Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la întâlnirea cu persoanele consacrate, seminariştii
şi reprezentanţii mişcărilor ecleziale
la Sanctuarul Jasna Góra din Częstochowa
vineri, 26 mai 2006

Dragi călugări şi călugăriţe, persoane consacrate,
care la glasul lui Isus l-aţi urmat din iubire!
Dragi seminarişti,
care vă pregătiţi pentru slujirea preoţească!
Dragi reprezentanţi ai mişcărilor ecleziale,
care duceţi puterea Evangheliei în familiile voastre, la locurile voastre de muncă,
în universităţi, în lumea media şi a culturii, în parohiile voastre!

Aşa cum apostolii împreună cu Maria “au urcat în încăperea de sus” şi acolo “într-un cuget stăruiau în rugăciune” (Faptele Apostolilor 1,13.14), aşa şi noi am venit împreună astăzi la Jasna Góra, care pentru noi în acest moment este “încăperea de sus” unde Maria, Maica Domnului, este între noi. Astăzi ea e cea care conduce meditaţia noastră; ea ne învaţă cum să ne rugăm. Maria ne arată cum să ne deschidem minţile şi inimile faţă de puterea Duhului Sfânt, care vine la noi pentru ca noi să îl ducem lumii întregi. Doresc să transmit salutări cordiale Arhidiecezei de Częstochowa şi Păstorului ei, Arhiepiscopul Stanisław, şi Episcopilor Antoni şi Jan. Vă mulţumesc tuturor pentru că aţi venit să ne unim în această rugăciune.

Dragii mei prieteni, avem nevoie de un moment de tăcere şi de reculegere pentru a ne pune la şcoala ei, pentru ca ea să poată să ne înveţe cum să trăim din credinţă, cum să creştem în credinţă, cum să rămânem în contact cu misterul lui Dumnezeu în evenimentele obişnuite, de zi cu zi din vieţile noastre. Cu tact feminin şi cu “abilitatea de a combina intuiţia penetrantă cu cuvinte de sprijin şi încurajare” (Papa Ioan Paul al II-lea, Redemptoris Mater, 46), Maria a susţinut credinţa lui Petru şi a Apostolilor în Cenacol, iar astăzi ea susţine credinţa mea şi credinţa voastră.

“Credinţa este contactul cu misterul lui Dumnezeu”, pentru a-l cita pe Papa Ioan Paul al II-lea (Redemptoris Mater, 17), deoarece “a crede înseamnă ‘a te abandona pe tine însuţi’ adevărului cuvântului Dumnezeului celui viu, ştiind şi recunoscând cu umilinţă ‘cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Sale’” (ibid., 14). Credinţa este darul dat nouă la Botez, care face posibilă întâlnirea noastră cu Dumnezeu. Dumnezeu este ascuns în mister; a avea pretenţia să îl înţelegi echivalează cu a dori să îl îngrădeşti în limitele gândirii şi cunoaşterii noastre şi în consecinţă a-l pierde iremediabil. Cu credinţa însă putem deschide un drum prin concepte, chiar concepte teologice, şi îl putem “atinge” pe Dumnezeu cel viu. Şi Dumnezeu, odată atins, ne dă imediat puterile Sale. Când ne abandonăm Dumnezeului celui viu, când în umilinţa minţii am recurs la El, ne invadează un fel de şuvoi ascuns de viaţă divină. Cât de important este să credem în puterea credinţei, în capacitatea ei de a stabili o legătură strânsă cu Dumnezeu cel viu! Trebuie să acordăm mare atenţie dezvoltării credinţei noastre, pentru ca să pătrundă cu adevărat atitudinile, gândurile, acţiunile şi intenţiile noastre. Credinţa are un loc nu doar în stările noastre sufleteşti şi în experienţele noastre religioase, ci înainte de toate în gând şi acţiune, în munca de zi cu zi, în lupta împotriva noastră înşine, în viaţa de comunitate şi în apostolat, deoarece ea face ca viaţa noastră să fie invadată de puterea lui Dumnezeu Însuşi. Credinţa poate să ne ducă mereu înapoi la Dumnezeu atunci când păcatele noastre de îndepărtează de El.

În Cenacol Apostolii nu ştiau ce îi aşteaptă. Erau temători şi îngrijoraţi de viitorul lor. Au continuat să se minuneze de moartea şi de învierea lui Isus şi erau neliniştiţi că fuseseră lăsaţi singuri după Înălţarea la Cer. Maria, “cea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul” (cf. Luca 1,45), asiduă în rugăciune alături de Apostoli, i-a învăţat perseverenţa în credinţă. Prin atitudinea ei, a reuşit să îi convingă că Duhul Sfânt, în înţelepciunea Sa, cunoştea bine calea pe care îi conducea şi că în consecinţă puteau să se încreadă în Dumnezeu, dăruindu-i-se fără rezerve, cu talentele, limitările şi viitorul lor.

Mulţi dintre voi cei prezenţi aici aţi experimentat această chemare secretă a Duhului Sfânt şi aţi răspuns din toată inima. Iubirea lui Isus, “revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (cf. Romani 5,5), v-a arătat calea vieţii consacrate. Nu voi aţi căutat-o. Isus a fost Cel care v-a chemat, invitându-vă la o unire mai profundă cu El. În sacramentul Sfântului Botez aţi renunţat la Satana şi la lucrările lui şi aţi primit harurile necesare pentru o viaţă creştină şi pentru sfinţenie. Din acel moment harul credinţei a înflorit în voi şi v-a permis să fiţi uniţi cu Dumnezeu. În momentul depunerii voturilor voastre religioase, credinţa v-a condus la o adeziune totală la misterul Inimii lui Isus, ale cărei comori voi le-aţi descoperit. Voi aţi renunţat atunci la lucruri bune precum a dispune liber de viaţa voastră, a avea o familie, a aduna bunuri, pentru a fi liberi să vă dăruiţi fără rezerve lui Cristos şi Împărăţiei Sale. Vă amintiţi entuziasmul vostru când aţi început pelerinajul spre viaţa consacrată, având încredere în harul lui Dumnezeu? Încercaţi să nu pierdeţi această primă fervoare şi lăsaţi-o pe Maria să vă conducă la o şi mai deplină adeziune. Dragi călugări şi călugăriţe, dragi persoane consacrate! Oricare ar fi misiunea încredinţată vouă, orice slujire în clauzură sau apostolică aţi avea, păstraţi în inimile voastre primatul vieţii voastre consacrate. Lăsaţi-l să vă reînnoiască credinţa. Viaţa consacrată, trăită în credinţă, vă uneşte strâns cu Dumnezeu, trezeşte carisme şi conferă o fidelitate extraordinară faţă de slujirea voastră.

Dragi candidaţi la preoţie! Un ajutor atât de mare poate fi obţinut reflectând la modul în care Maria a învăţat de la Isus! De la primul ei “fiat”, apoi de-a lungul anilor lungi şi obişnuiţi ai vieţii ascunse, în timp ce îl educa pe Isus, sau când în Cana Galileii i-a cerut primul semn, sau când la final, la Calvar, lângă Cruce, l-a privit pe Isus, ea l-a “învăţat” clipă de clipă. Mai întâi în credinţă şi apoi în pântecele ei, ea a primit Trupul lui Isus şi apoi i-a dat naştere. Zi de zi, extaziată, l-a adorat. L-a slujit cu iubire atentă, cântându-i Magnificat în inima ei. În drumul vostru de pregătire şi în viitoarea voastră slujire preoţească, lăsaţi-o pe Maria să vă călăuzească după cum l-a “învăţat” ea pe Isus. Aţintiţi-vă privirea asupra Lui. Lăsaţi-l să vă formeze, pentru ca în slujirea voastră să fiţi capabili să îl arătaţi tuturor celor care vă abordează. Când veţi lua în mâinile voastre Trupul euharistic al lui Isus pentru a hrăni Poporul său, şi când vă veţi asuma responsabilitatea pentru acea parte a Trupului Mistic ce v-a fost încredinţată, să vă amintiţi atitudinea de surprindere şi adorare ce a caracterizat credinţa Mariei. Aşa cum ea în iubirea ei atentă şi maternă pentru Isus şi-a păstrat iubirea feciorelnică plină de uimire, la fel şi voi, când îngenuncheaţi în momentul consacrării, păstraţi în sufletul vostru capacitatea de uimire şi adorare. Să ştiţi să recunoaşteţi în Poporul lui Dumnezeu încredinţat vouă semnele prezenţei lui Cristos. Fiţi atenţi şi sensibili la semnele de sfinţenie pe care Dumnezeu vi le va arăta între credincioşi. Nu vă temeţi de datoriile viitoare sau de necunoscut! Nu vă temeţi că vă vor lipsi cuvintele sau că vă veţi ciocni de refuzuri! Lumea şi Biserica au nevoie de preoţi, de preoţi sfinţi.

Dragi reprezentanţi ai noilor mişcări din Biserică, vitalitatea comunităţilor voastre este un semn al prezenţei active a Duhului Sfânt! Misiunea voastră s-a născut din credinţa Bisericii şi din bogăţia roadelor Duhului Sfânt. Speranţa mea este că veţi creşte devenind tot mai numeroşi, pentru a servi cauzei Împărăţiei lui Dumnezeu în lumea de astăzi. Credeţi în harul lui Dumnezeu care vă însoţeşte şi aduceţi-l în ţesătura vie a Bisericii, în special în locurile în care preoţii şi persoanele consacrate nu pot ajunge. Mişcările cărora le aparţineţi sunt numeroase. Sunteţi hrăniţi de diverse şcoli de spiritualitate recunoscute de Biserică. Beţi din înţelepciunea sfinţilor, apelaţi la moştenirea pe care ne-au lăsat-o. Modelaţi-vă minţile şi inimile folosind lucrările marilor maeştri şi mărturisitori ai credinţei, ştiind că şcolile de spiritualitate nu trebuie să fie comori încuiate în biblioteci de mănăstire. Înţelepciunea evanghelică, ce este conţinută în scrierile marilor sfinţi şi a fost atestată de vieţile lor, trebuie transmisă cu maturitate, nu în mod copilăresc sau agresiv, lumii culturii şi a muncii, lumii media şi a politicii, lumii familiei şi a vieţii sociale. Autenticitatea credinţei şi misiunii voastre, care nu atrage atenţia spre sine ci iradiază cu adevărat credinţă şi iubire, poate să fie testată comparând-o cu credinţa Mariei. Oglindiţi-vă în inima ei. Rămâneţi la şcoala ei!

Când Apostolii, plini de Duhul Sfânt, au plecat în lumea întreagă proclamând Evanghelia, unul dintre ei, Ioan, Apostolul iubirii, a luat-o pe Maria acasă la el (cf. Ioan 19,27). Tocmai datorită legăturii profunde cu Isus şi cu Maria a putut el atât de eficient să insiste asupra adevărului că “Dumnezeu este iubire” (1Ioan 4,8.16). Acestea sunt cuvintele pe care le-am pus la începutul primei Enciclice a pontificatului meu: “Deus caritas est”! Acesta este adevărul cel mai important şi central despre Dumnezeu. Tuturor celor cărora le este dificil să creadă în Dumnezeu, le spun din nou astăzi: “Dumnezeu este iubire”. Dragi fraţi, fiţi mărturisitori ai acestui adevăr. Veţi fi cu siguranţă dacă vă puneţi la şcoala Mariei. Alături de ea veţi experimenta pentru voi înşivă faptul că Dumnezeu este iubire şi veţi transmite lumii acest mesaj cu bogăţia şi diversitatea pe care Duhul Sfânt va şti să le suscite.

Lăudat să fie Isus Cristos.