Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la întâlnirea ecumenic din cripta Sf. Maria
din Catedrala din Sydney
vineri, 18 iulie 2008

Dragi fraţi şi surori în Cristos,

Îi mulţumesc din inimă lui Dumnezeu pentru această ocazie de a vă întâlni şi a mă ruga cu voi toţi, cei care aţi venit aici reprezentând diferitele comunităţi creştine din Australia. Recunoscător cuvintelor de bun venit ale Episcopului Forsyth şi ale Cardinalului Pell, vă salut cu bucurie în numele Domnului Isus, “piatra unghiulară” a “casei lui Dumnezeu” (Efeseni 2,19-20). Aş dori să îl salut în mod special pe Cardinalul Edward Cassidy, fostul preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, care, datorită sănătăţii precare, nu poate să fie astăzi aici cu noi. Amintesc cu recunoştinţă dedicarea sa deosebită la îmbunătăţirea cunoaşterii reciproce între toţi creştinii şi vă cer tuturor să vă uniţi cu rugăciunea mea pentru însănătoşirea sa grabnică.

Australia este o ţară caracterizată de o bogată diversitate etnică şi religioasă. Imigranţii sosesc pe ţărmurile acestui pământ maiestuos sperând să găsească fericirea şi oportunităţi de muncă. Şi naţiunea voastră recunoaşte importanţa libertăţii religioase. Este vorba de un drept fundamental care, când este respectat, permite cetăţenilor să acţioneze în baza valorilor înrădăcinate în credinţele lor profunde, contribuind astfel la bunăstarea societăţii. În acest fel, creştinii cooperează, împreună cu membrii celorlalte religii, la promovarea demnităţii umane şi la prietenia dintre naţiuni.

Australienii preţuiesc discuţiile cordiale şi sincere. Acest fapt a slujit mişcării ecumenice. Un exemplu ar fi Convenţia semnată în anul 2004 de membrii Consiliului Naţional al Bisericilor din Australia. Acest document recunoaşte un angajament comun, fixează nişte obiective şi recunoaşte punctele de convergenţă fără să le ascundă pe cele de divergenţă. O astfel de abordare demonstrează nu doar posibilitatea formulării unor hotărâri concrete pentru o cooperare rodnică în aceste vremuri, ci şi nevoia continuării cu răbdare a discuţiilor asupra punctelor teologice divergente. Fie ca dezbaterile voastre din Consiliul Bisericilor şi din alte forumuri locale să fie susţinute de ceea ce aţi realizat deja.

În acest an celebrăm aniversarea a două mii de ani de la naşterea Sf. Paul, un lucrător neobosit pentru unitate în Biserica primară. În pasajul evanghelic pe care tocmai l-am ascultat, Paul ne aminteşte de harul excepţional pe care l-am primit devenind, prin Botez, membri ai Trupului lui Cristos. Acest sacrament, poarta de intrare în Biserică şi “legătura unităţii” pentru fiecare om renăscut prin el (cf. Unitatis Redintegratio, nr. 22), este drept urmare punctul de plecare pentru întreaga mişcare ecumenică. Dar nu este totuşi destinaţia finală. Drumul ecumenismului indică în cele din urmă spre celebrarea comună a Euharistiei (cf. Ut Unum Sint, nr. 23-24; 45), pe care Cristos a încredinţat-o Apostolilor Săi ca Sacrament al unităţii Bisericii prin excelenţă. Deşi există încă obstacole de depăşit, putem fi siguri că o zi a Euharistiei comune ar întări doar hotărârea noastră de a ne iubi şi a ne sluji unii pe alţii, imitându-l pe Domnul nostru: pentru că porunca lui Isus “faceţi aceasta în amintirea Mea” (Luca 22,19) este intrinsec legată de îndemnul “spălaţi-vă picioarele unii altora” (Ioan 13,14). Din acest motiv, un dialog candid privitor la locul Euharistiei – stimulat de un studiu nou şi atent al Scripturii, al scrierilor patristice şi al documentelor din cursul celor două milenii de istorie creştină (cf. Ut Unum Sint, nr. 69-70) – va ajuta fără îndoială la progresul mişcării ecumenice şi la unificarea mărturiei noastre în lume.

Dragi prieteni în Cristos, cred că veţi fi de acord că mişcarea ecumenică a ajuns într-un punct critic. Pentru a merge înainte trebuie să îi cerem neîncetat lui Dumnezeu să ne înnoiască minţile cu Duhul Sfânt (cf. Romani 12,2), care ne vorbeşte prin Scripturi şi ne călăuzeşte în adevăr (cf. 2Petru 1,20-21; Ioan 16,13). Trebuie să ne păzim împotriva oricărei tentaţii de a vedea doctrina ca ceva de divizează şi deci ca o piedică în calea sarcinii tot mai presante şi imediate a îmbunătăţirii lumii în care trăim. De fapt, istoria Bisericii demonstrează că praxis – practica nu este doar inseparabilă, ci de fapt izvorăşte din didache – învăţătură. Cu cât ne străduim mai mult pentru o înţelegere mai profundă a misterelor divine, cu atât mai elocvent lucrările noastre de caritate vor vorbi despre bunătatea şi iubirea generoasă a lui Dumnezeu pentru toţi. Sfântul Augustin exprima relaţia dintre darul înţelegerii şi virtutea carităţii atunci când scria că mintea se întoarce la Dumnezeu din iubire (cf. De Moribus Ecclesiae Catholicae, XII, nr. 21), şi că oriunde cineva vede caritate, vede Sfânta Treime (De Trinitate, nr. 8, 8, 12).

Din acest motiv, dialogul ecumenic avansează nu doar prin schimbul de idei ci şi prin împărtăşirea reciprocă a darurilor care îmbogăţesc (cf. Ut Unum Sint, nr. 28; 57). O “idee” ţinteşte spre adevăr; un “dar” exprimă iubirea. Ambele sunt esenţiale dialogului. Deschiderea noastră spre acceptarea darurilor spirituale ale altor creştini grăbeşte abilitatea noastră de a percepe lumina adevărului care vine de la Duhul Sfânt. Sf. Paul învaţă că în koinonia Bisericii avem noi acces la adevărul Evangheliei şi la mijloacele pentru a-l păzi, pentru că Biserica este “zidită pe temelia Apostolilor şi a profeţilor” cu Isus însuşi ca piatră unghiulară (Efeseni 2,20).

În această lumină, am putea să analizăm imaginile biblice contemporane ale “trupului” şi “templului” folosite pentru a descrie Biserica. Folosindu-se de imaginea unui trup (cf. 1Corinteni 12,12-31), Paul atrage atenţia asupra unităţii organice care permite Bisericii să respire şi să crească. La fel de semnificativă este şi imaginea unui templu solid şi bine structurat, compus din pietre vii ce se înalţă pe o temelie sigură. Isus însuşi aduce împreună în unitate perfectă aceste imagini, ale “templului” şi “trupului” (cf. Ioan 2,21-22; Luca 23,45; Apocalips 21,22).

Fiecare element al structurii Bisericii este important, dar toate se vor clătina şi fărâma fără piatra unghiulară care este Cristos. Ca “cetăţeni” ai “casei lui Dumnezeu”, noi creştinii trebuie să lucrăm împreună pentru a ne asigura de fapt că edificiul rămâne puternic pentru ca şi alţii să fie atraşi să intre şi să descopere comorile abundente de har dinăuntru. Promovând valorile creştine nu trebuie să neglijăm să proclamăm izvorul lor, dând mărturie comună despre Domnul nostru Isus Cristos. El este cel care i-a trimis pe Apostoli, El este cel despre care au predicat profeţii şi El este cel pe care noi îl oferim lumii.

Dragi prieteni, prezenţa voastră mă umple de speranţa arzătoare că, în timp ce mergem împreună pe drumul spre unitatea deplină, vom avea curajul de a da mărturie comună despre Cristos. Paul vorbeşte despre importanţa profeţilor în Biserica primară; şi noi am primit o chemare profetică prin botezul nostru. Sunt încrezător că Duhul ne va deschide ochii pentru a vedea darurile celorlalţi, inimile pentru a primi puterea Sa şi minţile pentru a percepe lumina adevărului lui Cristos. Exprim mulţumirile mele călduroase pentru timpul, erudiţia şi talentul pe care le-aţi investit de dragul acelui “singur trup şi singur Duh” (Efeseni 4,4; cf. 1Corinteni 12,13) pe care Domnul le-a dorit pentru poporul Său şi pentru care şi-a dat viaţa. Lui să-i fie toată slava şi puterea în vecii vecilor. Amin!