Discursul Sanctităţii Sale Papa Benedict al XVI-lea
la întâlnirea ecumenică din biserica luterană Sf. Treime din Varşovia
joi, 25 mai 2006

Dragi fraţi şi surori în Cristos,

“Har vouă şi pace de la cel care este, care era şi care vine; şi de la cele şapte duhuri care sunt înaintea tronului său; şi de la Isus Cristos, martorul cel credincios, primul născut dintre cei morţi şi Domnul regilor pământului” (Apocalips 1,4-5). Cu cuvintele din Cartea Apocalipsului cu care Sfântul Ioan salută cele şapte Biserici din Asia, doresc să adresez salutul meu călduros tuturor celor ce sunt prezenţi aici, înainte de toate reprezentanţilor Bisericilor şi comunităţilor ecleziale afiliate Consiliului Ecumenic Polonez. Îi mulţumesc Arhiepiscopului Jeremiasz al Bisericii Ortodoxe Autocefale pentru salutul şi pentru cuvintele sale de comuniune spirituală pe care tocmai mi le-a adresat. Îl salut pe Arhiepiscopul Alfons Nossol, preşedintele Consiliului Ecumenic al Conferinţei Episcopale Poloneze.

Ceea ce ne uneşte astăzi aici este dorinţa de a ne întâlni, pentru a aduce, în rugăciune comună, cinste şi mărire Domnului nostru Isus Cristos: “Celui care ne iubeşte şi ne-a eliberat de păcatele noastre în sângele său şi ne-a făcut o împărăţie, preoţi pentru Dumnezeu şi Tatăl său” (Apocalips 1,5-6). Îi suntem recunoscători Domnului nostru, deoarece El ne adună la un loc, ne dă Duhul Său şi ne permite – în ciuda a ceea ce încă ne desparte – să invocăm “Abbŕ, Tată”. Suntem convinşi că El însuşi este cel care mijloceşte neîncetat în favoarea noastră, cerând pentru noi: “să fie desăvârşiţi în unire, încât să cunoască lumea că tu m-ai trimis şi i-ai iubit pe ei, aşa cum m-ai iubit pe mine” (Ioan 17,23). Împreună cu voi îi mulţumesc pentru darul acestei întâlniri de rugăciune comună. Văd în ea una dintre etapele în direcţia realizării angajamentului ferm pe care mi l-am luat la începutul pontificatului meu, de a considera o prioritate a slujirii mele refacerea unităţii depline şi vizibile între creştini.

Iubitul meu predecesor, Servul lui Dumnezeu Papa Ioan Paul al II-lea, când a vizitat această biserică a Preasfintei Treimi în 1991, a subliniat: “Oricât de mult ne-am dedica noi unităţii, ea rămâne mereu un dar al Duhului Sfânt.” “Vom fi dispuşi să primim acest dar în măsura în care ne deschidem minţile şi inimile faţă de El prin viaţa creştină şi mai ales prin rugăciune.” De fapt este imposibil să “facem” unitatea doar prin forţele noastre. Aşa după cum aminteam în întâlnirea ecumenică de acum un an din Köln: “Putem obţine (unitatea) doar ca dar al Duhului Sfânt”. De aceea, aspiraţiile noastre ecumenice trebuie să fie pătrunse de rugăciune, de iertarea reciprocă şi de sfinţenia vieţii fiecăruia dintre noi. În exprim satisfacţia faţă de faptul că aici, în Polonia, Consiliul Ecumenic Polonez şi Biserica Romano-Catolică au lansat numeroase iniţiative în această direcţie.

“Iată că vine pe nori şi orice ochi îl va vedea” (Apocalips 1,7). Cuvintele Apocalipsului ne amintesc că noi toţi suntem într-o călătorie spre întâlnirea noastră finală cu Cristos, spre momentul când El va revela în faţa ochilor noştri sensul istoriei umane, al cărei centru este crucea jertfei Sale mântuitoare. Ca o comunitate de discipoli, suntem orientaţi spre acea întâlnire cu speranţa şi cu încrederea că va fi pentru noi ziua mântuirii, ziua când toate dorinţele noastre vor fi împlinite, mulţumită disponibilităţii noastre de a ne lăsa călăuziţi de iubirea reciprocă pe care o naşte în noi Duhul Său. Să construim această încredere nu pe meritele noastre, ci pe rugăciunea prin care Cristos revelează sensul venirii Sale pe pământ şi al morţii Sale răscumpărătoare: “Tată, vreau ca acolo unde sunt eu să fie cu mine şi cei pe care mi i-ai dat, ca să vadă gloria mea, pe care mi-ai dat-o, pentru că tu m-ai iubit înainte de crearea lumii” (Ioan 17,24). În drumul nostru spre Cristos care “vine pe nori”, prin vieţile noastre vestim moartea Sa, proclamăm învierea Sa, în aşteptarea venirii Sale. Simţim greutatea responsabilităţii ce vine din toate acestea; mesajul lui Cristos trebuie de fapt să ajungă la toţi oamenii de pe pământ, mulţumită angajamentului celor care cred în El şi care sunt chemaţi să aducă mărturie despre faptul că El este cu adevărat trimis de Tatăl (cf. Ioan 17,23). Trebuie deci ca, vestind Evanghelia, să fim însufleţiţi de aspiraţia de a cultiva relaţii reciproce de iubire sinceră, pentru ca, în lumina acesteia, toţi să cunoască faptul că Tatăl l-a trimis pe Fiul şi că El iubeşte Biserica şi pe fiecare dintre noi aşa cum l-a iubit pe El (cf. Ioan 17,23). Sarcina discipolilor lui Cristos, sarcina fiecăruia dintre noi, este de aceea să tindem spre o astfel de unitate, pentru ca să devenim, ca şi creştini, semn vizibil al mesajului său mântuitor, adresat fiecărei fiinţe umane.

Permiteţi-mi să amintesc încă o dată de întâlnirea ecumenică ce a avut loc în această biserică cu participarea marelui vostru compatriot Papa Ioan Paul al II-lea, şi de discursul său, în care sublinia după cum urmează viziunea sa despre eforturile în direcţia refacerii unităţii depline între creştini: “Provocarea pe care o avem în faţă este aceea de a depăşi pas cu pas obstacolele [...] şi de a creşte împreună în acea unitate a lui Cristos care este una singură, acea unitate pe care El a dat-o Bisericii încă dintru început. Seriozitatea sarcinii interzice orice grabă sau nerăbdare, dar datoria de a răspunde voinţei lui Cristos cere să rămânem fermi pe drumul spre pacea şi unitatea între toţi creştinii. Ştim bine că nu suntem noi cei care vom vindeca rănile diviziunii şi care vom reface unitatea; suntem simple instrumente pe care Dumnezeu va putea să le utilizeze. Unitatea între creştini va fi darul lui Dumnezeu, în timpul Său de har. Să tindem cu umilinţă spre acea zi, crescând în iubire, în iertare şi încredere reciprocă.”

De la acea întâlnire, s-au schimbat multe. Dumnezeu ne-a permis să facem mulţi paşi spre înţelegerea şi apropierea reciprocă. Permiteţi-mi să vă reamintesc câteva evenimente ecumenice care au avut loc în lume în această perioadă: publicarea Enciclicei “Ut Unum Sint”; acordurile cristologice cu Bisericile pre-Calcedoniene; semnarea la Augsburg a “Declaraţiei Comune privind Doctrina Justificării”; întâlnirea cu ocazia Marelui Jubileu al Anului 2000 şi pomenirea ecumenică a mărturisitorilor credinţei secolului XX; reluarea dialogului catolico-ortodox la nivel mondial; funeraliile Papei Ioan Paul al II-lea cu participarea a aproape toate Bisericile şi comunităţile ecleziale. Sunt conştient de faptul că şi aici, în Polonia, această aspiraţie fraternă către unitate a înregistrat succese concrete. Doresc să menţionez în acest moment: semnarea în anul 2000 chiar în această biserică, de către Biserica Romano-Catolică şi Bisericile afiliate Consiliului Ecumenic Polonez, a declaraţiei privind recunoaşterea reciprocă a validităţii botezului; instituirea Comisiei de Dialog a Conferinţei Episcopale Poloneze şi a Consiliului Ecumenic Polonez, din care fac parte Episcopii catolici şi capii altor Biserici; instituirea de comisii bilaterale pentru dialogul teologic dintre catolici şi ortodocşi, luterani, membrii ai Bisericii Naţionale Poloneze şi adventişti; publicarea traducerii ecumenice a Noului Testament şi a Cărţii Psalmilor; iniţiativa numită “Ajutor pentru copii de Crăciun”, în cadrul căreia lucrează împreună organizaţiile caritabile ale Bisericilor: Catolică, Ortodoxă şi Evanghelică.

Observăm multe progrese în domeniul ecumenismului şi totuşi aşteptăm mereu mai mult. Permiteţi-mi să atrag mai în detaliu atenţia asupra a două probleme. Prima priveşte slujirea caritabilă a Bisericilor. Există numeroşi fraţi şi surori care aşteaptă de la noi darul iubirii, al încrederii, al mărturiei, al ajutorului spiritual şi material. M-am referit la această problemă în primea mea Enciclică, “Deus Caritas Est”, în care spuneam: “Iubirea aproapelui, înrădăcinată în iubirea lui Dumnezeu, este înainte de toate o datorie pentru fiecare credincios, dar este şi datorie pentru întreaga comunitate eclezială, şi aceasta la toate nivelurile sale: de la comunitatea locală a Bisericii particulare până la Biserica Universală în ansamblul său. Şi Biserica, în calitate de comunitate, trebuie să practice iubirea” (nr. 20). Nu putem uita ideea esenţială care încă de la început a constituit temelia extrem de solidă a unităţii discipolilor: “în interiorul comunităţii celor credincioşi nu trebuie să existe acea formă de sărăcie care să ducă la refuzarea în cazul unora a bunurilor necesare unei vieţi demne” (ibid.). Această idee este mereu actuală, chiar dacă de-a lungul secolelor formele de ajutor fratern s-au schimbat; acceptarea provocărilor caritabile contemporane depinde în mare măsură de cooperarea noastră reciprocă. Mă bucură faptul că această problemă îşi găseşte un larg ecou în lume sub forma a numeroase iniţiative ecumenice. Apreciez faptul că în comunitatea Bisericii Catolice şi în alte Biserici şi comunităţi ecleziale s-au răspândit diferite forme de activitate caritabilă, iar altele vechi au reapărut cu o înnoită vigoare. Există forme care adesea unesc evanghelizarea cu operele de caritate (cf. ibid., 30b). Se pare că, în ciuda tuturor diferenţelor care trebuie să fie depăşite în sfera dialogului interconfesional, este legitimă atribuirea angajamentului caritabil comunităţii ecumenice a discipolilor lui Cristos în căutarea unităţii depline. Cu toţii putem coopera în favoarea celor nevoiaşi, exploatând această reţea de relaţii reciproce, rodul dialogului dintre noi şi al acţiunii comune. În spiritul poruncii evanghelice, trebuie să ne asumăm această grijă preventivă faţă de cei nevoiaşi, oricine ar fi ei. În acest sens, am scris în Enciclica mea faptul că: “În vederea unei dezvoltări armonioase a lumii este necesar pentru creştini să-şi unească glasul şi angajarea lor ‘pentru respectarea drepturilor şi nevoilor tuturor, în special ale celor săraci, umiliţi şi ale acelora lipsiţi de apărare’” (nr. 30b). Doresc să exprim în faţa tuturor celor care participă la întâlnirea noastră de astăzi dorinţa ca practicarea caritas-ului fratern să ne aducă tot mai aproape unii de alţii şi să facă mai credibilă în faţa lumii mărturia noastră pentru lui Cristos.

A doua problemă la care doresc să fac referire priveşte viaţa conjugală şi cea familială. Ştim că în cadrul comunităţilor creştine, chemate să dea mărturie despre iubire, familia ocupă un loc special. În lumea de astăzi, în care relaţiile internaţionale şi interculturale se înmulţesc, se întâmplă tot mai des ca tineri provenind din tradiţii, religii sau confesiuni creştine diferite, să se decidă să formeze o familie. Pentru tinerii înşişi şi pentru cei dragi ai lor, este adesea o decizie dificilă care aduce cu ea diferite pericole privind atât statornicia în credinţă cât şi viitoarea structură a familiei, crearea unei atmosfere de unitate în familie şi a unor condiţii adecvate pentru creşterea spirituală a copiilor. Cu toate acestea, mulţumită răspândirii dialogului ecumenic la o scară mai largă, decizia poate conduce la formarea de laboratoare practice ale unităţii. Pentru ca aceasta să se întâmple este nevoie din ambele părţi, şi de asemenea din partea comunităţilor din care provin, de bunăvoinţă, înţelegere şi maturitate în credinţă. Doresc să îmi exprim aprecierea faţă de Comisia Bilaterală a Consiliului pentru Probleme Ecumenice al Conferinţei Episcopale Poloneze, care a început să redacteze un document ce prezintă învăţătura creştină comună privind căsătoria şi viaţa de familie şi expune principiile acceptabile pentru toţi pentru încheierea de căsătorii interconfesionale, indicând un program comun de asistenţă pastorală pentru astfel de căsătorii. În faţa voastră a tuturor îmi exprim dorinţa ca în acest domeniu delicat să crească încrederea reciprocă şi cooperarea dintre Biserici, respectând pe deplin drepturile şi responsabilităţile soţilor pentru formarea în credinţă a propriei lor familii şi educarea copiilor lor.

“Şi le-am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei” (Ioan 17,26). Fraţilor şi surorilor, punându-ne toată încrederea noastră în Cristos, care ne face cunoscut numele Său, să mergem în fiecare zi spre deplinătatea reconcilierii fraterne. Rugăciunea Lui să facă astfel încât comunitatea discipolilor Săi de pe pământ, în misterul şi în unitatea sa vizibilă, să devină tot mai mult o comunitate de iubire în care se oglindeşte unitatea dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.