Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
adresat preşedintelui Departamentului turc pentru Afaceri Religioase, Ali Bardakoglu
marţi, 28 noiembrie 2006

Sunt recunoscător pentru oportunitatea de a vizita acest pământ, atât de bogat ca istorie şi cultură, pentru a-i admira frumuseţile naturale, pentru a vedea cu ochii mei creativitatea poporului turc şi pentru a gusta cultura voastră antică şi îndelunga voastră istorie, atât civilă cât şi religioasă. Imediat după sosirea în Turcia am fost primit cu amabilitate de preşedintele Republicii şi de reprezentantul Guvernului. Salutându-i, am avut plăcerea de a-mi exprima profundul respect faţă de toţi locuitorii acestei mari naţiuni şi de a-l cinsti, la Mausoleul său, pe fondatorul Turciei moderne, Mustafa Kemal Atatürk.

Acum am bucuria să mă întâlnesc cu Dvs, domnule preşedinte al Departamentului pentru Afacerile Religioase. Vă prezint expresia sentimentelor mele de stimă, recunoscând marile Dvs responsabilităţi, şi extind salutul meu către toţi liderii religioşi din Turcia, în special către Marele Mufti al Ankarei şi Istanbulului. Prin persoana Dvs, domnule preşedinte, îi salut pe toţi musulmanii din Turcia cu o deosebită stimă şi cu o adâncă apreciere. Ţara Dvs este foarte dragă creştinilor: multe dintre primele comunităţi ale Bisericii au fost fondate aici şi au ajuns la maturitate, inspirate de predicarea Apostolilor, în particular a Sfântului Paul şi a Sfântului Ioan. Tradiţia ajunsă până la noi ne spune că Maria, Maica lui Isus, a trăit la Efes, în casa Apostolului Ioan. Acest nobil pământ a văzut, pe lângă aceasta, o similară înflorire a civilizaţiei islamice în cele mai diverse domenii, incluzând literatura şi artele, precum şi instituţiile. Numeroase monumente creştine şi musulmane dau mărturie despre trecutul glorios al Turciei. Sunteţi pe bună dreptate mândri de ele, conservându-le pentru a fi admirate de un număr tot mai mare de vizitatori care vin aici.

M-am pregătit pentru această vizită în Turcia cu aceleaşi sentimente exprimate de predecesorul meu, Fericitul Ioan al XXIII-lea, când a ajuns aici ca Arhiepiscop Angelo Giuseppe Roncalli, pentru a îndeplini însărcinarea de reprezentant pontifical la Istanbul: “Iubesc poporul turc, la care Domnul m-a trimis… Îi iubesc pe turci, apreciez calităţile naturale ale acestui popor, care are locul său aparte în itinerariul civilizaţiei” (Jurnalul inimii, 231.237). La rândul meu, doresc şi eu să subliniez calităţile poporului turc. Îmi însuşesc aici cuvintele predecesorului meu, Papa Ioan Paul al II-lea de fericită memorie, care spunea, cu ocazia vizitei sale din 1979: “Mă întreb dacă nu este urgent, tocmai astăzi când creştinii şi musulmanii au intrat într-o nouă perioadă a istoriei, să recunoaştem şi să dezvoltăm legăturile spirituale care ne unesc, pentru a ‘promova şi apăra împreună valorile morale, pacea şi libertatea’” (Către comunitatea catolică din Ankara, 29 noiembrie 1979, nr. 3).

Aceste probleme au continuat să fie valide şi în anii care au urmat; de fapt, aşa după cum am spus chiar la începutul pontificatului meu, acestea ne împing să progresăm în dialogul dintre noi, ca un schimb sincer între prieteni. Când am avut bucuria anul trecut să întâlnesc membrii comunităţii islamice, la Köln, cu ocazia Zilei Mondiale a Tineretului, am reafirmat necesitatea asumării dialogului interreligios şi intercultural cu optimism şi speranţă. Acesta nu poate fi redus la o chestiune opţională: dimpotrivă, este “o necesitate vitală, de care depinde în mare măsură viitorul nostru” (Către reprezentanţii comunităţii islamice, Köln, 20 august 2005).

Creştinii şi musulmanii, respectându-şi propriile lor credinţe religioase, solicită o înnoită atenţie asupra adevărului despre caracterul sacru şi demnitatea persoanei umane. Acesta stă la baza respectului şi stimei noastre reciproce, acesta stă la baza colaborării în slujba păcii între naţiuni şi popoare, dorinţa cea mai dragă a tuturor credincioşilor şi a tuturor persoanelor de bună voinţă.

În urmă cu mai puţin de 40 de ani, învăţătura Conciliului Vatican II a inspirat şi călăuzit atitudinea Sfântului Scaun şi a Bisericilor locale din toată lumea în raporturile cu adepţii altor religii. Conform tradiţiei biblice, Conciliul învăţa că întreaga omenire împărtăşeşte o origine comună şi un destin comun: Dumnezeu, Creatorul nostru este scopul pelerinajului nostru pământesc. Creştinii şi musulmanii aparţin familiei celor care cred într-un Dumnezeu unic şi care, conform tradiţiilor lor, fac referire la Avraam (cf. Conciliului Vatican II, Declaraţia privind relaţiile Bisericii cu alte religii necreştine Nostra Aetate, nr. 1, 3). Această unitate umană şi spirituală a originilor noastre şi a destinelor noastre ne îndeamnă să căutăm un itinerar comun în timp ce facem ceea ce ţine de noi în acea căutare a valorilor fundamentale care este atât de caracteristică persoanelor timpului nostru. Ca oameni religioşi, suntem puşi în faţa provocării răspânditei aspiraţii de dreptate, progres, solidaritate, libertate, siguranţă, pace, apărare a mediului şi a resurselor pământului. Aceasta pentru că şi noi, respectând autonomia legitimă a lucrurilor temporale, avem de oferit o contribuţie specifică în căutarea unor soluţii adecvate la astfel de probleme presante.

În particular, putem să oferim un răspuns credibil la întrebarea care, deşi este adesea lăsată la o parte, reiese cu claritate din societatea de astăzi, întrebare privind semnificaţia şi scopul vieţii, pentru fiecare individ şi pentru întreaga omenire. Suntem chemaţi să acţionăm împreună, pentru a ajuta societatea să se deschidă faţă de transcendent, recunoscându-i Dumnezeului Atotputernic locul care i se cuvinte. Modul cel mai bun pentru a merge înainte este acela al unui dialog autentic între creştini şi musulmani, bazat pe adevăr şi inspirat de dorinţa sinceră de a ne cunoaşte mai bine unii pe alţii, respectând diferenţele şi recunoscând ceea ce avem în comun. Aceasta ne va duce în acelaşi timp la un respect autentic pentru alegerile responsabile pe care fiecare persoană le face, în special cele care ţin de valorile fundamentale şi de convingerile religioase personale.

Ca exemplu al respectului fratern cu care creştinii şi musulmanii pot să acţioneze împreună, îmi place să citez câteva cuvinte adresate de Papa Grigore al VII-lea, în anul 1076, unui principe din Africa de Nord, care a acţionat cu multă bunăvoinţă faţă de creştinii aflaţi sub jurisdicţia sa. Papa Grigore al VII-lea a vorbit despre caritatea specială pe care creştinii şi musulmanii şi-o datorează reciproc, pentru că “noi credem şi mărturisim un singur Dumnezeu, chiar dacă în moduri diverse, în fiecare zi lăudându-l şi venerându-l ca Creator al veacurilor şi stăpân al acestei lumi” (PL 148, 451). Libertatea religioasă, garantată din punct de vedere instituţional şi respectată efectiv, atât pentru individ cât şi pentru comunitate, constituie pentru toţi credincioşii condiţia necesară pentru ca ei să îşi poată aduce contribuţia fidelă la edificarea societăţii, în spiritul slujirii autentice, în special în raport cu cei mai neajutoraţi şi mai săraci.

Domnule preşedinte, doresc să închei dând laudă Atotputernicului şi Milostivului Dumnezeu pentru această fericită ocazie care ne permite să ne aflăm împreună în numele Său. Mă rog ca acesta să fie un semn al angajamentului nostru comun pentru dialogul între creştini şi musulmani, precum şi o încurajare pentru a persevera de-a lungul acestui drum, în respect şi prietenie. Doresc să putem ajunge să ne cunoaştem mai bine, întărind legăturile de afecţiune dintre noi, în dorinţa comună de a trăi împreună în armonie, pace şi încredere reciprocă. Ca şi credincioşi, noi ne luăm din rugăciune forţa necesară pentru a depăşi orice urmă de prejudecată şi pentru a oferi o mărturie comună a credinţei noastre ferme în Dumnezeu. Fie ca binecuvântarea Lui să fie mereu asupra noastră!