Discursul Sanctităţii Sale Papa Benedict al XVI-lea
la întâlnirea cu preoţii în Catedrala din Varşovia
joi, 25 mai 2006

“Înainte de toate, mulţumesc Dumnezeului meu, prin Isus Cristos, pentru voi toţi… Doresc mult să vă văd pentru a vă împărtăşi vreun dar spiritual ca să fiţi întăriţi, sau mai bine pentru a fi mângâiat alături de voi prin credinţa comună: a voastră şi a mea” (Romani 1,8-12)

Dragi preoţi, vă adresez aceste cuvinte ale Apostolului Paul deoarece ele reflectă perfect simţămintele şi gândurile mele de astăzi, dorinţele şi rugăciunile mele. Îl salut în particular pe Cardinalul Józef Glemp, Arhiepiscop de Varşovia şi Primat al Poloniei, căruia îi transmit felicitările mele cordiale pentru a 50-a aniversare a hirotonirii sale întru preoţie din chiar această zi. Am venit în Polonia, în iubita ţară a marelui meu predecesor Papa Ioan Paul al II-lea, pentru a respira, aşa după cum obişnuia el să facă, această atmosferă de credinţă în care trăiţi voi, şi să “vă împărtăşesc vreun dar spiritual ca să fiţi întăriţi”. Sunt încrezător că pelerinajul meu din aceste zile va întări “credinţa comună: a voastră şi a mea”.

Vă întâlnesc astăzi în marea Catedrală din Varşovia, care cu fiecare piatră vorbeşte despre istoria tragică a capitalei şi a ţării voastre. Câte încercări aţi îndurat în trecutul nu foarte îndepărtat! Ne amintim de mărturisitorii eroici ai credinţei, care şi-au oferit viaţa lui Dumnezeu şi semenilor lor, atât sfinţi canonizaţi cât şi oameni obişnuiţi care au perseverat în corectitudine, autenticitate şi bunătate, fără să cedeze vreodată disperării. În această Catedrală îl amintesc în special de Servul lui Dumnezeu Cardinalul Stefan Wyszyński, căruia voi îi spuneaţi “Primatul Mileniului”, şi care, abandonându-se în Cristos şi Mama Sa, a ştiut cum să slujească cu fidelitate Biserica, chiar şi în mijlocul încercărilor tragice şi îndelungate. Ne amintim cu recunoştinţă şi mulţumire de cei care nu s-au lăsat copleşiţi de forţele întunericului, şi învăţăm de la ei curajul de a fi coerenţi şi constanţi în adeziunea noastră faţă de Evanghelia lui Cristos.

Astăzi mă întâlnesc cu voi, preoţii chemaţi de Cristos să îi slujiţi în noul mileniu. Aţi fost aleşi dintre oameni, numiţi să acţionaţi în relaţia cu Dumnezeu, să aduceţi daruri şi jertfe pentru păcate. Credeţi în puterea preoţiei voastre! În virtutea sacramentului aţi primit tot ceea ce sunteţi acum. Când pronunţaţi cuvintele “eu” sau “meu” (“Eu te dezleg” sau “Acesta este Trupul Meu”), nu o faceţi în numele vostru, ci în numele lui Cristos, “in persona Christi”, care doreşte să se folosească de buzele voastre şi de mâinile voastre, de spiritul vostru de sacrificiu şi de calităţile voastre. În momentul hirotonirii voastre, prin semnul liturgic al impunerii mâinilor, Cristos va luat sub protecţia Sa specială; sunteţi ascunşi în mâinile şi în Inima Sa. Cufundaţi-vă în iubirea Sa şi daţi-i iubirea voastră! Când mâinile voastre au fost unse cu ulei, semnul Duhului Sfânt, ele au fost destinate să îl slujească pe Domnul ca propriile Lui mâini în lumea de astăzi. Ele nu mai pot să slujească scopuri egoiste, ci trebuie să continuie să transmită în lume mărturia iubirii Sale.

Măreţia preoţiei lui Cristos poate să provoace teamă. Putem fi tentaţi să exclamăm cu Petru: “Îndepărtează-te de mine, Doamne, căci sunt un om păcătos” (Luca 5,8), pentru că ni se pare greu de crezut că Cristos ne-a chemat tocmai pe noi. Nu a putut să aleagă pe altcineva, mai capabil, mai sfânt? Isus se uită însă cu iubire la fiecare dintre noi, iar în această privire noi găsim încredere. Să nu ne lăsăm cuprinşi de grabă, ca şi cum timpul dedicat lui Cristos în tăcerea rugăciunii ar fi un timp pierdut. Dimpotrivă, tocmai atunci se nasc cele mai minunate roade ale slujirii pastorale. Nu trebuie să ne descurajeze faptul că rugăciunea solicită un efort, şi nici impresia că Isus tace. El tace, dar lucrează. Îmi face plăcere în acest sens să amintesc experienţa pe care am avut-o anul trecut la Köln. Am fost atunci martorul unei tăceri profunde, de neuitat, a un milion de tineri în momentul Adoraţiei Preasfântului Sacrament! Acea rugăciune tăcută ne-a unit, dându-ne o mare mângâiere. Într-o lume în care există atâta zgomot, atâta tulburare, este nevoie de adorarea în tăcere a lui Isus ascuns în Ostie. Fiţi sârguincioşi în rugăciunea de Adoraţie şi învăţaţi-i pe credincioşi cum să o facă. Este izvor de mângâiere şi lumină în special pentru persoanele aflate în suferinţă.

Credincioşii aşteaptă un singur lucru de la preoţi: să fie specialişti în promovarea întâlnirii dintre om şi Dumnezeu. Preotului nu i se cere să fie expert în economie, construcţii sau politică. De la el se aşteaptă să fie expert în viaţa spirituală. Cu acest scop în minte, când un preot tânăr face primii săi paşi, el are nevoie să poată să se raporteze la un maestru cu mai multă experienţă, care să îl ajute să nu se piardă între numeroasele idei propuse de cultura momentului. În faţa tentaţiei relativismului şi a permisivităţii, nu este nicidecum nevoie ca preotul să cunoască toate actualele şi schimbătoarele curente de gândire; ceea ce credinciosul aşteaptă de la el este să fie un mărturisitor al speranţei eterne conţinute în cuvântul revelat. Atenţia la calitatea rugăciunii personale şi la buna formare teologică aduce roade în viaţă. Trăind sub influenţa totalitarismului, se poate să se fi născut o tendinţă inconştientă de a ne ascunde sub o mască exterioară şi în consecinţă să devenim întrucâtva ipocriţi. Cu siguranţă aceasta nu contribuie la promovarea relaţiilor fraterne autentice şi poate să conducă la o concentrare exagerată asupra propriei persoane. În realitate, creştem în maturitatea afectivă atunci când inimile noastre aderă la Dumnezeu. Cristos are nevoie de preoţi care să fie maturi, fermi, capabili să cultive un autentic spirit de paternitate. Pentru ca aceasta să se întâmple, preoţii trebuie să fie oneşti cu ei înşişi, deschişi faţă de îndrumătorul spiritual şi încrezători în îndurarea divină.

Cu ocazia Marelui Jubileu, Papa Ioan Paul al II-lea a îndemnat adesea creştinii să facă penitenţă pentru infidelităţile trecutului. Noi credem că Biserica este sfântă, dar că există păcătoşi printre membri ei. Trebuie să respingem dorinţa de a ne identifica doar cu cei care sunt fără de păcat. Cum ar putea Biserica să îi excludă din rândurile ei pe cei păcătoşi? Pentru mântuirea lor s-a făcut om, a murit şi a înviat Isus. De aceea trebuie să învăţăm să trăim penitenţa creştină cu sinceritate. Practicând-o, ne mărturisim păcatele personale în uniune cu ceilalţi, în faţa lor şi în faţa lui Dumnezeu. Se cuvine, totuşi, să ne ferim de pretenţia de a ne erija cu aroganţă în judecători ai generaţiilor precedente, care au trăit în alte timpuri şi în alte împrejurări. Este nevoie de o umilă sinceritate pentru ca să nu negăm păcatele trecutului, dar în acelaşi timp să nu emitem acuze facile în lipsa unor dovezi reale sau ignorând diferitele mentalităţi ale timpului. Mai mult, mărturisirea păcatelor (confessio peccati), pentru a folosi o expresie a Sfântului Augustin, trebuie să fie întotdeauna însoţită de mărturisirea laudei (confession laudis). Când cerem iertare pentru greşelile comise în trecut, trebuie să ne amintim de asemenea de binele înfăptuit cu ajutorul harului divin care, chiar păstrat în vase de lut, a dat roade adesea excepţionale.

Astăzi Biserica din Polonia se află în faţa unei enorme provocări pastorale: aceea de a avea grijă de cei care au părăsit ţara. Plaga şomajului i-a obligat pe mulţi să plece peste hotare. Este un fenomen răspândit pe scară mare. Când familiile se divid în acest fel, când legăturile sociale se rup, Biserica nu poate să rămână indiferentă. Aceia care pleacă trebuie să fie asistaţi de preoţi care, în colaborare cu Bisericile locale, se ocupă de pastoraţia în rândul emigranţilor. Biserica din Polonia a dat deja numeroşi preoţi şi călugăriţe care slujesc nu doar în diaspora poloneză ci şi în misiuni din Africa, Asia, America Latină şi alte regiuni, uneori în condiţii extrem de dificile. Să nu uitaţi de aceşti misionari, dragii mei preoţi. Darul numeroaselor vocaţii, cu care Dumnezeu a binecuvântat Biserica voastră, trebuie receptat într-o perspectivă catolică adevărată. Preoţi polonezi, să nu vă fie teamă să părăsiţi lumea voastră sigură şi cunoscută, pentru a merge în locuri unde lipsesc preoţii şi unde generozitatea voastră poate să aducă roade abundente.

Rămâneţi tari în credinţă! Vă încredinţez şi vouă acest moto al pelerinajului meu. Fiţi autentici în viaţa voastră şi în slujirea voastră. Fixându-vă privirea asupra lui Cristos, să duceţi o viaţă modestă, în solidaritate cu credincioşii la care aţi fost trimişi. Slujiţi-i pe toţi; fiţi disponibili în parohii şi în confesionale, însoţiţi noile mişcări şi asociaţii, sprijiniţi familiile, nu uitaţi legătura cu tinerii, amintiţi-vă de săraci şi de cei abandonaţi. Dacă trăiţi în credinţă, Duhul Sfânt vă va inspira ce trebuie să spuneţi şi cum trebuie să slujiţi. Veţi putea conta întotdeauna pe ajutorul celei care precede Biserica în credinţă. Vă îndemn să o invocaţi întotdeauna cu cuvintele care vă sunt binecunoscute: “Suntem aproape de tine, ne amintim de tine, veghem.”

Binecuvântarea mea asupra voastră, a tuturor!