Discursul Sanctităţii Sale Papa Benedict al XVI-lea
la primirea participanţilor la adunarea plenară a Congregaţiei pentru Cler
Vatican, luni, 16 martie 2009

Veneraţi Cardinali
Fraţi întru episcopat şi în preoţie

Sunt bucuros să pot să vă primesc într-o audienţă specială în preziua plecării mele spre Africa, unde mă voi duce pentru a preda Instrumentum laboris al celei de a doua Adunări Speciale a Sinodului pentru Africa, care se va ţine aici la Roma, în luna octombrie a acestui an. Mulţumesc prefectului Congregaţiei, Cardinalul Claudio Hummes, pentru cuvintele cordiale exprimate în numele vostru, şi mulţumesc pentru frumoasa scrisoare pe care mi-aţi scris-o. Împreună cu el vă salut pe voi toţi, superiori, oficiali şi membri ai Congregaţiei, cu recunoştinţă în suflet pentru întreaga muncă pe care o desfăşuraţi în slujba unui sector atât de important al vieţii Bisericii.

Tema pe care aţi ales-o pentru această adunare plenară, “Identitatea misionară a preotului în Biserică, drept dimensiune intrinsecă a exerciţiului celor trei îndatoriri”, permite unele reflecţii pentru munca din aceste zile şi pentru roadele abundente pe care cu siguranţă le va aduce. Dacă întreaga Biserică este misionară şi dacă fiecare creştin, prin puterea Botezului şi a Mirului, aproape ex ufficio (cf. CBC 1305) primeşte mandatul de a mărturisi public credinţa, preoţia ministerială se deosebeşte în mod ontologic, şi din acest punct de vedere, şi nu numai prin grad, de preoţia baptismală, numită şi preoţie comună. În primul rând este, într-adevăr, constituită prin mandatul apostolic: “Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura” (Marcu 16,15). Un astfel de mandat nu este, o ştim, o simplă însărcinare încredinţată colaboratorilor; rădăcinile lui sunt mult mai profunde şi trebuiesc căutate mult mai departe.

Dimensiunea misionară a preotului se naşte din configurarea sa sacramentală cu Hristos Capul: ea poartă cu sine, ca şi consecinţă, o adeziune cordială şi totală la ceea ce tradiţia eclezială a identificat ca forma de trăire apostolică (apostolica vivendi forma). Aceasta constă în participarea la o “viaţă nouă” înţeleasă în mod spiritual, la acel “nou stil de viaţă” care a fost inaugurat de Domnul Isus şi însuşit de către Apostoli. Prin impunerea mâinilor Episcopului şi rugăciunea de consacrare a Bisericii, candidaţii devin oameni noi, devin “presbiteri”. În această lumină apare clar cum cele trei îndatoriri sunt mai întâi un dar şi doar în consecinţă o sarcină, mai întâi o participare la o viaţă, şi prin aceasta o putere. Desigur, marea tradiţie eclezială pe drept cuvânt a despărţit eficacitatea sacramentală de situaţia existenţială concretă a fiecărui preot, şi astfel aşteptările legitime ale credincioşilor sunt protejate în mod adecvat. Dar această justă precizare doctrinară nu ia nimic din necesara, ba chiar indispensabila, tensiune către perfecţiunea morală, care trebuie să locuiască în fiecare inimă autentic preoţească.

Tocmai pentru a favoriza această tindere a preoţilor către perfecţiunea spirituală de care depinde mai ales eficacitatea ministerului lor, am decis să declar un “An preoţesc” special, care se va desfăşura de la 19 iunie proxim până la 19 iunie 2010. Are loc de fapt cea de a 150-a comemorare a morţii Sfântului Paroh din Ars, Ioan Maria Vianney, adevărat exemplu de Păstor în slujba turmei lui Hristos. Va fi în grija Congregaţiei voastre, de comun acord cu Ordinarii diecezani şi cu Superiorii Institutelor religioase, să promoveze şi să coordoneze diferitele iniţiative spirituale şi pastorale care vor fi considerate utile în a face să se simtă tot mai mult importanţa rolului şi a misiunii preotului în Biserica şi în societatea contemporană.

Misiunea presbiterului, aşa cum evidenţiază tema plenarei, se desfăşoară “în Biserică”. O astfel de dimensiune eclezială, de comuniune, ierarhică şi doctrinară este în mod absolut indispensabilă oricărei misiuni autentice şi, numai ea, garantează eficacitatea spirituală. Cele patru aspecte menţionate trebuie să fie întotdeauna recunoscute ca fiind corelate în mod intim: misiunea este “eclezială” pentru că nimeni nu se vesteşte sau se duce pe sine, ci înlăuntrul şi prin intermediul propriei umanităţi fiecare preot trebuie să fie foarte conştient că duce pe un Altul, pe Dumnezeu însuşi, lumii. Dumnezeu este singura bogăţie pe care, în definitiv, oamenii doresc să o găsească într-un preot. Misiunea este “de comuniune”, pentru că se desfăşoară într-o unitate şi comuniune care numai în mod secundar are şi aspecte relevante de vizibilitate socială. Acestea, pe de altă parte, derivă în mod esenţial din acea intimitate divină în care preotul este chemat să fie expert, pentru a putea conduce, cu smerenie şi încredere, sufletele încredinţate lui la aceeaşi întâlnire cu Domnul. În sfârşit dimensiunile “ierarhică” şi “doctrinară” sugerează repetarea importanţei disciplinei (termenul se leagă cu “discipol”) ecleziastice şi a formării doctrinare, şi nu numai teologice, iniţiale şi permanente.

Conştiinţa schimbărilor sociale radicale din ultimele decenii trebuie să pună în mişcare cele mai bune energii ecleziale pentru formarea candidaţilor la preoţie. În particular, trebuie să stimuleze grija constantă a Păstorilor faţă de cei dintâi colaboratori ai lor, atât cultivând relaţiile umane cu adevărat părinteşti, cât şi preocupându-se de formarea lor permanentă, mai ales sub profilul doctrinar. Misiunea îşi are rădăcinile sale în particular într-o bună formare, dezvoltată în comuniune cu Tradiţia eclezială neîntreruptă, fără ispita discontinuităţii. În acest sens, este important să fie favorizată la preoţi, mai ales la generaţiile tinere, o corectă receptare a textelor Conciliului Ecumenic Vatican II, interpretate în lumina întregului bagaj doctrinar al Bisericii. Apare urgentă şi recuperarea acelei conştiinţe care împinge preoţii să fie prezenţi, identificabili şi recognoscibili atât prin judecata credinţei, cât şi prin virtuţile personale, prin îmbrăcăminte, în spaţiul culturii şi al carităţii, dintotdeauna în inima misiunii Bisericii.

Ca Biserică şi ca preoţi îl vestim pe Isus din Nazaret Domn şi Hristos, răstignit şi înviat, Stăpân al timpului şi al istoriei, în certitudinea bucuroasă că un astfel de adevăr coincide cu aşteptările cele mai profunde ale inimii omeneşti. În misterul întrupării Cuvântului, adică în faptul că Dumnezeu s-a făcut om ca şi noi, stă atât conţinutul cât şi metoda vestirii creştine. Misiunea îşi are aici adevăratul centru propulsor: tocmai în Isus Hristos. Centralitatea lui Hristos poartă cu sine valorizarea adecvată a preoţiei ministeriale, fără de care nu ar fi nici Euharistia, nici, cu atât mai puţin, misiunea şi însăşi Biserica. În acest sens este necesar să veghem ca “noile structuri” sau organizaţii pastorale să nu fie gândite pentru un timp în care ar trebui să “ne lipsim” de ministerul consacrat, plecând de la o interpretare eronată a justei promovări a laicilor, pentru că într-un astfel de caz s-ar pune premizele pentru o ulterioară diluţie a preoţiei ministeriale şi eventualele presupuse “soluţii” ar coincide în mod dramatic cu cauzele reale ale problematicilor contemporane legate de minister.

Sunt sigur că în aceste zile munca Adunării plenare, sub protecţia Maicii Bisericii, va putea să aprofundeze aceste scurte sugestii pe care îmi permit să le supun atenţiei Cardinalilor, Arhiepiscopilor şi Episcopilor, invocând asupra tuturor abundenţa darurilor cereşti, cu garanţia cărora vă dau vouă şi persoanelor dragi vouă o specială, afectuoasă Binecuvântare Apostolică.