Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la întâlnire cu Consiliul Comitetului Central al Catolicilor Germani (ZDK)
Freiburg im Breisgau, 24 septembrie 2011

(Seminarul din Freiburg im Breisgau, 24 septembrie 2011)

Distinşi Domni şi Doamne,
Iubiţi fraţi şi surori,

Sunt recunoscător pentru posibilitatea de a mă întâlni, aici la Freiburg, cu voi, membri ai Consiliului Comitetului Central al Catolicilor Germani. Cu plăcere vă manifest aprecierea mea pentru angajarea voastră în susţinerea publică a intereselor catolicilor şi în a da impuls operei apostolice a Bisericii şi a catolicilor în societate. În acelaşi timp, aş vrea să vă mulţumesc, dragă domnule preşedinte Gluck, pentru cuvintele cordiale în care aţi spus multe lucruri importante şi vrednice de reflecţie.

Dragi prieteni, de mulţi ani există aşa-numitele programe exposure în ajutoarele date ţărilor în curs de dezvoltare. Persoane responsabile din politică, din economie şi din Biserică trăiesc, pentru un anumit timp, cu săracii din Africa, Asia sau America Latină şi împărtăşesc viaţa lor concretă zilnică. Se pun în situaţia de viaţă a acestor persoane pentru a vedea lumea cu ochii acestor persoane şi pentru a scoate din această experienţă învăţături pentru propria acţiune solidară.

Să ne imaginăm că un astfel de program exposure are loc aici în Germania. Experţi care provin dintr-o ţară îndepărtată ar veni să trăiască o săptămână într-o familie germană medie. Aici ar admira atâtea lucruri, de exemplu bunăstarea, ordinea şi eficienţa. Însă, cu o privire neprevenită, ar constata şi atâta sărăcie: sărăcie în ceea ce priveşte relaţiile umane şi sărăcie în domeniul religios.

Trăim într-un timp caracterizat în mare parte de un relativism subliminal care pătrunde toate domeniile de viaţă. Uneori, acest relativism devine bătăios, îndreptându-se împotriva persoanelor care spun că ştiu unde se află adevărul sau sensul vieţii.

Şi observăm cum acest relativism exercită tot mai mult o influenţă asupra relaţiilor umane şi asupra societăţii. Acest lucru are exprimare şi în nestatornicia şi în discontinuitatea atâtor persoane şi într-un individualism excesiv. Unii nu par deloc capabili să renunţe la ceva sau să facă un sacrificiu pentru alţii. Şi angajarea altruistă pentru binele comun, în domeniile sociale şi culturale, sau pentru cei nevoiaşi, diminuează. Alţii nu mai sunt în măsură să se lege în mod necondiţionat de un partener. Aproape că nu se mai găseşte curajul de a promite să fie fideli pentru toată viaţa; curajul de a se decide şi de a spune: acum eu aparţin totalmente ţie, sau să se angajeze cu hotărâre pentru fidelitate şi adevăr şi să caute cu sinceritate soluţiile problemelor.

Dragi prieteni, în programul exposure, după analiză urmează reflecţia comună. Această elaborare trebuie să privească persoana umană în totalitatea sa şi din aceasta face parte – nu numai în mod implicit, ci chiar în mod explicit – relaţia sa cu Creatorul.

Vedem că în lumea noastră occidentală bogată există lipsuri: atâtea persoane duc lipsă de experienţa bunătăţii lui Dumnezeu. Nu găsesc nici un punct de contact cu Bisericile instituţionale şi cu structurile lor tradiţionale. Dar de ce? Cred că aceasta este o întrebare asupra căreia trebuie să reflectăm foarte serios. A se ocupa de această întrebare este misiunea principală a Consiliului Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări. Însă ea, desigur, ne priveşte pe noi toţi. Permiteţi-mi să tratez aici despre un punct al situaţiei specifice germane. În Germania, Biserica este organizată în mod optim. Însă, în spatele structurilor există şi respectiva forţă spirituală, forţa credinţei în Dumnezeul cel viu? Cu sinceritate trebuie să spunem însă că există un excedent de structuri faţă de Spirit. Adaug: adevărata criză a Bisericii în lumea occidentală este o criză de credinţă. Dacă nu vom ajunge să avem o adevărată reînnoire în credinţă, toată reforma structurală va rămâne ineficace.

Dar să ne întoarcem la persoanele cărora le lipseşte experienţa bunătăţii lui Dumnezeu. Au nevoie de locuri în care să poată vorbi despre nostalgia lor interioară. Şi aici suntem chemaţi să găsim noi căi ale evanghelizării. Una din aceste căi ar putea să fie constituită din micile comunităţi în care se trăiesc prietenii, care sunt aprofundate în adoraţia comunitară frecventă a lui Dumnezeu. Aici există persoane care povestesc micile lor experienţe de credinţă, la locul de muncă sau în cadrul familiei şi al cunoscuţilor, mărturisind în felul acesta o nouă apropiere a Bisericii de societate. Apoi, acelor persoane le apare în mod tot mai clar că toţi au nevoie de această hrană a iubirii, de prietenia concretă unul cu celălalt şi cu Domnul. Rămâne importantă legătura cu limfa vitală a Euharistiei, pentru că fără Cristos nu putem face nimic (cf. In 15,5).

Iubiţi fraţi şi surori, fie ca Domnul să ne indice mereu calea pentru a fi împreună lumini în lume şi pentru a arăta aproapelui nostru calea spre izvor, unde pot să-şi satisfacă dorinţa lor cea mai profundă de viaţă. Vă mulţumesc.