Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
de după rugăciunea de încheiere a lunii mariane
luni, 31 mai 2010

Iubiţi fraţi şi surori!

Cu mare bucurie mă unesc cu voi, la sfârşitul acestei tradiţionale întâlniri de rugăciune, care încheie luna mai în Vatican. Cu referinţă la liturgia de astăzi, vrem să o contemplăm pe preasfânta Maria în misterul Vizitării sale. În Fecioara Maria care merge s-o viziteze pe ruda sa Elisabeta recunoaştem exemplul cel mai limpede şi semnificaţia cea mai adevărată a drumului nostru de credincioşi şi a drumului Bisericii însăşi. Biserica este prin natura sa misionară, este chemată să vestească evanghelia pretutindeni şi întotdeauna, să transmită credinţa fiecărui bărbat şi femeie, şi în orice cultură.

„În zilele acelea – scrie evanghelistul Luca – Maria a pornit şi s-a dus în grabă către ţinutul muntos, într-o cetate a lui Iuda” (Lc 1,39). Călătoria Mariei este o călătorie misionară autentică. Este o călătorie care o conduce departe de casă, o stimulează în lume, în locuri străine de obiceiurile sale zilnice, o face să ajungă, într-un anumit sens, până la marginile la care ea poate să ajungă. Se află tocmai aici, şi pentru noi toţi, secretul vieţii noastre de oameni şi de creştini. Existenţa noastră, ca indivizi şi ca Biserică, este o existenţă proiectată în afara noastră. Aşa cum se întâmplase deja pentru Abraham, ne este cerut să ieşim din noi înşine, din locurile siguranţelor noastre, pentru a merge spre alţii, în locuri şi ambiente diferite. Domnul ne cere aceasta: „Când va veni Duhul Sfânt asupra voastră, voi veţi primi o putere şi îmi veţi fi martori… până la marginile pământului” (Fap 1,8). Şi tot Domnul, pe acest drum, ne-o pune alături pe Maria ca însoţitoare de călătorie şi mamă grijulie. Ea ne asigură, pentru că ne aminteşte că împreună cu noi este mereu Fiul său Isus, după cum a promis el: „eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt 28,20).

Evanghelistul notează că „Maria a rămas cu ea (cu ruda Elisabeta) circa trei luni” (Lc 1,56). Aceste cuvinte simple exprimă scopul cel mai imediat al călătoriei Mariei. Aflase de la înger că Elisabeta aştepta un copil şi că era deja în luna a şasea (cf. Lc 1,36). Însă Elisabeta era în vârstă şi apropierea Mariei, încă foarte tânără, putea să-i fie folositoare. Pentru aceasta Maria merge la ea şi rămâne cu ea circa trei luni, pentru a-i oferi acea apropiere afectuoasă, acel ajutor concret şi toate acele servicii zilnice de care avea nevoie. Elisabeta devine astfel simbolul atâtor persoane bătrâne şi bolnave, ba chiar al tuturor persoanelor care au nevoie de ajutor şi de iubire. Şi câte există şi astăzi în familiile noastre, în comunităţile noastre, în oraşele noastre! Şi Maria – care s-a definit „slujitoarea Domnului” (Lc 1,38) – devine slujitoarea oamenilor. Mai precis, îl slujeşte pe Domnul pe care-l întâlneşte în fraţi.

Însă caritatea Mariei nu se opreşte la ajutorul concret, ci ajunge la apogeul său în dăruirea lui Isus însuşi, în „a-l face întâlnit”. Tot sfântul Luca subliniază asta: „Când a auzit Elisabeta salutul Mariei, a tresărit copilul în sânul ei” (Lc 1,41). Astfel, suntem în inima şi în culmea misiunii evanghelizatoare. Suntem la semnificaţia cea mai adevărată şi la scopul cel mai genuin al oricărui drum misionar: a dărui oamenilor evanghelia vie şi personală, care este însuşi Domnul Isus. Şi cea a lui Isus este o comunicare şi o dăruire care – aşa cum atestă Elisabeta – umple inima de bucurie: „Iată, când a ajuns glasul salutului tău la urechile mele, a tresăltat de bucurie copilul în sânul meu” (Lc 1,41). Isus este adevărata şi singura comoară pe care noi o avem de dat omenirii. Bărbaţii şi femeile din timpul nostru au nostalgie de el, chiar şi atunci când par să-l ignore sau să-l refuze. De el au nevoie societatea în care trăim, Europa, întreaga lume.

Nouă ne este încredinţată această responsabilitate extraordinară. S-o trăim cu bucurie şi cu angajare, pentru ca să fie cu adevărat civilizaţia noastră una în care să domnească adevărul, dreptatea, libertatea şi iubirea, pilaştrii fundamentali şi de neînlocuit ai unei adevărate convieţuiri ordonate şi paşnice. Să trăim această responsabilitate rămânând râvnici în ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, în unire fraternă, în frângerea pâinii şi în rugăciuni (cf. Fap 2,42). Acesta să fie harul pe care împreună în această seară să-l cerem preasfintei Fecioare. Către voi se îndreaptă binecuvântarea mea.