Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la încheierea procesiunii cu torţe
Lourdes, sâmbătă, 13 septembrie 2008

Iubite Episcop Perrier de Tarbes şi Lourdes,
Iubiţi fraţi întru episcopat şi preoţie,
Iubiţi pelerini, iubiţi fraţi şi surori,

Acum o sută cincizeci de ani, la 11 februarie 1858, în acest loc cunoscut ca grota de la Massabielle, departe de oraş, o tânără fată din Lourdes, Bernadetta Soubirous, a văzut o lumină şi în această lumină a văzut o tânără doamnă care era “frumoasă, mult mai frumoasă decât oricare alta”. Această femeie i s-a adresat cu cuvinte amabile, cu respect şi încredere: “Mi s-a adresat cu dumneavoastră”, relata Bernadetta. “Aţi fi atât de bună încât să veniţi aici timp de două săptămâni?”, a fost ea întrebată. “Se uita la mine ca o persoană care vorbeşte cu o altă persoană.” În această conversaţie, în acest dialog marcat de atâta delicateţe, Fecioara i-a cerut să transmită anumite mesaje simple legate de rugăciune, penitenţă şi convertire. Nu ne surprinde faptul că Maria era frumoasă, pentru că în apariţia din 25 martie 1858 şi-a revelat numele: “Eu sunt Neprihănita Zămislire”.

Să o privim acum pe această “femeie îmbrăcată în soare” (Apocalips 12,1), după cum e descrisă în Scriptură. Preasfânta Fecioară Maria, femeia glorioasă a Apocalipsei, poartă pe cap o coroană cu doisprezece stele care reprezintă cele 12 triburi ale Israelului, întreg poporul lui Dumnezeu, întreaga comuniune a sfinţilor, în timp ce la picioare are luna, imaginea morţii. Maria a lăsat moartea în urma ei; ea este în întregime îmbrăcată în viaţă, viaţa Fiului ei, Cristos Înviat. Ea este astfel semnul victoriei iubirii, a binelui şi a lui Dumnezeu, dând lumii noastre speranţa de care are nevoie. În această seară să ne îndreptăm privirea spre Maria, atât de glorioasă şi de umană, lăsând-o să ne conducă spre Dumnezeu care este învingător.

Nenumăraţi oameni au dat mărturie de aceasta: când au întâlnit faţa strălucitoare a Bernadettei, evenimentul a lăsat în inimile şi în minţile lor o impresie profundă. Fie că au întâlnit-o chiar în timpul apariţiilor, fie când povestea despre ele, faţa ei pur şi simplu strălucea. Bernadetta a avut de atunci sălăşluind în ea lumina de la Massabielle. Viaţa de zi cu zi a familiei Soubirous a fost cu toate acestea o poveste lungă de lipsuri şi tristeţi, boală şi neînţelegeri, respingere şi sărăcie. Chiar dacă nu lipsea iubirea şi căldura în relaţiile din familie, viaţa în cachot era grea. Şi totuşi, umbrele de pe pământ nu împiedicau lumina din cer să strălucească. “Lumina în întuneric luminează” (Ioan 1,5).

Lourdes este unul dintre acele locurile alese de Dumnezeu pentru a le face să reflecte o strălucire particulară din frumuseţea Sa, şi de aici importanţa simbolului luminii. Începând de la a patra apariţie, la sosirea la grotă Bernadetta aprindea în fiecare dimineaţă o lumânare votivă şi o ţinea în mână atâta timp cât o vedea pe Fecioara. În curând, oamenii i-au dat Bernadettei o lumânare să o înfigă în pământ în interiorul grotei. De asemenea, au început să pună propriile lumânări în acest loc al luminii şi păcii. Însăşi Maica lui Dumnezeu a lăsat să se ştie că îi place omagiul impresionant al acestor mii de torţe, care de atunci au luminat fără încetare piatra apariţiilor, pentru a o cinsti. Din acea zi, în faţa grotei, noapte şi zi, iarnă şi vară, străluceşte un rug aprins, înflăcărat de rugăciunile pelerinilor şi ale bolnavilor, care vin cu grijile şi nevoile lor, dar mai presus de toate cu credinţa şi cu speranţa lor.

Venind aici la Lourdes, în pelerinaj, dorim să intrăm, pe urmele Bernadettei, în această extraordinară apropiere dintre cer şi pământ, care nu încetează să crească. Merită subliniat faptul că în timpul apariţiilor Bernadetta se ruga rozariul sub privirea Mariei, care se unea cu ea în momentele de doxologie. Acest fapt confirmă profundul caracterul teocentric al rugăciunii rozariului. Când ne rugăm rozariul, Maria ne oferă inima şi privirea ei pentru a putea contempla viaţa Fiului ei, Isus Cristos.

Venerabilul meu predecesor, Papa Ioan Paul al II-lea, a venit aici la Lourdes în două ocazii. În viaţa şi slujirea sa, ştim cât de mult se rugăciunea sa baza pe mijlocirea Fecioarei Maria. Asemenea multora dintre predecesorii din Scaunul lui Petru, el a încurajat cu tărie rugăciunea rozariului; unul dintre modurile speciale prin care a făcut aceasta a fost îmbogăţirea Sfântul Rozariu cu meditaţiile la Misterele de Lumină. Acestea sunt acum reprezentate pe faţada Bazilicii în noul mozaic inaugurat anul trecut. Ca şi pe toate evenimentele vieţii lui Cristos, pe care “Maria le păstra, meditându-le în inima ei” (cf. Luca 2,19), Maria ne ajută să înţelegem toate etapele slujirii Sale publice ca parte integrantă a revelaţiei gloriei lui Dumnezeu. Fie ca Lourdes-ul, tărâm al luminii, să continue să fie o şcoală de învăţare a rugăciunii rozariului, care să îi introducă pe discipolii lui Isus, sub privirea Mamei Sale, într-un dialog autentic şi cordial cu Învăţătorul lor!

Din gura Bernadettei auzim că Fecioara Maria ne cere să venim aici în procesiune pentru a ne ruga cu simplitate şi fervoare. Procesiunea de torţe exprimă misterul rugăciunii într-o formă pe care ochii noştri trupeşti o pot cuprinde: în comuniunea Bisericii, care îi uneşte pe cei aleşi din ceruri cu pelerinii de pe pământ, izvorăşte lumina dialogului dintre om şi Domnul său şi o cale luminoasă se deschide în istoria omenirii, chiar şi în cele mai întunecate momente ale ei. Această procesiune este un timp de mare bucurie eclezială, dar şi un timp de gravitate: intenţiile pe care le aducem subliniază comuniunea noastră profundă cu toţi cei care suferă. Ne gândim la victimele nevinovate care suferă de violenţă, război, terorism şi foamete, din cauza nedreptăţii, a plăgilor şi a dezastrelor, a urii şi a opresiunilor, a atacurilor la adresa demnităţii lor umane şi a drepturilor lor fundamentale, asupra libertăţii lor de a acţiona şi de a gândi. De asemenea, ne gândim la cei care au probleme în familie sau care suferă din cauza şomajului, bolii, infirmităţii, singurătăţii, sau datorită condiţiei lor de imigranţi. Doresc să nu îi să uităm nici pe cei care suferă pentru numele lui Cristos şi care mor pentru El.

Maria ne învaţă să ne rugăm, să facem din rugăciunea noastră un act de iubire faţă de Dumnezeu şi un act de caritate fraternă. Rugându-ne cu Maria, inimile noastre îi primesc pe cei care suferă. Cum ar putea vieţile noastre să nu fie astfel transformate? De ce să nu devină întreaga noastră viaţă şi fiinţă un loc de ospitalitate pentru semenii noştri? Lourdes-ul este un loc de lumină deoarece este un loc de comuniune, speranţă şi convertire.

În timp ce se lasă noaptea, Isus ne spune: “ţineţi lămpile aprinse” (cf. Luca 12,35); lampa credinţei, lampa rugăciunii, lampa speranţei şi a iubirii! Acest act al mersului prin noapte, purtând lumini, vorbeşte cu elocvenţă lăuntrului fiecăruia, ne atinge inimile şi spune mult mai mult decât orice alt cuvânt rostit sau ascultat. Acest gest în sine sintetizează condiţia noastră de creştini în călătorie: avem nevoie de lumină şi în acelaşi timp suntem chemaţi să fim lumină. Păcatul ne face orbi, ne împiedică să ne punem la dispoziţie ca şi călăuze pentru fraţii şi surorile noastre, şi ne face neîncrezători să îi lăsăm pe alţii să ne călăuzească. Avem nevoie să fim luminaţi, şi repetăm rugăciunea orbului Bartimeu: “Învăţătorule, fă să-mi recapăt vederea” (Marcu 10,51). Fă să îmi văd păcatele care mă trag în spate, dar mai presus de toate, Doamne, fă să văd gloria Ta! Ştim că rugăciunea noastră a fost deja ascultată şi aducem mulţumire pentru că, aşa după cum Sfântul Paul spune în scrisoarea către Efeseni, “Cristos te va lumina” (5,13), iar Sfântul Petru adaugă: “v-a chemat din întuneric la lumină” (1Petru 2,9).

Nouă celor care nu suntem lumina, Cristos ne poate spune acum: “Voi sunteţi lumina lumii” (Matei 5,14), încredinţându-ne responsabilitatea de a face să strălucească lumina carităţii. Aşa după cum scrie Sfântul Apostol Ioan, “Cine îl iubeşte pe fratele său rămâne în lumină şi nu este motiv de scandal în el” (1Ioan 2,10). A trăi iubirea creştină înseamnă în acelaşi timp a introduce lumina lui Dumnezeu în lume şi a indica spre adevărata ei sursă. Sfântul Leon cel Mare scrie: “Oricine trăieşte o viaţă sfântă şi castă în Biserică, oricine îşi fixează mintea asupra lucrurilor de sus, nu asupra lucrurilor lumeşti (cf. Coloseni 3,2), într-un anume mod se aseamănă cu lumina cerească; atâta timp cât oferă el însuşi strălucirea unei vieţi sfinte, arată multora, ca o stea, calea care conduce spre Dumnezeu” (Predica III, 5).

În acest Sanctuar de la Lourdes, spre care creştinii din lumea întreagă şi-au îndreptat privirile de când Fecioara Maria a făcut să strălucească aici speranţa şi iubirea, punând la loc de cinste bolnavii, săracii şi pe cei mici, suntem invitaţi să descoperim simplitatea vocaţiei noastre: este de ajuns să iubim. Mâine, celebrarea Înălţării Sfintei Cruci ne va conduce chiar în inima acestui mister. La această veghe de rugăciune, privirea noastră este deja îndreptată spre semnul noului legământ, spre care converge întreaga viaţă a lui Isus. Crucea este actul de iubire suprem şi perfect al lui Isus, care îşi dă viaţa pentru prietenii Săi. “Tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3,14-15).

Proclamată în cântările Slujitorului lui Dumnezeu, moartea lui Isus este o moarte care devine lumină pentru neamuri; este o moarte care, într-o asociere intimă cu liturgia ispăşirii, aduce reconciliere; este o moarte care marchează sfârşitul morţii. Începând din acea zi, Crucea este un semn de speranţă, stindardul victoriei lui Isus, pentru că “atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul Său, unicul născut, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3,16). Prin Cruce, întreaga noastră viaţă dobândeşte lumină, tărie şi speranţă. Crucea revelează întreaga profunzime a iubirii conţinute în planul originar al Creatorului; prin Cruce, totul este vindecat şi dus la perfecţiune. De aceea, viaţa trăită cu credinţă în Cristos mort şi înviat devine lumină.

Apariţiile au fost scăldate în lumină şi Dumnezeu a ales să aprindă în privirea Bernadettei o flacără care a convertit nenumărate inimi. Mulţi vin aici să vadă, sperând poate în secret să beneficieze de un anumit miracol; apoi, pe drumul de întoarcere, având parte de o experienţă spirituală a vieţii în Biserică, îşi schimbă modul de percepţie a lui Dumnezeu, a celorlalţi şi a propriei persoane. O mică flacără numită speranţă, compasiune, delicateţe este acum în ei. O tăcută întâlnire cu Bernadetta şi cu Fecioara Maria poate să schimbe viaţa omului, pentru că ele sunt aici, la Massabielle, pentru a ne conduce la Cristos, care este viaţa noastră, tăria noastră şi lumina noastră. Fie ca Fecioara Maria şi Sfânta Bernadetta să vă ajute să trăiţi ca fii ai luminii, pentru a putea să daţi mărturie, în fiecare zi a vieţii voastre, despre faptul că Cristos este lumina noastră, speranţa noastră şi viaţa noastră! Amin.