Discursul Sanctităţii Sale Papa Benedict al XVI-lea
la centrul Cardinal Paul Emile Leger
Yaounde, joi, 19 martie 2009

Domnilor Cardinali,
Doamnă ministru pentru afacerile sociale,
Domnule ministru al sănătăţii,
Iubiţi fraţi întru episcopat şi iubite Mons. Giuseppe Djida,
Domnule director al Centrului Cardinal Leger,
Stimat personal de asistenţă, iubiţi bolnavi,

Am dorit cu ardoare să petrec aceste momente cu voi, şi sunt fericit să pot să vă salut. Un salut particular adresez vouă, fraţi şi surori care purtaţi greutatea bolii şi a suferinţei. Voi ştiţi că nu sunteţi singuri în suferinţa voastră, pentru că Hristos însuşi este solidar cu cei care suferă. El revelează bolnavilor şi infirmilor locul pe care ei îl au în inima lui Dumnezeu şi în societate. Evanghelistul Marcu ne oferă ca şi exemplu vindecarea soacrei lui Petru: “Şi îndată i-au vorbit – stă scris – şi apropiindu-se Isus a ridicat-o, apucând-o de mână” (Marcu 1,30-31). În acest punct al Evangheliei îl vedem pe Isus care trăieşte o zi printre bolnavi pentru a-i vindeca. El ne revelează, cu gesturi concrete, şi sensibilitatea Sa şi atenţia Sa binevoitoare către cei care au inima frântă şi trupul rănit.

Din acest Centru, ce poartă numele Cardinalului Paul Emil Leger, fiu al Canadei, care a venit printre voi pentru a îngriji trupurile şi sufletele, nu îi uit pe cei care, în casele lor, în spitale, în locaţii specializate sau în dispensare, sunt purtători de handicap, atât motor cât şi mental, nici pe cei care în trupul lor poartă semnele violenţei şi ale războiului. Mă gândesc la toţi bolnavii, şi în mod special aici, în Africa, la cei care sunt victime ale bolilor precum SIDA, malaria şi tuberculoza. Ştiu bine că Biserica Catolică este angajată cu putere pentru voi într-o luptă eficace împotriva acestor flageluri teribile, şi o încurajez să continue cu hotărâre această operă urgentă. Vouă, care sunteţi încercaţi de boală şi de suferinţă, tuturor familiilor voastre, doresc să vă aduc din partea Domnului puţin alinare, să vă reînnoiesc sprijinul meu şi să vă invit să vă îndreptaţi către Hristos şi către Maria pe care El ne-a dat-o ca Mamă. Ea a cunoscut suferinţa, şi l-a urmat pe Fiul său pe drumul Calvarului, păstrând în inima sa însăşi iubirea pe care Isus a venit să o aducă tuturor oamenilor.

În faţa suferinţei, a bolii şi a morţii, omul este ispitit să strige sub efectul durerii, aşa cum a făcut Iov, al cărui nume înseamnă “cel care suferă” (cf. Grigore cel Mare, Moralia in Job, I, 1,15). Isus însuşi a strigat cu puţin înainte de a muri (cf. Marcu 15,37; Evrei 5,7). Când condiţia noastră se degradează, creşte angoasa; unii sunt ispitiţi să se îndoiască de prezenţa lui Dumnezeu în existenţa lor. Iov, dimpotrivă, este conştient de prezenţa lui Dumnezeu în viaţa sa; strigătul său nu este o revoltă, ci, din străfundul necazului său, el lasă să iasă încrederea sa (cf. Iov 19; 42,2-6). Prietenii săi, precum fiecare dintre noi în faţa suferinţei unei persoane iubite, fac eforturi ca să-l consoleze, dar folosesc cuvinte goale. În prezenţa suferinţelor atroce, ne simţim lipsiţi de mijloace şi nu găsim cuvintele potrivite. În faţa unui frate sau a unei surori cufundate în misterul Crucii, tăcerea respectuoasă şi plină de compasiune, prezenţa noastră susţinută de rugăciune, un gest de tandreţe şi de mângâiere, o privire, un surâs, pot să facă mai mult decât atâtea discursuri.

Această experienţă a fost trăită de un mic grup de bărbaţi şi femei între care Fecioara Maria şi Apostolul Ioan, care l-au urmat pe Isus pe culmea suferinţei Sale, în patimile Sale şi moartea pe Cruce. Printre aceştia, ne aminteşte Evanghelia, se număra şi un african, Simon din Cirene. El a fost însărcinat să-l ajute pe Isus să poarte Crucea Sa pe drumul către Golgota. Acest om, chiar dacă involuntar, a venit în ajutorul Omului durerilor, abandonat de toţi ai Săi şi lăsat pradă violenţei oarbe. Istoria ne aminteşte deci că un african, un fiu al continentului vostru, a participat, cu însăşi suferinţa sa, la pedeapsa infinită a Celui care i-a mântuit pe toţi oamenii, inclusiv pe persecutorii Săi. Simon din Cirene nu putea să ştie că îl avea în faţa ochilor pe Salvatorul său. El a fost “rechiziţionat” pentru a-l ajuta (cf. Marcu 15,21); a fost constrâns, forţat să o facă. Este dificil să acceptăm a purta crucea altuia. Numai după înviere a putut el să înţeleagă ceea ce a făcut. La fel este pentru fiecare dintre noi, fraţi şi surori: în mijlocul disperării, al revoltei, Hristos ne propune prezenţa Sa amabilă chiar dacă noi cu greu înţelegem că El ne este alături. Numai victoria finală a Domnului ne va descoperi sensul definitiv al încercărilor noastre.

Nu se poate oare spune că fiecare african este într-un fel oarecare membru al familiei lui Simon din Cirene? Fiecare African şi fiecare dintre cei care suferă îl ajută pe Hristos să-şi poarte Crucea Sa şi se urcă cu El pe Golgota pentru a învia într-o zi cu El. Văzând infamia al cărei obiect este Isus, contemplând faţa Sa pe Cruce, şi recunoscând atrocitatea durerii Sale, putem să întrevedem, cu credinţă, faţa luminoasă a Celui Înviat care ne spune că suferinţa şi boala nu vor avea ultimul cuvânt în vieţile noastre omeneşti. Eu mă rog, iubiţi fraţi şi surori, pentru ca să ştiţi să vă recunoaşteţi în acest “Simon din Cirene”. Mă rog, iubiţi fraţi şi surori bolnavi, pentru ca mulţi “Simon din Cirene” să vină la căpătâiul patului vostru.

După înviere şi până astăzi, mulţi sunt mărturisitorii care s-au îndreptat, cu credinţă şi speranţă, către Mântuitorul oamenilor, recunoscând prezenţa Sa în mijlocul încercărilor lor. Tatăl tuturor milostivirilor primeşte întotdeauna cu bunăvoinţă rugăciunea celui care se adresează Lui. El răspunde la invocaţia noastră cum doreşte şi când doreşte El, pentru binele nostru şi nu după dorinţele noastre. Nouă ne rămâne să discernem răspunsul Său şi să primim darurile pe care El ni le oferă ca pe un har. Să fixăm privirea noastră asupra Celui Răstignit, cu credinţă şi curaj, pentru că de la El vin Viaţa, mângâierea, vindecările. Să ştim să privim pe Cel care vrea binele nostru şi ştie să şteargă lacrimile ochilor noştri; să ştim să ne abandonăm în braţele Sale ca un prunc în braţele mamei sale.

Sfinţii ne-au dat un frumos exemplu cu viaţa lor încredinţată total lui Dumnezeu, Tatăl nostru. Sfânta Tereza de Avila, care a pus mănăstirea sa sub patronajul sfântului Iosif, a fost vindecată de o suferinţă tocmai în ziua sărbătorii sale. Ea repeta că nu l-a rugat niciodată inutil şi îl recomanda tuturor celor care se gândeau că nu ştiu să se roage: “Nu înţeleg, scria, cum ne putem gândi la Regina Îngerilor şi la tot ceea ce a trebuit să înfrunte în timpul copilăriei Pruncului Isus, fără să mulţumim sfântului Iosif pentru dăruirea atât de perfectă cu care el a venit în ajutor atât unuia cât şi celeilalte. Cel care nu găseşte pe nimeni care să-l înveţe să se roage să aleagă acest admirabil sfânt ca şi maestru şi nu va mai avea de ce să se teamă că se va rătăci sub conducerea lui” (Vita, 6). De la mijlocitor pentru sănătatea trupului, sfânta vedea în sfântul Iosif un mijlocitor pentru sănătatea sufletului, un maestru al rugăciunii. Să-l alegem şi noi ca şi maestru de rugăciune. Nu numai noi care suntem sănătoşi, ci şi voi, iubiţi bolnavi şi toate familiile.

Mă gândesc în mod special la voi, cei care faceţi parte din personalul din spitale şi la toţi cei care lucrează în domeniul sănătăţii. Însoţind pe cei care suferă cu atenţia voastră şi cu tratamentul pe care îl daţi lor, voi împliniţi un act de caritate şi de iubire pe care Dumnezeu îl recunoaşte: “Am fost bolnav şi m-aţi vizitat” (Matei 25,36). Vouă, cercetătorilor şi medicilor, vă revine să puneţi în practică tot ceea ce este legitim pentru a uşura durerea; vă revine vouă în primul rând să protejaţi viaţa omenească, să fiţi apărători ai vieţii de la concepere până la sfârşitul său natural. Pentru fiecare om, respectul vieţii este un drept şi în acelaşi timp o obligaţie, pentru că fiecare viaţă este un dar al lui Dumnezeu. Doresc, împreună cu voi, să aduc mulţumire Domnului pentru toţi cei care, într-un fel sau altul, lucrează în slujirea persoanelor care suferă. Încurajez preoţii şi vizitatorii bolnavilor să se angajeze cu prezenţa lor activă şi prietenoasă în pastorala sanitară în spitale sau pentru a asigura o prezenţă eclezială la domiciliu, pentru alinarea şi susţinerea spirituală a bolnavilor. În conformitate cu promisiunea Sa, Dumnezeu vă va da plata cea dreaptă şi vă va recompensa în cer.

Înainte de a vă saluta personal şi a mă despărţi de voi, aş dori să vă asigur pe fiecare dintre voi de apropierea mea afectuoasă şi rugăciunea mea. Doresc şi să exprim dorinţa mea ca fiecare dintre voi să nu se simtă niciodată singur. Revine într-adevăr fiecărui om, creat după chipul şi asemănarea lui Hristos, să se facă aproapele vecinului. Vă încredinţez pe toţi şi pe toate mijlocirii Fecioarei Maria, Mama noastră, şi celei a sfântului Iosif. Dumnezeu să vă dea să fiţi unii pentru alţii purtători ai milostivirii, ai tandreţei şi ai iubirii Dumnezeului nostru şi să vă binecuvânteze!