Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la celebrarea ecumenică de la abaţia Westminster
vineri, 17 septembrie 2010

[Intervenţia dinaintea rugăciunii]

Sfinţia voastră, Domnule Decan,
Dragi prieteni în Cristos,

Vă mulţumesc pentru primirea amabilă. Acest nobil edificiu evocă lunga istorie a Angliei, atât de profund marcată de predicarea Evangheliei şi de cultura creştină căreia aceasta i-a dat naştere. Am venit aici astăzi ca pelerin din Roma, să mă rog în faţa mormântului Sfântului Edward Mărturisitorul şi să mă alătur vouă în implorarea darului unităţii creştine. Fie ca aceste momente de rugăciune şi de prietenie să ne întărească în iubirea lui Isus Cristos, Domnul şi Mântuitorul nostru, şi în mărturia comună despre puterea durabilă a Evangheliei de a lumina viitorul acestei măreţe naţiuni.

[Discursul de după rugăciunea de seară]

Dragi prieteni în Cristos,

Îi mulţumesc Domnului pentru această ocazie de a mă alătura vouă, reprezentanţi ai confesiunilor creştine prezente în Marea Britanie, în această magnifică abaţie dedicată Sfântului Petru, a cărei arhitectură şi istorie vorbesc atât de elocvent despre moştenirea noastră comună de credinţă. Aici nu putem decât să ne amintim cât de mult credinţa creştină a modelat unitatea şi cultura Europei şi inima şi spiritul poporului englez. Aici, de asemenea, ni se aminteşte inevitabil că ceea ce avem în comun, în Cristos, este mai mare decât ceea ce continuă să ne despartă.

Sunt recunoscător Arhiepiscopului de Canterbury pentru salutul său amabil şi decanului capitlului acestei venerabile abaţii pentru cordiala primire. Îi mulţumesc Domnului că mi-a permis, ca Succesor al Sfântului Petru în Scaunul Romei, să fac acest pelerinaj la mormântul Sf. Edward Mărturisitorul. Edward, rege al Angliei, rămâne un model de mărturie creştină şi un exemplu despre acea adevărată măreţie la care Domnul îi cheamă pe discipolii Săi în lectura biblică pe care tocmai am ascultat-o: măreţia unei umilinţe şi ascultări ce îşi are rădăcina în chiar exemplul lui Cristos (cf. Filipeni 2,6-8), măreţia unei fidelităţi care nu ezită să îmbrăţişeze misterul Crucii din iubire veşnică pentru Învăţătorul divin şi dintr-o speranţă fermă în promisiunile Sale (cf. Marcu 10,43-44).

Anul acesta, după cum ştim, marchează a o suta aniversare a mişcării ecumenice moderne, ce a început cu apelul Conferinţei de la Ediburgh pentru unitatea creştină, ca o condiţie necesară pentru o mărturie credibilă şi convingătoare despre Evanghelie în timpurile noastre. Cu gândul la această aniversare, trebuie să mulţumim pentru remarcabilul progres înregistrat spre acest nobil ţel, prin eforturile creştinilor dedicaţi din toate confesiunile. În acelaşi timp, însă, rămânem conştienţi de cât rămâne de făcut. Într-o lume marcată de o tot mai mare interdependenţă şi solidaritate, noi suntem chemaţi să proclamăm cu o înnoită convingere realitatea reconcilierii şi eliberării noastre în Cristos, şi să propunem adevărul Evangheliei ca fiind cheia spre o autentică şi integrală dezvoltare umană. Într-o societate ce a devenit tot mai indiferentă sau chiar ostilă mesajului creştin, este o tot mai mare nevoie să dăm o mărturie plină de bucurie şi convingătoare despre speranţa care este în noi (cf. 1Petru 3,15), şi să îl prezentăm pe Domnul Înviat ca fiind răspunsul la întrebările profunde şi la aspiraţiile spirituale ale bărbaţilor şi femeilor timpurilor noastre.

În timp ce mergeam în procesiune la începutul acestui serviciu de rugăciune, corul a cântat că Cristos este “temelia noastră sigură”. El este Fiul veşnic al lui Dumnezeu, din aceeaşi substanţă cu Tatăl, care şi-a luat trup, după cum se spune în Crez, “pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”. El singur are cuvintele vieţii veşnice. După cum ne învaţă Apostolul, “toate subzistă în El [...] pentru că în El i-a plăcut lui [Dumnezeu] să facă să locuiască toată plinătatea” (Coloseni 1,17.19).

Angajamentul nostru pentru unitatea creştină se naşte tocmai din credinţa noastră în Cristos, în acest Cristos, înviat din morţi şi care stă de-a dreapta Tatălui, care va veni din nou în slavă să judece viii şi morţii. Realitatea persoanei lui Cristos, lucrarea Sa mântuitoare şi mai presus de toate faptul istoric al învierii Sale, sunt conţinutul kerygmei apostolice şi al acelor formule ale Crezului care, începând cu însuşi Noul Testament, au garantat integritatea transmiterii ei. Unitatea Bisericii, într-un cuvânt, nu poate fi niciodată altceva decât o unitate în credinţa apostolică, în credinţa încredinţată fiecărui nou membru al Trupului lui Cristos în timpul ritualului Botezului. Această credinţă ne uneşte în Domnul, ne face părtaşi la Duhul Său Sfânt, şi astfel, chiar şi acum, părtaşi la viaţa Preasfintei Treimi, model al koinoniei Bisericii aici jos pe pământ.

Dragi prieteni, suntem cu toţii conştienţi de provocările, binecuvântările, dezamăgirile şi semnele de speranţă ce au marcat drumul nostru ecumenic. În această seară le încredinţăm pe toate Domnului, încrezători în providenţa Sa şi în puterea harului Său. Ştim că prietenia pe care am dezvoltat-o, dialogul pe care l-am început şi speranţa care ne călăuzeşte ne vor da tăria şi direcţia în timp ce perseverăm pe drumul nostru comun. În acelaşi timp, cu realism evanghelic, trebuie să recunoaştem şi provocările cu care ne confruntăm, nu doar pe drumul spre unitatea creştină, ci şi în sarcina noastră de proclamare a lui Cristos în zilele noastre. Fidelitatea faţă de cuvântul lui Dumnezeu, tocmai pentru că este un cuvânt adevărat, ne cere o ascultare ce ne conduce împreună la o înţelegere mai profundă a voinţei Domnului, o ascultare ce trebuie eliberată de conformismul intelectual sau de acomodarea facilă la spiritul vremurilor. Acesta este cuvântul de încurajare cu care doresc să vi-l las în această seară, şi o fac în fidelitate faţă de slujirea mea, ca Episcop al Romei şi Succesor al Sfântului Petru, însărcinat cu o grijă particulară pentru unitatea turmei lui Cristos.

Reuniţi în această străveche biserică monastică, ne putem aminti exemplul marelui britanic şi om al Bisericii pe care îl onorăm împreună: Sfântul Beda Venerabilul. În zorii unei noi ere în viaţa societăţii şi a Bisericii, Beda a înţeles atât importanţa fidelităţii faţă de cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum a fost transmis de tradiţia apostolică, cât şi nevoia unei deschideri creative faţă de noile evoluţii şi necesitatea unei implantări solide a Evangheliei în limba şi cultura contemporană.

Această naţiune, şi Europa la construcţia căreia Beda şi contemporanii săi au ajutat, se află încă o dată în zorii unei noi ere. Fie ca exemplul Sf. Beda să îi inspire pe creştinii acestor ţinuturi să redescopere moştenirea lor comună, să întărească ceea ce au în comun şi să îşi continue eforturile de creştere în prietenie. Fie ca Domnul Înviat să ne întărească eforturile de reparare a rupturilor trecutului şi de înfruntare a provocărilor prezentului cu speranţă în viitorul pe care, în providenţa Sa, El l-a rezervat pentru noi şi pentru lumea noastră. Amin.