Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la vizitarea lagărului de concentrare de la Auschwitz-Birkenau
28 mai 2006

A vorbi în acest loc al ororii, în acest loc unde au fost comise crime în masă fără precedent în istorie, împotriva lui Dumnezeu şi a omului, este aproape imposibil – şi este în mod deosebit dificil şi tulburător pentru un creştin, pentru un Papă care provine din Germania. Într-un loc ca acesta cuvintele lipsesc; în cele din urmă nu poate rămâne decât o tăcere înspăimântătoare – o tăcere care este un strigăt interior către Dumnezeu: De ce ai tăcut, Doamne? Cum ai putut să tolerezi toate acestea? Şi în această atitudine de tăcere ne înclinăm profund în sufletul nostru în faţa şirului fără de sfârşit a celor care au suferit sau au fost omorâţi aici; această tăcere însă devine apoi o cerere de iertare şi de reconciliere, un strigăt către Dumnezeul cel viu, ca să nu mai lase niciodată să se mai întâmple aşa ceva.

Acum 27 de ani, la 7 iunie 1979, Papa Ioan Paul al II-lea se afla aici şi spunea: “Am venit astăzi aici ca un pelerin. După cum se ştie, am fost aici în mai multe rânduri. În atât de multe rânduri! De multe ori am mers în celula în care a murit Maximilian Kolbe, m-am oprit în faţa zidului execuţiilor şi am păşit între ruinele crematoriilor de la Birkenau. Nu puteam să nu vin aici şi ca Papă.” Papa Ioan Paul al II-lea a venit aici ca fiu al poporului care, alături de cel evreu, a suferit cel mai mult în acest loc şi, în general, în timpul războiului. “Şase milioane de polonezi şi-au pierdut vieţile în timpul celui de-al doilea război mondial: a cincia parte din naţiune”, ne-a amintit atunci el. Aici, de asemenea, el a chemat solemn la respectarea drepturilor omului şi ale popoarelor, aşa cum înaintea lui au făcut-o în faţa lumii predecesorii săi Papa Ioan al XXIII-lea şi Papa Paul al VI-lea, şi a adăugat: “Rosteşte aceste cuvinte [...] fiul naţiunii care, în istoria ei îndepărtată şi mai recentă, a suferit mult din partea altora. El spune aceasta nu pentru a acuza, ci pentru a aminti. El vorbeşte în numele tuturor popoarelor ale căror drepturi sunt violate şi uitate.”

Papa Ioan Paul al II-lea a venit aici ca fiul al poporului polonez. Eu am venit astăzi aici ca fiu al poporului german, şi tocmai de aceea trebuie şi pot să spun ca şi el: nu puteam să nu vin aici. A trebuit să vin aici. A fost şi este o datorie în faţa adevărului şi a drepturilor tuturor celor care au suferit, o datorie în faţa lui Dumnezeu aceea de a veni aici ca succesor al Papei Ioan Paul al II-lea şi ca fiu al poporului german – fiu al acelui popor în care un grup de criminali a ajuns la putere prin promisiuni mincinoase, în numele unor perspective de măreţie, al refacerii onoarei şi a proeminenţei naţiunii, cu previziuni de bunăstare dar şi prin forţa terorii şi a intimidării, astfel că poporul nostru a putut fi folosit şi abuzat ca un instrument pentru mania lor de distrugere şi de dominaţie. Da, nu puteam să nu vin aici. La 7 iunie 1979 am venit aici ca Arhiepiscop de München-Freising, alături de mulţi alţi Episcopi care îl însoţeau de Papa, care ascultau cuvintele sale şi se rugau cu el. În 1980 am venit din nou în acest loc îngrozitor cu o delegaţie de Episcopi germani, tulburat din cauza răului şi recunoscător pentru faptul că deasupra acestor tenebre a apărut steaua reconcilierii. Din acelaşi motiv am venit aici astăzi: pentru a implora harul reconcilierii – în primul rând de la Dumnezeu, care doar El poate deschide şi purifica inimile noastre; apoi de la oamenii care au suferit aici, şi în fine harul reconcilierii pentru toţi cei care, în acest moment al istoriei noastre, suferă în moduri noi din cauza puterii urii şi a violenţei pe care o trezeşte ura.

Câte întrebări se nasc în acest loc! Cu constanţă apare întrebarea: Unde a fost Dumnezeu în acele zile? De ce a tăcut? Cum a putut permite acest exces de distrugere, acest triumf al răului? Ne vin în minte cuvintele Psalmului 44, plângerea lui Israel în suferinţă: “Ne-ai zdrobit în pustiul unde bântuie şacalii şi ne-ai acoperit cu umbra morţii. Căci pentru tine suntem daţi morţii toată ziua, suntem socotiţi ca nişte oi de înjunghiere. Deşteaptă-te, Doamne, de ce dormi? Scoală-te şi nu ne alunga până la nesfârşit! Pentru ce îţi acoperi faţa, uiţi de sărăcia şi de necazul nostru? Căci s-a smerit în pulbere sufletul nostru, ni s-a lipit de ţărână pântecele nostru. Scoală-te, Doamne, şi ne ajută şi izbăveşte-ne pentru îndurarea ta!” (Psalm 44,20.23-27). Acest strigăt de angoasă, pe care Israelul în suferinţă îl înălţa la Dumnezeu în perioade de extremă strâmtorare, este în acelaşi timp strigătul tuturor acelora care în decursul istoriei – ieri, astăzi şi mâine – suferă pentru iubirea lui Dumnezeu, pentru iubirea adevărului şi a binelui; şi sunt mulţi, şi astăzi.

Nu putem scruta misterul lui Dumnezeu – vedem doar fragmente şi greşim dacă dorim să ne facem judecători ai lui Dumnezeu şi ai istoriei. În acest caz, nu am apăra omul, ci am contribui doar la distrugerea lui. Nu – în final trebuie să rămânem cu umilul dar insistentul strigăt către Dumnezeu: “Trezeşte-te! Nu uita de creatura Ta, omul!” Strigătul nostru către Dumnezeu trebuie să fie în acelaşi timp un strigăt ce ne pătrunde inima, ca să se trezească în noi prezenţa tainică a lui Dumnezeu, pentru ca acea putere a Sa pe care a aşezat-o în inimile noastre să nu fie acoperită şi sufocată în noi de noroiul egoismului, al fricii de oameni, al indiferenţei şi al oportunismului. Scoţând acest strigăt înaintea lui Dumnezeu, să îl adresăm şi inimii noastre, tocmai în acest timp prezent al nostru, când planează noi nenorociri în care par să reizbucnească din inimile oamenilor toate forţele obscure: pe de o parte, abuzarea de numele lui Dumnezeu pentru justificarea unei violenţe oarbe împotriva unor persoane nevinovate; pe de altă parte, cinismul care nu-l cunoaşte pe Dumnezeu şi care ia în râs credinţa în El. Noi strigăm către Dumnezeu, ca să îi facă pe oameni să se îndrepte, pentru ca să îşi dea seama că violenţa nu creează pace, ci doar stârneşte altă violenţă – o spirală de distrugeri, în care toţi, în cele din urmă, au doar de pierdut. Dumnezeu, în care noi credem, este un Dumnezeu al raţiunii – al unei raţiuni însă care fără îndoială nu este o matematică neutră a universului, ci care este una cu iubirea, cu binele. Noi ne rugăm lui Dumnezeu şi strigăm către oameni, pentru ca această raţiune, raţiunea iubirii şi a recunoaşterii forţei reconcilierii şi păcii să prevaleze asupra ameninţărilor înconjurătoare din partea iraţionalităţii sau a unei raţiuni false, rupte de Dumnezeu.

Locul în care ne găsim este un loc al memoriei, este locul Holocaustului. Trecutul nu este niciodată doar trecut. El ne priveşte şi ne arată căile de evitat şi cele de urmat. La fel ca Papa Ioan Paul al II-lea, am parcurs drumul de-a lungul căruia sunt plăcile comemorative care în diferite limbi amintesc victimele acestui loc: sunt plăci în bielorusă, cehă, germană, franceză, greacă, ebraică, croată, italiană, idiş, maghiară, olandeză, norvegiană, poloneză, rusă, rromă, română, slovacă, sârbă, ucraineană, iudeo-spaniolă, engleză. Toate aceste plăci comemorative vorbesc despre durerea umană, şi ne fac să intuim cinismul acelei puteri care trata oamenii ca material, nerecunoscându-i ca persoane în care străluceşte chipul lui Dumnezeu. Unele plăci invită la o comemorare deosebită. Este cea în limba ebraică. Tiranii celui de-al treilea Reich doreau să strivească poporul evreu în totalitatea sa, să îl şteargă din lista popoarelor pământului. Atunci cuvintele psalmului: “Suntem daţi la moarte, suntem socotiţi ca oi de înjunghiere” s-au împlinit în mod îngrozitor. În fond, acei criminali violenţi, urmărind nimicirea acestui popor, doreau să îl ucidă pe acel Dumnezeu care l-a chemat pe Abraham, care vorbind pe muntele Sinai a stabilit principiile călăuzitoare ale umanităţii care rămân valabile în veci. Dacă acest popor, prin simpla sa existenţă, constituie o mărturie a acelui Dumnezeu care a vorbit omului şi l-a luat în grija Sa, atunci acel Dumnezeu trebuia, în sfârşit, să fie ucis iar domnia să aparţină doar omului – oamenilor înşişi care se socoteau cei puternici care au ştiut să pună stăpânire pe lume. Prin distrugerea Israelului, prin Holocaust, voiau, în fond, să smulgă şi rădăcina pe care se bazează credinţa creştină, înlocuind-o definitiv cu credinţa făcută de ei, credinţa în stăpânirea omului, a celui puternic. Este apoi placa în limba polonă. Într-o primă fază şi înainte de toate se dorea eliminarea elitei culturale şi ştergerea astfel a poporului ca subiect istoric autonom pentru a-l înjosi, în măsura în care continua să existe, la un popor de sclavi. O altă placă ce invită în mod deosebit la reflecţie este cea scrisă în limbile sinti şi rromă. Şi aici se dorea dispariţia unui întreg popor care trăieşte migrând în mijlocul altor popoare. Acesta era numărat între elementele inutile ale istoriei universale, într-o ideologie în care trebuia să conteze de acum doar utilul calculabil; tot restul, potrivit conceptelor lor, era clasificat ca “lebensunwertes Leben” – o viaţă nedemnă de a fi trăită. Apoi este placa în limba rusă care evocă imensul număr ale vieţilor sacrificate dintre soldaţii ruşi în ciocnirea cu regimul terorii naţional-socialiste; în acelaşi timp, însă, ne face să reflectăm asupra tragicei semnificaţii duble a misiunii lor: au eliberat popoarele de o dictatură, dar au supus aceleaşi popoare la o nouă dictatură, cea a lui Stalin şi a ideologiei comuniste. Şi toate celelalte plăci în multele limbi ale Europei ne vorbesc despre suferinţa unor oameni de pe întregul continent; ne-ar mişca profund inimile dacă ne-am aminti de victime nu numai în general, ci am vedea chipurile tuturor persoanelor care au sfârşit aici în bezna terorii! Am simţit ca o datorie profundă să mă opresc în mod deosebit şi în faţa plăcii în limba germană. De acolo apare în faţa noastră chipul lui Edith Stein, Tereza Benedicta a Crucii: evreică şi germană dispărută împreună cu sora ei în groaza nopţii din lagărul de concentrare germano-nazist; fiind creştină şi evreică, ea a acceptat să moară împreună cu poporul său şi pentru el. Germanii care au fost deportaţi atunci la Auschwitz-Birkenau şi au murit aici au fost consideraţi “Abschaum der Nation” – lepădătura naţiunii. Astăzi însă îi cinstim cu recunoştinţă ca fiind martorii adevărului şi ai binelui, care nu apuseseră nici în poporul nostru. Le mulţumim acestor persoane pentru că nu s-au supus puterii răului şi acum ne stau în faţă ca lumini într-o noapte întunecată. Cu profund respect şi recunoştinţă ne înclinăm capetele în faţa tuturor celor care, asemenea celor trei tineri în faţa ameninţării cuptorului babilonian, au ştiut să răspundă: “Numai Dumnezeul nostru ne poate salva. Şi chiar dacă nu ne va scăpa, ştiut să fie de tine, o, rege, că noi nu vom sluji dumnezeilor tăi şi înaintea chipurilor de aur pe care tu le-ai aşezat nu vom cădea la pământ” (Daniel 3,17-18).

Da, în spatele acestor plăci comemorative se ascunde destinul a nenumărate fiinţe umane. Ele zguduie memoria noastră, fac să ni se cutremure inimile! Nu doresc să provoace în noi ura; ne demonstrează dimpotrivă cât este de cumplită lucrarea urii. Doresc să conducă raţiunea la a recunoaşte răul ca rău şi a-l respinge; doresc să trezească în noi curajul binelui, al împotrivirii faţă de rău. Doresc să ne conducă la acele sentimente care se exprimă în cuvintele pe care Sofocle le pune pe buzele Antigonei în faţa ororii ce o înconjoară: “Sunt aici nu pentru a urî împreună, ci pentru a iubi împreună”.

Mulţumită lui Dumnezeu, prin purificarea memoriei, la care ne îndeamnă acest loc de groază, iau naştere în jurul său multiple iniţiative care doresc să impună o limită răului şi să dea forţă binelui. Cu puţin înainte, am putut binecuvânta Centrul pentru Dialog şi Rugăciune. Foarte aproape de el se desfăşoară viaţa ascunsă a călugăriţelor carmelite, care ştiu că sunt unite în mod deosebit cu misterul crucii lui Cristos şi ne amintesc credinţa creştinilor, care afirmă că Dumnezeu însuşi a coborât în infernul suferinţei şi suferă împreună cu noi. La Oswiecim există Centrul Sfântul Maximilian Kolbe şi Centrul Internaţional de Educaţie asupra Auschwitz-ului şi a Holocaustului. Există apoi Casa Internaţională pentru Întâlniri ale Tineretului. Pe lângă una dintre vechile Case de Rugăciune există Centrul Ebraic. În fine, se înfiinţează Academia pentru Drepturile Omului. Astfel putem spera ca din locul groazei să se nască şi să se dezvolte o reflecţie constructivă şi ca amintirea să ajute la a ne împotrivi răului şi la a face să triumfe iubirea.

Umanitatea a trecut la Auschwitz-Birkenau printr-o “vale întunecată”. De aceea, aş dori, tocmai în acest loc, să închei cu o rugăciune de încredere – cu un psalm al Israelului care este, totodată, o rugăciune a creştinătăţii: “Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic: în păşuni verzi m-a aşezat, la apa odihnei m-a călăuzit, îmi înviorează sufletul. Mă poartă pe cărările dreptăţii pentru numele său. Chiar de aş umbla prin valea umbrei morţii nu mă voi teme de rău căci Tu eşti cu mine. Varga ta şi toiagul tău, ele îmi aduc mângâiere….Voi locui în casa Domnului zile îndelungate” (Psalm 23,1-4.6).