Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la împlinirea a 50 de ani de la Tratatul de la Roma
sâmbătă, 24 martie 2007

Domnilor cardinali,
Veneraţi fraţi întru episcopat,
Onoraţi parlamentari,
Stimaţi doamne şi domni!

Sunt deosebit de bucuros să vă primesc aşa de numeroşi în această audienţă, care se desfăşoară în ajunul împlinirii a 50 de ani de la semnarea Tratatului de la Roma, la 25 martie 1957. Se încheia atunci o etapă importantă pentru Europa, ieşită extenuată din cel de-al doilea conflict mondial şi doritoare să construiască un viitor de pace şi de mai mare bunăstare economică şi socială, fără a dizolva sau nega diferitele identităţi naţionale. Îl salut pe Mons. Adrianus Herman van Luyn, episcop de Rotterdam, preşedintele Comisiei Episcopatelor din Comunitatea Europeană, şi-i mulţumesc pentru cuvintele frumoase pe care mi le-a adresat. Îi salut pe ceilalţi prelaţi, distinsele personalităţi şi pe cei care iau parte la Întâlnirea promovată în aceste zile de COMECE pentru a reflecta despre Europa.

Din martie în urmă cu cincizeci de ani, acest continent a parcurs un drum lung, care a condus la reconcilierea celor doi “plămâni” – Orientul şi Occidentul – legaţi de o istorie comună, dar separaţi în mod arbitrar de o cortină de nedreptate. Integrarea economică a stimulat acea politică şi a favorizat căutarea, încă în desfăşurare în mod obositor, unei structuri instituţionale corespunzătoare pentru o Uniune Europeană care numără, de acum, 27 de ţări şi aspiră să devină în lume un actor global.

În aceşti ani s-a simţit tot mai mult exigenţa de a stabili un echilibru sănătos între dimensiunea economică şi cea socială, prin politici capabile să producă bogăţie şi să crească mereu competitivitatea, fără a neglija totuşi aşteptările legitime ale săracilor şi ale marginalizaţilor. Sub profil demografic, din păcate, trebuie constatat că Europa pare să se afle pe un drum care ar putea să o ducă la o despărţire de istorie. Aceasta, în afară de faptul că pune în pericol creşterea economică, poate provoca şi enorme dificultăţi pentru coeziunea socială şi, mai ales, să favorizeze un individualism periculos, neatent la consecinţele pentru viitor. Aproape că s-ar putea crede că de fapt continentul european îşi pierde încrederea în propriul viitor. În afară de aceasta, cât priveşte, de exemplu, respectarea ambientului sau accesul ordonat la resurse şi la bogăţiile energetice, solidaritatea este mărită cu greu, nu numai în domeniul internaţional, ci şi în cel strict naţional. Însuşi procesul de unificare europeană se dovedeşte neacceptat de toţi, din cauza impresiei răspândite că diferite “capitole” din proiectul european au fost “scrise” fără a ţine cont cum se cuvine de aşteptările cetăţenilor.

Din toate acestea rezultă clar că nu se poate gândi edificarea unei autentice “case comune” europene neglijând identitatea proprie a popoarelor de pe acest continent al nostru. De fapt este vorba de o identitate istorică, culturală şi morală, mai înainte de cea geografică, economică sau politică; o identitate constituită de un ansamblu de valori universale, la forjarea cărora creştinismul a contribuit, dobândind astfel un rol nu numai istoric, ci întemeietor faţă de Europa. Aceste valori, care constituie sufletul continentului, trebuie să rămână în Europa celui de-al treilea mileniu ca “ferment” de civilizaţie. Dacă ele ar dispărea, cum ar putea continua “bătrânul” continent să desfăşoare funcţia sa de “drojdie” pentru întreaga lume? Dacă, cu ocazia celor 50 de ani de la Tratatul de la Roma, guvernele din Uniune doresc “să se apropie” de cetăţenii lor, cum ar putea exclude un element esenţial al identităţii europene care este creştinismul, în care o vastă majoritate dintre ei continuă să se identifice? Nu este motiv de uimire că Europa de astăzi, în timp ce doreşte să devină ca o comunitate de valori, pare tot mai des că se află în poziţia de a contesta că există valori universale şi absolute? Această singulară formă de “apostazie” de ea însăşi, mai înainte de Dumnezeu, oare nu o induce să se îndoiască de însăşi identitatea sa? Se ajunge astfel să se răspândească acea convingere că “ponderarea bunurilor” este singura cale pentru discernământul moral şi că binele comun este sinonim cu compromisul. În realitate, compromisul dacă poate să constituie o cumpănire legitimă a diferitelor interese particulare, se transformă în rău comun ori de câte ori comportă acorduri care lezează natura omului.

O comunitate care se construieşte fără a respecta demnitatea autentică a fiinţei umane, uitând că orice persoană este creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ajunge să nu facă binele pentru nimeni. Iată de ce apare tot mai indispensabil ca Europa să se ferească de acea atitudine pragmatică, astăzi foarte răspândită, care justifică în mod sistematic compromisul cu privire la valorile umane esenţiale, ca şi cum ar fi acceptarea inevitabilă a unui presupus rău mai mic. Acest pragmatism, prezentat ca echilibrat şi realist, în fond nu este aşa, tocmai pentru că neagă acea dimensiune valorică şi ideală, care este inerentă naturii umane. Apoi, când pe un astfel de pragmatism se altoiesc tendinţe şi curente laiciste şi relativiste, se ajunge să se nege creştinilor însuşi dreptul de a interveni ca şi creştini în dezbaterea publică sau, cel puţin, li se descalifică mereu contribuţia cu acuza că vor să tuteleze privilegii nejustificate. În momentul istoric actual şi în faţa multelor provocări care îl marchează, Uniunea Europeană pentru a fi garantă valabilă a stării de drept şi promotoare eficace a valorilor universale, nu poate să nu recunoască în mod clar existenţa sigură a unei naturi umane stabile şi permanente, izvor de drepturi comune tuturor indivizilor, inclusiv a acelora care le neagă. În acest context, trebuie ocrotit dreptul la obiecţia de conştiinţă, ori de câte ori drepturile umane fundamentale ar fi încălcate.

Dragi prieteni, ştiu cât de greu este pentru creştini să apere cu îndârjire acest adevăr al omului. Însă nu încetaţi şi nu vă descurajaţi! Voi ştiţi că aveţi misiunea de a contribui la edificarea cu ajutorul lui Dumnezeu a unei Europe noi, realistă, dar nu cinică, bogată în idealuri şi liberă de iluzii naive, inspirată din adevărul veşnic şi vivificator al evangheliei. Pentru aceasta sunteţi prezenţi în mod activ în dezbaterea publică la nivel european, conştienţi că el este de acum parte integrantă din cel naţional, şi alăturaţi la această angajare o acţiunea culturale eficace. Nu vă plecaţi în faţa logicii puterii scop în sine! Să vă fie constant stimulent şi sprijin avertismentul lui Cristos: Dacă sarea îşi pierde gustul nu mai foloseşte la nimic decât să fie aruncată şi călcată în picioare (cf. Mt 5,13). Domnul să facă rodnic orice efort al vostru şi să vă ajute să recunoaşteţi şi să valorizaţi elementele pozitive prezente în civilizaţia de astăzi, denunţând însă cu curaj tot ceea ce este contrar demnităţii omului.

Sunt sigur că Dumnezeu nu va înceta să binecuvânteze efortul generos al celor care, cu spirit de slujire, lucrează pentru a construi o casă comună europeană în care fiecare aport cultural, social şi politic să aibă ca scop binele comun. Vouă, celor implicaţi deja în diferite moduri în această importantă activitate umană şi evanghelică, vă exprim sprijinul meu şi vă adresez încurajarea mea cea mai vie. Mai ales vă asigur că vă amintesc în rugăciune şi, în timp ce invoc ocrotirea maternă a Mariei, mama Cuvântului Întrupat, vă împart din inimă vouă şi familiilor şi comunităţilor voastre binecuvântarea mea afectuoasă.