Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
în Bazilica Sfânta Maria a Îngerilor din Assisi
vineri, 28 octombrie 2011

Iubiţi fraţi şi surori,
Stimaţi Conducători şi reprezentanţi ai Bisericilor şi Comunităţilor ecleziale şi ai religiilor din lume,
Dragi prieteni,

Au trecut douăzeci şi cinci de ani de când fericitul Papă Ioan Paul al II-lea a invitat pentru prima dată reprezentanţi ai religiilor din lume la Assisi pentru o rugăciune pentru pace. Ce s-a întâmplat de atunci? La ce punct este astăzi cauza păcii? Atunci marea ameninţare pentru pacea în lume deriva din împărţirea planetei în două blocuri contrastante între ele. Simbolul vizibil a acestei împărţiri era zidul din Berlin care, trecând prin mijlocul oraşului, trasa graniţa între două lumi. În anul 1989, trei ani după Assisi, zidul a căzut – fără vărsare de sânge. Dintr-o dată arsenaluri enorme, care se aflau în spatele zidului, nu mai aveau nici o semnificaţie. Îşi pierduseră capacitatea lor de a teroriza. Voinţa popoarelor de a fi libere era mai puternică decât arsenalurile violenţei. Problema motivelor acestei răsturnări este complexă şi nu poate găsi un răspuns în formule simple. Însă alături de factorii economici şi politici, motivul cel mai profund al acestui eveniment este de caracter spiritual: în spatele puterii materiale nu mai era nici o convingere spirituală. Voinţa de a fi liberi a fost până la urmă mai puternică decât frica în faţa violenţei care nu mai avea nici o acoperire spirituală. Suntem recunoscători pentru această victorie a libertăţii, care a fost mai ales şi o victorie a păcii. Şi trebuie adăugat că în acest context era vorba nu numai, şi probabil nici în primul rând, de libertatea de a crede, dar şi de ea. Pentru aceasta putem lega toate acestea într-un fel şi cu rugăciunea pentru pace.

Dar ce s-a întâmplat după aceea? Din păcate nu putem spune că de atunci situaţia este caracterizată de libertate şi pace. Chiar dacă ameninţarea marelui război ne se vede, totuşi lumea, din păcate, este plină de discordie. Nu este numai faptul că ici şi acolo în mod repetat se duc războaie – violenţa ca atare este în mod potenţial mereu prezentă şi caracterizează condiţia lumii noastre. Libertatea este un mare bine. Însă lumea libertăţii s-a revelat în mare parte fără orientare şi din partea multora libertatea este înţeleasă greşit şi ca libertate pentru violenţă. Discordia asumă chipuri noi şi înspăimântătoare şi lupta pentru pace trebuie să ne stimuleze în mod nou pe noi toţi.

Să încercăm să identificăm un pic mai de aproape noile chipuri ale violenţei şi discordiei. În linii mari – după părerea mea – se pot găsi două tipologii diferite de noi forme de violenţă care sunt diametral opuse în motivaţia lor şi apoi manifestă în amănunte multe variante. Înainte de toate este terorismul, în care, în locul unui mare război, există atacuri bine ţintite care trebuie să lovească în puncte importante adversarul în mod distructiv, fără nici o atenţie faţă de victimele umane nevinovate care cu asta sunt în mod crud ucise sau rănite. În ochii responsabililor, marele motiv al dăunării duşmanului justifică orice formă de cruzime. Este scoasă din joc tot ceea ce în dreptul internaţional era în mod comun recunoscut şi sancţionat ca limită pusă violenţei. Ştim că adesea terorismul este motivat în mod religios şi că tocmai caracterul religios al atacurilor foloseşte ca justificare pentru cruzimea nemiloasă, care crede că poate să izoleze regulile dreptului din cauza “binelui” urmărit. Religia aici nu este în slujba păcii, ci a justificării violenţei.

Critica religiei, pornind de la iluminism, a susţinut în mod repetat că religia ar fi motiv de violenţă şi cu asta a mărit ostilitatea împotriva religiilor. Că aici religia motivează de fapt violenţa este ceva ce, ca persoane religioase, trebuie să ne îngrijoreze profund. Într-un mod mai subtil, dar tot crud, vedem religia ca motiv de violenţă şi acolo unde violenţa este exercitată de apărători ai unei religii împotriva altora. Reprezentanţii religiilor adunaţi în anul 1986 la Assisi intenţionau să spună – şi noi respectăm asta cu forţă şi mare fermitate: aceasta nu este adevărata natură a religiei. Este în schimb denaturarea ei şi contribuie la distrugerea ei. Împotriva acestui lucru se obiectează: dar de unde ştiţi care este adevărata natură a religiei? Pretenţia voastră nu derivă oare din faptul că printre voi forţa religiei s-a stins? Şi alţii vor obiecta: dar există cu adevărat o natură comună a religiei care se exprimă în toate religiile şi de aceea este valabilă pentru toate? Aceste întrebări trebuie să le înfruntăm dacă vrem să contrastăm în mod realist şi credibil recurgerea la violenţă din motive religioase. Aici se situează misiunea fundamentală a dialogului interreligios – o misiune care trebuie să fie din nou subliniată de această întâlnire. Fiind creştin aş vrea să spun la acest punct: da, în istorie chiar şi în numele credinţei creştine s-a recurs la violenţă. Recunoaştem asta, plini de ruşine. Dar este absolut clar că aceasta a fost o folosire abuzivă a credinţei creştine, în contrast evident cu adevărata sa natură. Dumnezeul în care credem noi creştinii este Creatorul şi Tatăl tuturor oamenilor, de la care pornind toate persoanele sunt între ele fraţi şi surori şi constituie o unică familie. Crucea lui Cristos este pentru noi semnul Dumnezeului care, în locul violenţei, pune suferinţa cu celălalt şi iubirea cu celălalt. Numele său este “Dumnezeul iubirii şi al păcii” (2Cor 13,11). Este misiunea tuturor celor care au vreo responsabilitate faţă de credinţa creştină să purifice încontinuu religia creştinilor pornind de la centrul său interior, pentru ca – în pofida slăbiciunii omului – să fie cu adevărat instrument al păcii lui Dumnezeu în lume.

Dacă o tipologie fundamentală de violenţă este astăzi motivată în mod religios, punând cu asta religiile în faţa problemei referitoare la natura lor şi constrângându-ne pe noi toţi la o purificare, o a doua tipologie de violenţă cu aspect multiform are o motivaţie exact opuse: este consecinţa absenţei lui Dumnezeu, a negării sale şi a pierderii de umanitate care merge în acelaşi pas cu asta. Duşmanii religiei – aşa cum am spus – văd în aceasta un izvor primar de violenţă în istoria omenirii şi pretind deci dispariţia religiei. Însă “nu”-ul spus lui Dumnezeu a produs cruzime şi o violenţă fără măsură, care a fost posibilă numai pentru că omul nu mai recunoştea nici o normă şi nici un judecător mai presus de el, ci se lua numai pe sine însuşi ca normă. Ororile din lagărele de concentrare arată în toată claritatea consecinţele absenţei lui Dumnezeu.

Însă aici n-aş vrea să mă opresc asupra ateismului prescris de stat; aş vrea mai degrabă să vorbesc despre “decăderea”omului şi ca urmare a ei se realizează în mod silenţios, deci mai periculos, o schimbare a climatului spiritual. Adorarea mamonei, a averii şi a puterii se revelează o contra-religie, în care nu mai contează omul, ci numai avantajul personal. Dorinţa de fericire degenerează, de exemplu, într-o dorinţă neînfrânată şi inumană care se manifestă în dominaţia drogurilor cu diferitele sale forme. Există cei mari, care cu ele îşi fac afacerile şi apoi atâţia care sunt seduşi şi ruinaţi de ele atât în trup cât şi în suflet. Violenţa devine un lucru normal şi ameninţă să distrugă în unele părţi ale lumii tineretul nostru. Pentru că violenţa devine ceva normal, pacea este distrusă şi în această lipsă de pace omul se distruge pe sine însuşi.

Absenţa lui Dumnezeu duce la decăderea omului şi a umanismului. Dar unde este Dumnezeu? Îl cunoaştem şi putem să-L arătăm din nou omenirii pentru a întemeia o pace adevărată? Să rezumăm înainte de toate pe scurt reflecţiile noastre făcute până acum. Am spus că există o concepţie despre religie şi o folosire a ei prin care ea devine izvor de violenţă, în timp ce orientarea omului spre Dumnezeu, trăită în mod corect, este o forţă de pace. În acest context am făcut trimitere la necesitatea dialogului şi am vorbit despre purificarea, mereu necesară, a religiei trăite. Pe de altă parte, am afirmat că negarea lui Dumnezeu îl corupe pe om, îl privează de măsuri şi îl conduce la violenţă.

Alături de aceste două realităţi de religie şi anti-religie există, în lume în expansiunea agnosticismului, şi o altă orientare de fond: persoane cărora nu le-a fost dat darul de a putea crede şi care totuşi caută adevărul, sunt în căutarea lui Dumnezeu. Persoane de acest fel nu afirmă pur şi simplu: “Nu există nici un Dumnezeu”. Ele suferă din cauza absenţei sale şi, căutând adevărul şi binele, sunt în interior în drum spre El. Sunt “pelerini ai adevărului, pelerini ai păcii”. Pun întrebări atât unei părţi cât şi celeilalte. Le iau ateilor combatanţi certitudinea lor falsă, cu care pretind că ştiu că nu există un Dumnezeu, şi îi invită să devină, în loc de polemici, persoane în căutare, care nu pierd speranţa că adevărul există şi că noi putem şi trebuie să trăim în funcţie de el. Dar cheamă în cauză şi pe cei care aderă la religii pentru ca să nu-l considere pe Dumnezeu ca o proprietate care le aparţine lor în aşa fel încât să se simtă autorizaţi la violenţă faţă de alţii. Aceste persoane caută adevărul, îl caută pe adevăratul Dumnezeu, a cărui imagine în religii, din cauza modului în care adesea sunt practicate, este ascunsă destul de des. Faptul că ei nu reuşesc să-l găsească pe Dumnezeu depinde şi de cei care cred cu imaginea lor redusă sau chiar deformată a lui Dumnezeu. Astfel lupta lor interioară şi întrebările pe care şi le pun este o chemare adresată nouă celor care credem, tuturor celor care cred ca să ne purificăm propria credinţă, pentru ca Dumnezeu – adevăratul Dumnezeu – să devină accesibil. Pentru aceasta înadins am invitat reprezentanţi din acest al treilea grup la întâlnirea noastră la Assisi, care nu adună numai reprezentanţi ai instituţiilor religioase. Este vorba mai degrabă de a fi împreună în acest drum spre adevăr, de angajarea hotărâtă pentru demnitatea omului şi de asumarea împreună a cauzei păcii împotriva oricărui tip de violenţă distrugătoare a dreptului. În concluzie, aş vrea să vă asigur că Biserica catolică nu se va retrage din lupta împotriva violenţei, din angajarea sa pentru pacea în lume. Suntem însufleţiţi de dorinţa comună de a fi “pelerini ai adevărului, pelerini ai păcii”. Vă mulţumesc.