Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
după Liturghia celebrată în biserica patriarhală Sf. Gheorghe
Istanbul, joi, 30 noiembrie 2006

Această Divină Liturghie celebrată în Sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, sfânt patron al Bisericii Constantinopolului, ne duce înapoi la Biserica primară, la vremea Apostolilor. Evangheliile lui Marcu şi Matei relatează că Isus a chemat doi fraţi, Simon, pe care l-a numit Chefa sau Petru, şi Andrei: “Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni” (Matei 4,19; Marcu 1,17). A patra Evanghelie ni-l prezintă de asemenea pe Andrei ca primul dintre cei chemaţi, “ho protoklitos“, după cum este cunoscut în tradiţia bizantină. Andrei cel care îl aduce apoi pe fratele său Simon la Isus (cf. Ioan 1,40su).

Astăzi, în această biserică patriarhală a Sf. Gheorghe, avem ocazia să experimentăm încă o dată comuniunea şi chemarea celor doi fraţi, Simon Petru şi Andrei, în întâlnirea dintre Succesorul lui Petru şi al fratelui său în slujirea episcopală, capul acestei Biserici tradiţionale fondate de Apostolul Andrei. Întâlnirea noastră fraternă subliniază relaţia specială care uneşte Bisericile Romei şi Constantinopolului ca Biserici Surori.

Cu inima plină de bucurie îi mulţumim lui Dumnezeu pentru că a dat o nouă vitalitate relaţiilor care s-au dezvoltat începând cu memorabila întâlnire din decembrie 1964 de la Ierusalim dintre predecesorii noştri, Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Athenagoras. Scrisorile pe care le-au schimbat, publicate într-un volum intitulat Tomos Agapis, dau mărturie despre profunzimea legăturilor care s-au dezvoltat între ei, legături reflectate în relaţia dintre Bisericile Surori ale Romei şi Constantinopolului.

La 7 decembrie 1965, în ajunul sesiunii finale a Conciliului Vatican II, venerabilii noştri predecesori au făcut un nou, unic şi de neuitat pas în Biserica patriarhală Sf. Gheorghe şi respectiv în Bazilica Sf. Petru din Vatican: au şters din memoria Bisericii tragicele excomunicări din 1054. În acest mod ei au confirmat o schimbare decisivă în relaţiile dintre noi. De atunci, s-au făcut numeroşi alţi paşi importanţi pe drumul apropierii reciproce. Îmi amintesc în special vizita făcută de predecesorul meu, Papa Ioan Paul al II-lea, la Constantinopol în 1979, şi vizitele la Roma ale Patriarhului ecumenic Bartolomeu I.

În acelaşi spirit, prezenţa mea astăzi aici urmăreşte să reînnoiască angajamentul nostru pentru înaintarea pe drumul spre refacerea – prin harul lui Dumnezeu – a deplinei comuniuni dintre Biserica Romei şi Biserica Constantinopolului. Vă pot asigura că Biserica Catolică este dispusă să facă tot ce este posibil pentru a depăşi obstacolele şi pentru a căuta, împreună cu fraţii noştri ortodocşi, mijloace tot mai eficiente de cooperare pastorală în vederea acestui scop.

Cei doi fraţi, Simon, numit Petru, şi Andrei, au fost pescari pe care Isus i-a chemat să devină pescari de oameni. Domnul Înviat, înainte de Înălţarea Sa, i-a trimis împreună cu ceilalţi Apostoli cu misiunea de a face discipoli din toate naţiunile, botezându-i şi proclamându-le învăţătura Sa (cf. Matei 28,19su; Luca 24,47; Faptele Apostolilor 1,8).

Această sarcină lăsată nouă de sfinţii fraţi Petru şi Andrei este departe de a fi încheiată. Dimpotrivă, astăzi este mai urgentă şi imperioasă. Pentru că ea priveşte nu doar spre acele culturi care au fost atinse doar marginal de mesajul evanghelic, ci şi spre culturile străvechi europene, adânc înrădăcinate în tradiţia creştină. Procesul secularizării a slăbit respectarea acestei tradiţii; într-adevăr, este pusă în discuţie şi chiar respinsă. În faţa acestei realităţi, suntem chemaţi, împreună cu toate celelalte comunităţi creştine, să înnoim conştiinţa Europei cu privire la rădăcinile, tradiţiile şi valorile ei creştine, dându-le o nouă vitalitate.

Eforturile noastre de a construi relaţii mai strânse între Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe sunt parte a acestei sarcini misionare. Diviziunile care există între creştini sunt un scandal pentru lume şi un obstacol în calea proclamării Evangheliei. În Ajunul patimii şi morţii Sale, Domnul, înconjurat de discipolii Săi, s-a rugat fierbinte ca toţi să fie una, pentru ca lumea să creată (cf. Ioan 17,21). Doar prin comuniunea fraternă dintre creştini şi prin iubirea lor reciprocă devine credibil mesajul iubirii lui Dumnezeu pentru fiecare om. Oricine priveşte cu realism lumea creştină de astăzi va vedea urgenţa acestei mărturii.

Simon Petru şi Andrei au fost chemaţi împreună să fie pescari de oameni. Aceeaşi sarcină, însă, a luat o formă diferită pentru fiecare dintre fraţi. Simon, în ciuda slăbiciunii sale umane, a fost numit “Petru”, “piatra” pe care urma să fie zidită Biserica; lui în particular i-au fost încredinţate cheile Împărăţiei cerurilor (cf. Matei 16,18). Călătoria sa avea să îl ducă de la Ierusalim la Antiohia şi de la Antiohia la Roma, pentru ca în acel oraş să poată exercita o responsabilitate universală. Problema slujirii universale a lui Petru şi a Succesorilor săi a provocat din păcate diferenţele noastre de opinie, pe care sperăm să le depăşim, mulţumită şi dialogului teologic care a fost reluat recent.

Venerabilul meu predecesor, Slujitorul lui Dumnezeu Papa Ioan Paul al II-lea, a vorbit despre mila care caracterizează slujirea lui Petru în favoarea unităţii, o milă pe care Petru însuşi a fost primul care a experimentat-o (Enciclica Ut Unum Sint, 91). În această bază, Papa Ioan Paul al II-lea a adresat o invitaţie la intrarea într-un dialog fratern care să identifice moduri în care poate fi exercitat astăzi ministerul petrin, respectându-se natura şi esenţa lui, pentru a “împlini o slujire de iubire recunoscută de toţi cei implicaţi” (ibid., 95). Este dorinţa mea astăzi să amintesc şi să reînnoiesc această invitaţie.

Andrei, fratele lui Simon Petru, a primit o altă sarcină de la Domnul, una pe care o sugerează chiar numele lui. Ca unul care vorbea limba greacă, el a devenit – alături de Filip – Apostolul întâlnirii cu grecii care au venit la Isus (cf. Ioan 12,22su). Tradiţia ne spune că el a fost misionar nu doar în Asia Mică şi în teritoriile din sudul Mării Negre, adică tocmai în această regiune, ci şi în Grecia, unde a fost suferit martiriul.

Apostolul Andrei reprezintă, aşadar, întâlnirea dintre creştinismul primar şi cultura greacă. Această întâlnire, în particular în Asia Mică, a devenit posibilă datorită în special marilor Părinţi capadocieni, care au îmbogăţit liturgia, teologia şi spiritualitatea Bisericilor din Răsărit şi Apus deopotrivă. Mesajul creştin, asemenea bobului de grâu (cf. Ioan 12,24), a căzut în acest pământ şi a adus rod bogat. Trebuie să fim profund recunoscători pentru moştenirea care a rezultat din întâlnirea rodnică între mesajul creştin şi cultura elenă. A avut un impact durabil asupra Bisericilor din Est şi Vest. Părinţii greci ne-au lăsat un tezaur din care Biserica extrage în continuare bogăţii vechi şi noi (cf. Matei 13,52).

Lecţia bobului de grâu care moare pentru a aduce roadă îşi găseşte o paralelă şi în viaţa Sfântului Andrei. Tradiţia ne spune că el a avut parte de aceeaşi soartă cu a Domnului şi Stăpânului său, sfârşindu-şi zilele în Patras, Grecia. Asemenea lui Petru, a fost martirizat prin crucificare, pe crucea diagonală pe care o venerăm astăzi ca fiind crucea Sfântului Andrei. Din exemplul său învăţăm că drumul fiecărui creştin, ca şi al Bisericii ca întreg, conduce la o viaţă nouă, la viaţa veşnică, prin imitarea lui Cristos şi prin experienţa crucii Sale.

De-a lungul istoriei, atât Biserica Romei cât şi Biserica Constantinopolului au experimentat adesea lecţia bobului de grâu. Împreună venerăm numeroşi martiri al căror sânge, în celebrele cuvinte ale lui Tertulian, au devenit sămânţa noilor creştini (Apologeticum, 50,13). Cu ei, noi împărtăşim aceeaşi speranţă care îndeamnă Biserica să “îşi continue peregrinarea între prigoana lumii şi mângâierile lui Dumnezeu” (Lumen Gentium, 8, cf. Sf. Augustin, De Civitate Dei, XVIII, 51, 2). La rândul lui, secolul care tocmai s-a încheiat a văzut mărturii curajoase de credinţă, atât în Est cât şi în Vest. Chiar şi acum există numeroase astfel de mărturii în diferite părţi ale lumii. Le amintim în rugăciunile noastre şi, în orice mod putem, le oferim sprijinul nostru, îndemnându-i pe toţi liderii lumii să respecte libertatea religioasă ca pe un drept uman fundamental.

Divina Liturghie la care am participat a fost celebrată după ritualul Sfântului Ioan Gură de Aur. Crucea şi învierea lui Isus Cristos au fost în mod mistic prezente. Pentru noi creştinii, aceasta este o sursă şi un semn al speranţei reînnoite constant. Găsim această speranţă frumos exprimată într-un străvechi text cunoscut ca Patima Sfântului Andrei: “Te salut, o Cruce, consacrată de Trupul lui Cristos şi împodobită cu mădularele Lui ca şi cu nişte perle preţioase… Fie ca credincioşii să cunoască bucuria ta şi darurile pe care le păstrezi în tine…”

Această credinţă în moartea răscumpărătoare a lui Isus pe cruce, şi această speranţă pe care Cristos Înviat o oferă întregii familii umane, este comună nouă tuturor, ortodocşi şi catolici deopotrivă. Fie ca rugăciunea şi activitatea noastră zilnică să fie inspirate de o dorinţă fierbinte nu doar de a fi prezenţi la Divina Liturghie, ci şi de a o putea celebra împreună, de a lua parte la aceeaşi masă a Domnului, împărţind aceeaşi pâine şi acelaşi potir. Fie ca întâlnirea noastră de astăzi să fie o anticipare impulsionantă şi plină de bucurie a darului deplinei comuniuni. Şi fie ca Duhul lui Dumnezeu să ne însoţească pe drumul nostru!