Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
după celebrarea Căii Crucii la Colosseum
Vinerea Mare, 2 aprilie 2010

Iubiţi fraţi şi surori!

În rugăciune, cu sufletul recules şi emoţionat am parcurs în această seară drumul crucii; cu Isus am urcat pe Calvar şi am meditat asupra suferinţei redescoperind cât de profundă este iubirea pe care el a avut-o şi o are pentru noi.

Dar în acest moment nu vrem să ne limităm la o compătimire dictată numai de sentimentele noastre, vrem mai degrabă să ne simţim părtaşi la suferinţa lui Isus, vrem să-l însoţim pe învăţătorul nostru împărtăşind Patimile sale în viaţa noastră, în viaţa Bisericii, pentru viaţa lumii, pentru că ştim că tocmai în cruce, în iubirea fără limite care se dăruieşte total pe sine însăşi, stă izvorul harului, al eliberării, al păcii, al mântuirii. Textele, meditaţiile, rugăciunile Căii Crucii ne-au ajutat să privim acest mister al Patimilor pentru a învăţa imensa lecţie de iubire pe care Dumnezeu ne-a dat-o pe cruce, pentru ca să se nască în noi o reînnoită dorinţă de a converti inima noastră trăind în fiecare zi aceeaşi iubire, unica forţă capabilă să schimbe lumea.

În această seară l-am contemplat pe Isus cu chipul Său plin de durere, batjocorit, insultat, desfigurat de păcatul omului, iar mâine noapte vom contempla chipul Său plin de bucurie, iradiant şi luminos. De când Isus a coborât în mormânt, mormântul şi moartea nu mai sunt locul fără speranţă unde istoria se închide în falimentul cel mai complet, unde omul atinge limita extremă a neputinţei sale. Vinerea Sfântă este ziua speranţei celei mai mari, aceea maturată pe cruce, în timp ce Isus moare, în timp ce îşi dă ultima respiraţie strigând cu voce tare: “Părinte, în mâinile Tale încredinţez sufletul Meu” (Lc. 23,46). Încredinţând existenţa Sa, dăruită în mâinile Tatălui, El ştie că moartea Sa devine izvor de viaţă, aşa cum sămânţa în pământ trebuie să se rupă pentru ca planta să poată să se nască. Dacă grăuntele de grâu căzut în pământ nu moare, rămâne singur; dacă în schimb moare produce mult rod. Isus este grăuntele care cade în pământ, se sfarmă, se rupe, moare şi pentru aceasta poate să aducă rod. Din ziua în care Hristos s-a înălţat, crucea, care apare ca semn al abandonului, al singurătăţii, al falimentului, a devenit un nou început. Din profunzimea morţii se înalţă promisiunea vieţii veşnice, pe cruce străluceşte deja splendoarea victorioasă a zorilor zilei de Paşti.

În tăcerea acestei nopţi, în tăcerea care învăluie Sâmbăta Sfântă, mişcaţi de iubirea fără margini a lui Dumnezeu, trăim în aşteptarea zorilor celei de a treia zi, zorile victoriei iubirii lui Dumnezeu, zorile luminii care permit ochilor inimii să vadă într-un fel nou viaţa, dificultăţile, suferinţa. Insuccesele noastre, deziluziile noastre, amărăciunile noastre care par să marcheze căderea a totul în jurul nostru sunt luminate de speranţă. Actul de iubire al crucii este confirmat de Tatăl şi lumina strălucitoare a Învierii învăluie totul şi transformă. Din trădare poate să se nască prietenia, din lepădare iertarea, din ură iubirea. Dăruieşte-ne Doamne să purtăm cu iubire crucea noastră, crucile noastre cotidiene, cu certitudinea că ele sunt luminate de strălucirea Paştilor tale. Amin.