Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
adresat participanţilor la Congresul Internaţional “Uleiul pe răni”
sâmbătă, 5 aprilie 2008

Domnilor cardinali,
Veneraţi fraţi întru episcopat şi întru preoţie,
Iubiţi fraţi şi surori!

Cu mare bucurie mă întâlnesc cu voi cu ocazia Congresului Internaţional “Uleiul pe răni”. Un răspuns la plăgile avortului şi divorţului, promovat de Institutul Pontifical “Ioan Paul al II-lea” pentru Studii despre Căsătorie şi Familie, în colaborare cu Knights of Columbus. Vă felicit pentru tema care este obiect al reflecţiilor voastre din aceste zile, deosebit de actuală şi complexă şi îndeosebi pentru referinţa la parabola samariteanului milostiv (Lc 10,25-37), pe care aţi ales-o ca şi cheie pentru a vă apropia de plăgile avortului şi divorţului, care comportă atâta suferinţă în viaţa persoanelor, a familiilor şi a societăţii. Da, cu adevărat bărbaţii şi femeile din zilele noastre sunt uneori despuiaţi şi răniţi, la marginile drumurilor pe care le parcurgem, adesea fără ca nimeni să asculte strigătul lor de ajutor şi să se apropie de necazul lor, pentru a-l alina şi a-l îngriji. În dezbatere, adesea pur ideologică, se creează faţă de ei un fel de conspiraţie de tăcere. Numai în atitudinea iubirii milostive ne putem apropia pentru a aduce ajutor şi a permite victimelor să se ridice din nou şi să reia drumul existenţei.

Într-un context cultural marcat de un individualism crescând, de hedonism şi, prea des, şi de lipsa de solidaritate şi de sprijin social corespunzător, libertatea umană, în faţa dificultăţilor vieţii, este dusă în fragilitatea ei la decizii în contrast cu indisolubilitatea legământului conjugal sau cu respectul datorat vieţii umane abia zămislite şi încă păstrată în sânul matern. Divorţul şi avortul sunt alegeri desigur de natură diferită, uneori formate în circumstanţe dificile şi dramatice, care comportă adesea traume şi sunt izvor de suferinţe profunde pentru cel care le face. Ele lovesc şi victime nevinovate: copilul abia zămislit şi încă nenăscut, copiii implicaţi în ruptura legăturilor familiare. În toţi lasă răni care marchează viaţa în mod indelebil. Judecata etică a Bisericii în privinţa divorţului şi avortului procurat este clară şi cunoscută de toţi: e vorba de păcate grave care, în măsură diferită şi lăsată neatinsă evaluarea responsabilităţilor subiective, lezează demnitatea persoanei umane, implică o profundă nedreptate în raporturile umane şi sociale şi îl ofensează pe Dumnezeu însuşi, garant al legământului conjugal şi autor al vieţii. Şi totuşi Biserica, după exemplul învăţătorului ei divin, are mereu în faţa sa persoane concrete, mai ales pe cele mai slabe şi nevinovate, care sunt victime ale nedreptăţilor şi păcatelor, şi chiar acei alţi bărbaţi şi femei, care comiţând aceste fapte s-au pătat cu păcate şi le poartă rănile interioare, căutând pacea şi posibilitatea unei reluări.

De aceste persoane Biserica are datoria primară de a se apropia cu iubire şi delicateţe, cu grijă şi atenţie maternă, pentru a vesti aproprierea milostivă a lui Dumnezeu în Isus Cristos. De fapt, aşa cum învaţă sfinţii părinţi, el este adevăratul samaritean milostiv, care a devenit aproapele nostru, care varsă ulei şi vin peste rănile noastre şi ne conduce în han, Biserica, în care ne îngrijeşte, încredinţându-ne slujitorilor săi şi plătind personal cu anticipaţie pentru vindecarea noastră. Da, evanghelia iubirii şi a vieţii este mereu şi evanghelie a milostivirii, care se adresează omului concret şi păcătos care suntem noi, pentru a-l ridica din orice cădere, pentru a-l restabili de orice rană. Iubitul meu predecesor, slujitorul lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea, de la a cărui moarte am celebrat trei ani, inaugurând noul sanctuar al Milostivirii Divine la Cracovia a spus: “Nu există pentru om alt izvor de speranţă, în afară de milostivirea lui Dumnezeu” (17 august 2002). Pornind de la această milostivire, Biserica cultivă o încredere puternică în om şi în capacitatea lui de a se corecta. Ea ştie că, cu ajutorul harului, libertatea umană este capabilă de dăruirea de sine definitivă şi fidelă, care face posibilă căsătoria unui bărbat şi a unei femei ca legământ indisolubil, că libertatea umană chiar şi în circumstanţele cele mai dificile este capabilă de extraordinare gesturi de sacrificiu şi de solidaritate pentru a primi viaţa unei noi fiinţe umane. Astfel se poate vedea că acele “nu” pe care Biserica le rosteşte în indicaţiile sale morale şi asupra cărora se opreşte uneori în mod unilateral atenţia opiniei publice, sunt în realitate nişte “da”-uri mari spuse demnităţii persoanei umane, vieţii sale şi capacităţii sale de a iubi. Sunt expresia încrederii constante că, în pofida slăbiciunilor lor, fiinţele umane sunt în măsură să corespundă vocaţiei preaînalte pentru care au fost create: aceea de a iubi.

Cu aceeaşi ocazie, Ioan Paul al II-lea continua: “Trebuie transmis lumii acest foc al milostivirii. În milostivirea lui Dumnezeu lumea va găsi pacea”. Aici se altoieşte marea misiune a discipolilor Domnului Isus, care sunt însoţitori de călătorie ai atâtor fraţi, bărbaţi şi femei de bunăvoinţă. Programul lor, programul samariteanului milostiv, este “o inimă care vede. Această inimă vede unde este nevoie de iubire şi acţionează în mod corespunzător” (Enciclica Deus caritas est, 31). În aceste zile de reflecţie şi de dialog v-aţi aplecat asupra victimelor lovite de rănile divorţului şi avortului. Înainte de toate aţi constatat suferinţele, uneori traumatice, care lovesc pe aşa-numiţii “copii ai divorţului”, marcând viaţa lor până acolo încât îi face drumul mult mai dificil. De fapt, este inevitabil ca atunci când se rupe legământul conjugal să sufere mai ales copiii, care sunt semnul viu al indisolubilităţii sale. Atenţia solidară şi pastorală va trebui deci să urmărească să facă în aşa fel încât copiii să nu fie victime nevinovate ale conflictelor dintre părinţii care divorţează, ca să fie pe cât posibil asigurată continuitatea legăturii cu părinţii lor şi chiar acel raport cu propriile origini familiare şi sociale care este indispensabil pentru o echilibrată creştere psihologică şi umană. V-aţi îndreptat atenţia voastră şi la drama avortului procurat, care lasă semne adânci, uneori indelebile în femeia care-l face şi în persoanele care o înconjoară, şi care produce consecinţe devastatoare asupra familiei şi a societăţii, chiar şi pentru mentalitatea materialistă de dispreţuire a vieţii, pe care o favorizează. Câte complicităţi egoiste stau adesea la rădăcina unei decizii grele pe care atâtea femei au trebuit să le înfrunte singure şi pentru care poartă în suflet o rană încă nevindecată! Deşi ceea ce s-a săvârşit rămâne o gravă nedreptate şi nu este în sine remediabilă, îmi însuşesc îndemnul adresat, în enciclica Evangelium vitae, femeilor care au recurs la avort: “Nu vă lăsaţi cuprinse de descurajare şi nu abandonaţi speranţa. Mai degrabă, să ştiţi să înţelegeţi ceea ce a avut loc şi interpretaţi-l în adevărul său. Dacă încă n-aţi făcut asta, deschideţi-vă cu umilinţă şi încredere la căinţă: Tatăl a toată milostivirea vă aşteaptă să vă ofere iertarea sa şi pacea sa în sacramentul Reconcilierii. Aceluiaşi Tată şi milostivirii sale puteţi încredinţa cu speranţă copilul vostru” (nr. 99).

Exprim apreciere profundă tuturor acelor iniţiative sociale şi pastorale care sunt îndreptate spre reconcilierea şi îngrijirea persoanelor rănite de drama avortului şi a divorţului. Ele constituie, împreună cu atâtea alte forme de angajare, elemente esenţiale pentru construirea acelei civilizaţii a iubirii, de care omenirea are nevoie astăzi ca niciodată.

Implorând de la Domnul Dumnezeul milostiv să vă asemene tot mai mult cu Isus, samariteanul milostiv, pentru ca Duhul său să vă înveţe să priviţi cu ochi noi realitatea fraţilor care suferă, să vă ajute să gândiţi cu noi criterii şi să vă facă să acţionaţi cu elan generos în perspectiva unei civilizaţii autentice a iubirii şi a vieţii, tuturor împart o specială binecuvântare apostolică.