Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
către participanţii la conferinţa “Fidelitatea lui Cristos, fidelitatea preotului”
organizată de Congregaţia pentru Cler
vineri, 12 martie 2010

Domnilor Cardinali,
Iubiţi confraţi întru Episcopat şi întru Preoţie,
Stimaţi participanţi,

Sunt bucuros să vă întâlnesc cu această ocazie deosebită şi vă salut pe toţi cu afecţiune. Adresez un gând deosebit Cardinalului Cláudio Hummes, Prefect al Congregaţiei pentru Cler, şi-i mulţumesc pentru cuvintele pe care mi le-a adresat. Recunoştinţa mea se îndreaptă spre întregul Dicaster, pentru angajarea cu care coordonează multiplele iniţiative din Anul Sfintei Preoţii, între care această întâlnire teologică având tema: “Fidelitatea lui Cristos, fidelitatea preotului”. Mă bucur pentru această iniţiativă care vede prezenţa a peste 50 de episcopi şi peste 500 de preoţi, dintre care mulţi sunt responsabili naţionali sau diecezani ai clerului şi ai formării permanente. Atenţia voastră faţă de temele referitoare la Preoţia ministerială este unul din roadele acestui An special, pe care am voit să-l convoc tocmai pentru “a promova angajarea pentru o reînnoire interioară a tuturor preoţilor pentru o mărturie evanghelică mai puternică şi incisivă în lumea de astăzi” (Scrisoarea pentru convocarea Anului Sfintei Preoţii).

Tema identităţii sacerdotale, obiect al primei voastre zile de studiu este determinantă pentru exercitarea Preoţiei ministeriale în prezent şi în viitor. Într-o perioadă ca a noastră, aşa de “policentrică” şi înclinată să nuanţeze orice tip de concepţie identitară, considerată de mulţi contrară libertăţii şi democraţiei, este important să avem o particularitate teologică foarte clară a slujirii sacerdotale pentru a nu ceda ispitei de a o reduce la categoriile culturale dominante. Într-un context de secularizare răspândită, care-l exclude progresiv pe Dumnezeu din sfera publică, şi, în mod tendenţial, şi din conştiinţa socială împărtăşită, adesea preotul apare “străin” de simţirea comună, tocmai datorită aspectelor fundamentale ale slujirii lui, cum sunt acelea că este om al sacrului, luat din lume pentru a mijloci în favoarea lumii, constituit în această misiune de Dumnezeu şi nu de oameni (cf. Evr 5,1). Pentru acest motiv este important să se depăşească reducţionismele periculoase, care, în deceniile trecute, folosind categorii mai mult funcţionaliste decât ontologice, l-au prezentat pe preot aproape ca pe un “operator social”, riscând să trădeze însăşi Preoţia lui Cristos. Aşa cum se revelează tot mai urgentă hermeneutica continuităţii pentru a înţelege în mod adecvat textele Conciliului ecumenic al II-lea din Vatican, în mod asemănător apare necesară o hermeneutică pe care am putea s-o definim “a continuităţii sacerdotale”, care, pornind de la Isus din Nazaret, Domn şi Cristos, şi trecând prin cei două mii de ani ai istoriei de măreţie şi de sfinţenie, de cultură şi de evlavie, pe care Preoţia a scris-o în lume, să ajungă până în zilele noastre.

Iubiţi fraţi preoţi, în timpul în care trăim este deosebit de important ca această chemare de a participa la unica Preoţie a lui Cristos în slujirea sacerdotală să înflorească în “carisma profeţiei”: este mare nevoie de preoţi care să vorbească lumii despre Dumnezeu şi care să-i prezinte lui Dumnezeu lumea; oameni care să nu fie supuşi modelor culturale efemere, ci să fie capabili să trăiască în mod autentic acea libertate pe care numai certitudinea apartenenţei la Dumnezeu este în măsură s-o dea. Aşa cum bine a subliniat întâlnirea voastră, astăzi profeţia cea mai necesară este aceea a fidelităţii, care pornind de la fidelitatea lui Cristos faţă de omenire, prin Biserică şi prin Preoţia ministerială, să conducă la trăirea propriei preoţii în adeziune totală la Cristos şi la Biserică. De fapt, preotul nu-şi mai aparţine sieşi, ci, prin sigiliul sacramental primit (cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1563; 1582), este “proprietate” a lui Dumnezeu. Acest “a fi al Altuia” al preotului trebuie să poată fi recunoscut de toţi, printr-o mărturie limpede.

În modul de a gândi, de a vorbi, de a judeca faptele din lume, de a sluji şi a iubi, de a se relaţiona cu persoanele, chiar şi în îmbrăcăminte, preotul trebuie să scoată forţă profetică din apartenenţa lui sacramentală, din fiinţa sa profundă. Prin urmare, trebuie să depună orice atenţie în a se sustrage de la mentalitatea dominantă, care tinde să asocieze valoarea slujitorului nu la fiinţa lui, ci la funcţia lui, nerecunoscând, astfel, lucrarea lui Dumnezeu, care are incidenţă în identitatea profundă a persoanei preotului, configurându-l cu el în mod definitiv (cf. Ibid., nr. 1583).

Orizontul apartenenţei ontologice la Dumnezeu constituie, în afară de asta, cadrul just pentru a înţelege şi a reafirma, şi în zilele noastre, valoarea celibatului sacru, care în Biserica latină este o carismă cerută pentru Ordinul sacru (cf. Presbyterorum Ordinis, 16) şi este ţinut în foarte mare consideraţie în Bisericile Orientale (cf. CCEO, can. 373). El este o autentică profeţie a împărăţiei, semn al consacrării cu inimă neîmpărţită Domnului şi “celor ce sunt ale Domnului” (1Cor 7,32), expresie a dăruirii de sine lui Dumnezeu şi celorlalţi (cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1579).

De aceea, vocaţia preotului este una foarte înaltă, care rămâne un mare mister chiar şi pentru noi, cei care am primit-o în dar. Limitele noastre şi slăbiciunile noastre trebuie să ne inducă să trăim şi să păstrăm cu credinţă profundă acest dar preţios, cu care Cristos ne-a configurat lui, făcându-ne părtaşi de misiunea sa mântuitoare. De fapt, înţelegerea Preoţiei ministeriale este legată de credinţă şi cere, în mod tot mai puternic, o continuitate radicală între formarea din Seminar şi formarea permanentă. Viaţa profetică, fără compromisuri, cu care îl vom sluji pe Dumnezeu şi lumea, vestind evanghelia şi celebrând sacramentele, va favoriza venirea împărăţiei deja prezente şi creşterea în credinţă a poporului lui Dumnezeu.

Preaiubiţi preoţi, bărbaţii şi femeile din timpul nostru ne cer numai să fim până la capăt preoţi şi nimic altceva. Credincioşii laici vor găsi în atâtea alte persoane ceea ce au nevoie din punct de vedere uman, dar numai în preot vor putea găsi acel cuvânt al lui Dumnezeu care trebuie să fie mereu pe buzele lui (cf. Presbyterorum Ordinis, 4); milostivirea Tatălui, dăruită din belşug şi în mod gratuit în sacramentul Reconcilierii; pâinea vieţii noi, “adevărată hrană dăruită oamenilor” (cf. Imnul de la Oficiu în solemnitatea Corpus Domini din Ritul roman). Să-i cerem lui Dumnezeu, prin mijlocirea sfintei Fecioare Maria şi a sfântului Ioan Maria Vianney, să-i putem mulţumi în fiecare zi pentru marele dar al vocaţiei şi să trăim cu fidelitate deplină şi bucuroasă Preoţia noastră. Mulţumesc tuturor pentru această întâlnire! Cu bucurie împart fiecăruia binecuvântarea apostolică.