Discursul Sanctităţii Sale Papa Benedict al XVI-lea
la întâlnirea cu educatorii catolici
Washington, joi, 17 aprilie 2008

Dragi cardinali,
Dragi fraţi episcopi,
Iluştri profesori, învăţători şi educatori,

“Cât de frumoase sunt picioarele celor care aduc veşti bune” (Romani 10,15-17). Cu aceste cuvinte ale lui Isaia, citate de Sfântul Paul, vă salut cu căldură pe fiecare dintre voi, purtători de înţelepciune şi, prin intermediul vostru, salut întregul personal, pe studenţii şi familiile numeroaselor şi diferitelor instituţii formative pe care le reprezentaţi. Este o adevărată plăcere pentru mine să vă întâlnesc şi să împărtăşesc cu voi unele reflecţii referitoare la natura şi identitatea educaţiei catolice de azi. Doresc, în mod special, să-i mulţumesc părintelui Davide O’Connell, preşedinte şi rector al Universităţii Catolice a Americii. Am apreciat foarte mult amabilele dumneavoastră cuvinte de bun venit. Vă rog să transmiteţi expresia cordialei mele recunoştinţe întregii comunităţi – facultăţilor, personalului şi studenţilor – acestei universităţi.

Educaţia este parte integrantă a misiunii Bisericii de a proclama Evanghelia. Înainte de toate, orice instituţie educativă catolică este un loc de întâlnire cu Dumnezeu cel viu, care revelează, în Isus Cristos, forţa transformatoare a iubirii şi a adevărului său (cf. Spe salvi, nr. 4). Această relaţie suscită dorinţa de a creşte în cunoaşterea şi înţelegerea lui Cristos şi a învăţăturii sale. Astfel, cei care îl întâlnesc sunt conduşi de forţa Evangheliei la a trăi o nouă viaţă, caracterizată de tot ceea ce este frumos, bun şi adevărat; o viaţă de mărturie creştină, alimentată şi întărită în interiorul Bisericii, comunitatea discipolilor Domnului nostru.

Dinamica dintre întâlnirea personală, cunoaşterea şi mărturia creştină este parte integrantă a “diaconiei” sau slujirii adevărului, pe care Biserica o practică în mijlocul omenirii. Revelaţia lui Dumnezeu oferă fiecărei generaţii posibilitatea descoperirii adevărului ultim asupra propriei vieţi şi a scopului istoriei. Această îndatorire nu este niciodată uşoară: implică întreaga comunitate creştină şi motivează fiecare generaţie de educatori creştini în garantarea faptului că puterea adevărului lui Dumnezeu pătrunde orice dimensiune a instituţiilor pe care ei le slujesc. În acest fel, Vestea cea Bună a lui Cristos este pusă în acţiune, călăuzindu-l atât pe educator cât şi pe student spre adevărul obiectiv care, transcendând particularul şi subiectivul, indică universalul şi absolutul, îndreptăţindu-ne să proclamăm, cu încredere, speranţa care nu dezamăgeşte (cf. Romani 5,5). Împotriva conflictelor personale, a confuziei morale şi a fragmentării cunoaşterii, scopurile nobile ale formării şi ale educaţiei, fondate pe unitatea adevărului şi în slujba persoanei şi a comunităţii, devin un instrument deosebit de puternic al speranţei.

Dragi prieteni, istoria acestei naţiuni oferă numeroase exemple ale eforturilor Bisericii în această privinţă. De fapt, comunitatea catolică din această ţară a făcut din educaţie una dintre priorităţile sale cele mai înalte, iar acest lucru nu s-a realizat fără sacrificii importante. Figuri eminente, precum Sfânta Elisabeta Ana Seton şi alţi fondatori şi fondatoare, cu mare perseverenţă şi grijă, au pus bazele la ceea ce constituie astăzi o însemnată reţea de şcoli parohiale, ce contribuie la binele spiritual al Bisericii şi al Naţiunii. Unii, precum Sfânta Katharine Drexel, şi-au dedicat viaţa educării celor neglijaţi – în cazul ei, a afro-americanilor şi a nativilor americanilor. Nenumăraţi călugări, călugăriţe şi preoţi, împreună cu părinţi altruişti, au ajutat, prin intermediul şcolilor catolice, multe generaţii de imigranţi să iasă din mizerie şi să ocupe un loc în societate.

Acest sacrificiu continuă şi astăzi. Este un remarcabil apostolat al speranţei, căutând să răspundă nevoilor materiale, intelectuale şi spirituale a peste trei milioane de copii şi elevi. Oferă de asemenea întregii comunităţi catolice o oportunitate lăudabilă de a contribui, în mod generos, la necesităţile financiare ale instituţiilor noastre. Trebuie să se asigure sprijinirea lor pe termen lung. Într-adevăr, trebuie să se facă tot posibilul – în colaborare cu comunitatea mai largă – pentru asigurarea accesului în aceste instituţii a persoanelor de orice categorie socială şi economică. Nici unui copil nu trebuie să îi fie negat dreptul unei educaţii în credinţă, educaţie care, la rândul ei, alimentează spiritul naţiunii.

În zilele noastre, unii pun în discuţie implicarea Bisericii în domeniul educaţiei, întrebându-se dacă resursele acesteia n-ar putea fi canalizate mai bine în alte direcţii. Desigur, într-o naţiune ca aceasta, statul asigură ample oportunităţi pentru educaţie şi atrage bărbaţi şi femei cu abnegaţie şi generoşi spre această onorată profesie. Este aşadar oportun să se reflecteze asupra a ceea ce este specific instituţiilor noastre catolice. Cum pot ele contribui la binele societăţii prin misiunea primară a Bisericii, care este evanghelizarea?

Toate activităţile Bisericii pornesc de la conştiinţa ei de a fi purtătoare a unui mesaj care îşi are originea în Dumnezeu însuşi: în bunătatea şi înţelepciunea sa, Dumnezeu a ales să se reveleze pe sine şi să facă cunoscut misterul voinţei sale (cf. Efeseni 1,9; Dei Verbum, nr. 2). Dorinţa lui Dumnezeu de a se face cunoscut şi dorinţa înnăscută a fiecărei fiinţe umane de a cunoaşte adevărul oferă contextul cercetării umane asupra sensului vieţii. Această întâlnire unică este susţinută în interiorul comunităţii noastre creştine: cel care caută adevărul devine unul care trăieşte credinţa (cf. Fides et ratio, nr. 31). Aceasta poate fi descrisă cu mişcarea de la “eu” la “noi”, care face ca fiecare individ să fie inclus în poporul lui Dumnezeu.

Aceeaşi dinamică a identităţii comunitare – cui aparţin eu? – însufleţeşte ethosul instituţiilor noastre catolice. Identitatea unei universităţi sau a unei şcoli catolice nu este doar o chestiune ce priveşte numărul de studenţi sau elevi catolici. Este o chestiune de convingere – credem cu adevărat că doar în misterul Cuvântului făcut trup devine cu adevărat clar misterul omului (cf. Gaudium et spes, 22)? Suntem cu adevărat gata să încredinţăm întregul nostru eu – intelect şi voinţă, minte şi inimă – lui Dumnezeu? Acceptăm adevărul pe care-l revelează Cristos? În universităţile şi în şcolile noastre este tangibilă credinţa? Este aceasta exprimată cu fervoare în liturghie, în sacramente, prin intermediul rugăciunii şi al actelor de caritate, prin preocuparea faţă de justiţie şi respectul pentru creaţia lui Dumnezeu? Doar în acest mod dăm mărturie, cu adevărat, despre semnificaţia la ceea ce suntem şi la ceea ce susţinem.

Din această perspectivă se poate recunoaşte că contemporana “criză a adevărului” este înrădăcinată într-o “criză a credinţei”. Doar prin credinţă putem da, în mod liber, consensul la a-l mărturisi pe Dumnezeu şi la a-l recunoaşte ca fiind garantul transcendent al adevărului pe care îl revelează. Vedem, încă o dată, de ce este indispensabilă în instituţiile catolice de formare promovarea intimităţii personale cu Isus Cristos şi mărturisirea comunitară a adevărului său plin de iubire. Cu toate acestea, cunoaştem şi constatăm cu îngrijorare dificultatea sau reticenţa multor persoane din zilele noastre în a se încredinţa lui Dumnezeu. Este un fenomen complex, asupra căruia reflectez continuu. Încercând cu perseverenţă să antrenăm intelectul tinerilor noştri, poate că am neglijat voinţa lor. În consecinţă, observăm cu tristeţe că noţiunea de libertate este distorsionată. Libertatea nu înseamnă a renunţa la obligaţii, ci a ne asuma îndatoriri – o participări la Fiinţa însăşi. În consecinţă, libertatea autentică nu poate fi obţinută prin îndepărtarea de Dumnezeu. O asemenea alegere ar neglija, în cele din urmă, însuşi adevărul de care avem nevoie pentru a ne înţelege pe noi înşine. De aceea, o responsabilitate specială pentru fiecare dintre voi şi pentru colegii voştri este aceea de a suscita între tineri dorinţa unei trăiri în credinţă, încurajându-i să se angajeze într-o viaţă eclezială care să derive din această credinţă. Doar astfel libertatea atinge certitudinea adevărului. În alegerea de a trăi potrivit unui astfel de adevăr, noi îmbrăţişăm plinătatea vieţii de credinţă care ne este dată în Biserică.

Desigur, identitatea catolică nu depinde de statistici şi nici nu poate fi egalată pur şi simplu cu ortodoxia conţinutului cursurilor. Aceasta necesită şi inspiră mult mai mult: şi anume ca orice aspect al comunităţilor voastre de studiu să se reflecte în viaţa eclezială de credinţă. Doar în credinţă, adevărul poate deveni întrupat şi raţiunea cu adevărat umană, capabilă să conducă voinţa de-a lungul căii libertăţii (cf. Spe salvi, nr. 23). În acest mod, instituţiile noastre îşi aduc o contribuţie vitală la misiunea Bisericii şi slujesc cu adevărat societatea. Acestea devin locuri în care este recunoscută prezenţa activă a lui Dumnezeu în problemele umane, şi în care fiecare tânăr descoperă bucuria de a intra “în a fi ai lui Cristos, în slujba celorlalţi” (cf. ibid., nr. 28).

Misiunea primară a Bisericii de evanghelizare, în care instituţiile educative joacă un rol crucial, este în armonie cu aspiraţia fundamentală a naţiunii de a dezvolta o societate cu adevărat demnă de persoana umană. Însă, câteodată, valoarea contribuţiei Bisericii la forumul public este pusă în discuţie. De aceea, este important să ne amintim că adevărurile credinţei şi raţiunii nu se contrazic niciodată între ele (cf. Conciliul Ecumenic Vatican I, Constituţia dogmatică despre credinţa catolică Dei Filius, IV: DS 3017; Sfântul Augustin, Contra Academicos, III, 20, 43). De fapt, misiunea care-i este specifică implică Biserica în lupta omenirii de a ajunge la adevăr. În exprimarea adevărului revelat, aceasta slujeşte tuturor membrilor societăţii, purificând raţiunea, asigurând că aceasta rămâne deschisă faţă de adevărurile ultime. Alimentându-se de la izvorul înţelepciunii divine, aceasta aruncă lumină asupra fundamentului moralităţii şi a eticii umane, şi aminteşte tuturor grupurilor din societate că nu practica este cea care creează adevărul, ci adevărul este cel care serveşte ca bază pentru practică. Departe de a submina tolerarea legitimei diversităţi, o asemenea contribuţie iluminează adevărul însuşi care face să se poată obţine consensul şi ajută la menţinerea dezbaterii publice la un nivel raţional, onest şi de încredere. În acelaşi fel, Biserica nu oboseşte niciodată în susţinerea categoriilor morale esenţiale a ceea ce este bine şi rău, categorii fără de care speranţa nu poate decât să slăbească, deschizând calea spre calculele reci pragmatice ale utilitarismului, care reduc persoana aproape la a fi un pion pe o tablă de şah ideologică.

Cu privire la forumul educaţional, slujirea adevărului asumă o înaltă semnificaţie în societăţile în care ideologia secularizării construieşte un zid între adevăr şi credinţă. Această diviziune a dus la tendinţa de a pune egal între adevăr şi cunoaştere şi de a adopta o mentalitate pozitivistă care, refuzând metafizica, neagă fundamentele credinţei şi respinge necesitatea unei viziuni morale. Adevăr înseamnă mai mult decât cunoaştere: cunoaşterea adevărului ne duce la descoperirea binelui. Adevărul vorbeşte individului în integralitatea sa, invitându-ne să răspundem cu întreaga noastră fiinţă. Această viziune optimistă se găseşte în credinţa noastră creştină, pentru că acestei credinţe i-a fost dată viziunea Logosului, Raţiunea creatoare a lui Dumnezeu, care în întrupare s-a revelat ca fiind Bunătatea însăşi. Departe de a fi doar o comunicare de date de fapt – “informativă” – adevărul iubitor al Evangheliei este creativ şi capabil să schimbe viaţa – “performant” (cf. Spe Salvi, nr. 2). Cu încredere, educatorii creştini pot să-i elibereze pe tineri de limitele pozitivismului şi să trezească receptivitatea lor faţă de adevăr, faţă de Dumnezeu şi faţă de bunătatea Lui. În acest mod, voi îi veţi ajuta şi în formarea conştiinţei lor care, îmbogăţită de credinţă, deschide un drum sigur spre pacea interioară şi spre respectul faţă de ceilalţi.

Nu constituie, aşadar, o surpriză faptul că societatea în general, nu doar comunităţile noastre ecleziale, are mari aşteptări de la educatorii catolici. Acest lucru pune asupra voastră o responsabilitate şi oferă o oportunitate. Un număr tot mai mare de persoane – în special părinţi – recunosc nevoia de excelenţă în formarea umană a fiilor lor. În calitate de Mater et Magistra, Biserica împărtăşeşte preocuparea lor. Când nimic dincolo de individual nu este recunoscut ca fiind definitiv, criteriul ultim de judecată devine eu-l şi satisfacerea dorinţelor imediate ale individului. Obiectivitatea şi perspectiva, care derivă doar din recunoaşterea dimensiunii transcendente esenţiale a persoanei umane, se pot pierde. În interiorul unui astfel de orizont relativist, scopurile educaţiei sunt reduse, în mod inevitabil şi, încetul cu încetul, are loc o coborâre a standardelor. Astăzi, observăm o anumită timiditate faţă de categoria binelui, şi o căutare fără sens a noutăţi, considerată a fi realizarea libertăţii. Suntem martori ai convingerii că orice experienţă are aceeaşi valoare şi suntem totodată martori ai refuzului admiterii imperfecţiunilor şi erorilor. Şi este, în mod special, îngrijorătoare reducerea preţiosului şi delicatului domeniu al educaţiei sexuale la simpla gestionare a “riscului”, lipsind orice referinţă la frumuseţea iubirii conjugale.

Cum pot răspunde educatorii creştini? Aceste periculoase orientări pun în evidenţă urgenţa specială a ceea ce am putea numi “caritate intelectuală”. Acest aspect al carităţii cere educatorului să recunoască faptul că profunda responsabilitate de a-i conduce pe tineri la adevăr nu este altceva decât un act de iubire. Cu adevărat, demnitatea educaţiei constă în promovarea adevăratei perfecţiuni şi a bucuriei acelora care trebuie să fie educaţi. În practică, “caritatea intelectuală” susţine esenţiala unitate a cunoaşterii, împotriva fragmentării ce intervine atunci când raţiunea este desprinsă de căutarea adevărului. “Caritatea intelectuală” îi conduce pe tineri spre profunda satisfacţie a exercitării libertăţii în relaţie cu adevărul, şi tinde spre a formula relaţia dintre credinţă şi diferitele aspecte ale vieţii familiale şi civile. Când pasiunea lor pentru deplinătatea şi unitatea adevărului a fost trezită, tinerii se vor bucura cu siguranţă de descoperirea faptului că întrebarea despre ceea ce ei ar putea cunoaşte îi deschide spre vasta aventură a ceea ce ei ar trebui să facă. Ajunşi la acest punct, vor experimenta “în cine” şi “în ce” anume pot spera şi vor fi inspiraţi să contribuie la binele societăţii într-un mod care va suscita speranţă în ceilalţi.

Dragi prieteni, doresc să închei atrăgând atenţia în mod special asupra excepţionalei importanţe pe care o are competenţa voastră şi mărturia pe care o daţi în cadrul universităţilor şi şcolilor noastre catolice. În primul rând, daţi-mi voie să vă mulţumesc pentru dedicarea şi generozitatea voastră. Ştiu, de pe vremea când eram şi eu profesor, şi am aflat de la Episcopii voştri şi de la oficialii Congregaţiei pentru Educaţia Catolică, că reputaţia instituţiilor educative din ţara voastră se datorează în mare parte vouă şi predecesorilor voştri. Contribuţia voastră dezinteresată – adusă fie în domeniul cercetării, fie prin abnegaţia celor care lucrează în şcoli – aduc un serviciu atât ţării voastre cât şi Bisericii. De aceea, îmi exprim recunoştinţa.

Referitor la membrii facultăţilor şi colegiilor universitare catolice, doresc să reafirm marea valoare a libertăţii academice. În virtutea acestei libertăţi, voi sunteţi chemaţi să căutaţi libertatea oriunde vă conduce analiza atentă a evidenţei. Însă trebuie amintit că orice apel la principiul libertăţii academice pentru a justifica poziţii ce contrazic credinţa şi învăţătura Bisericii, ar împiedica sau chiar ar trăda identitatea şi misiunea unei universităţi, o misiune ce stă în centrul îndatoririi de a învăţa – munus docendi – a Bisericii şi care nu este în vreun fel autonomă sau independentă de ea.

Educatorii şi administratorii, atât din universităţi cât şi din şcoli, au datoria şi privilegiul de a se asigura că studenţii primesc o educaţie în sfera doctrinei şi a practicii catolice. Acest lucru necesită ca mărturia publică despre calea lui Cristos, aşa cum reiese din Evanghelie şi cum este propus de Magisteriul Bisericii, să modeleze fiecare aspect al vieţii instituţionale, atât în interiorul cât şi în exteriorul sălilor de clasă. Îndepărtarea de această viziune slăbeşte identitatea catolică şi, departe de a face să avanseze libertatea, conduce – în mod inevitabil – la confuzie morală, intelectuală sau spirituală.

Doresc de asemenea să adresez un cuvânt special de încurajare atât laicilor cât şi persoanelor consacrate cateheţi, care se străduiesc să asigure ca tinerii să aprecieze tot mai mult, zi de zi, darul credinţei. Educaţia religioasă este un apostolat provocator şi sunt multe semnele dorinţei în rândul tinerilor de a cunoaşte cât mai bine credinţa şi de a o pune în practică cu putere. Pentru ca această dorinţă să crească, este necesar ca cei ce predau catehismul să aibă o clară şi precisă înţelegere a domeniului specific şi a rolului educaţiei catolice. Aceştia trebuie să fie pregătiţi să conducă eforturile întregii comunităţi scolastice în a-i ajuta pe tinerii noştri şi pe cei din familiile lor să experimenteze armonia dintre credinţă, viaţă şi cultură.

Doresc să adresez un apel special persoanelor consacrate – călugări, călugăriţe şi preoţi: nu abandonaţi apostolatul scolastic! Dimpotrivă, înnoiţi dăruirea voastră faţă de şcoli, mai ales faţă de cele aflate în zonele sărace; în locurile unde sunt multe promisiuni înşelătoare care-i atrag pe tineri departe de calea adevărului şi a libertăţii autentice, căci este de neînlocuit mărturia persoanelor consacrate privind sfaturile evanghelice. Încurajez persoanele consacrate prezente să aibă un reînnoit entuziasm în promovarea vocaţiilor. Să ştiţi că mărturia voastră în favoarea idealului consacrării şi a misiunii în mijlocul tinerilor constituie pentru tineri şi pentru familiile lor un izvor de mare inspiraţie în ale credinţei.

Vouă tuturor, vă spun: Fiţi martori ai speranţei! Alimentaţi mărturia voastră cu rugăciune. Daţi mărturie de speranţa care caracterizează vieţile voastre (cf. 1Petru 3,15), trăind voi înşivă adevărul pe care-l propuneţi studenţilor voştri. Ajutaţi-i să-l cunoască şi să-l iubească pe acel Unul pe care l-aţi întâlnit şi de la care aţi avut parte – cu bucurie – de adevăr şi de bunătate. Şi, să spunem cu Sfântul Augustin: “Noi, care vorbim şi voi, care ne ascultaţi, să ne recunoaştem ca discipoli fideli ai unui Învăţător unic” (Sermones, 23, 2). Cu aceste sentimente de comuniune, vă împart bucuros – vouă, colegilor voştri, studenţilor şi familiilor voastre – binecuvântarea apostolică.