Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la întâlnirea cu membrii corpurilor diplomatice acreditate în Turcia
marţi, 28 noiembrie 2006

Excelenţele Voastre,
Doamnelor şi Domnilor,

Vă salut cu mare bucurie pe voi cei care, ca ambasadori, exercitaţi nobila îndatorire de a reprezenta ţările voastre pe lângă Republica Turciei şi care cu bunăvoinţă aţi dorit să îl întâlniţi pe Succesorul lui Petru în această nunţiatură. Îi mulţumesc vice-decanului vostru, domnul ambasador al Libanului, pentru cuvintele amabile pe care mi le-a adresat acum. Sunt bucuros să confirm stima pe care Sfântul Scaun şi-a exprimat-o în nenumărate rânduri faţă de funcţia voastră înaltă, care astăzi are o dimensiune din ce în ce mai globală. Într-adevăr, dacă misiunea voastră vă cere să apăraţi şi să promovaţi mai întâi de toate interesele legitime ale naţiunilor voastre, “interdependenţa inevitabilă care uneşte astăzi tot mai mult popoarele lumii îi invită pe toţi diplomaţii să fie, într-un spirit mereu nou şi original, făuritori ai înţelegerii între popoare, ai siguranţei internaţionale şi ai păcii între naţiuni” (Papa Ioan Paul al II-lea, Discurs către Corpul Diplomatic, Mexic, 29 iunie 1979.

Doresc să evoc mai întâi înaintea voastră amintirea vizitelor memorabile în Turcia ale celor doi predecesori ai mei, Papa Paul al VI-lea, în 1967, şi Papa Ioan Paul al II-lea, în 1979. La fel, cum să nu îl amintim pe Papa Benedict al XV-lea, făuritor neobosit al păcii în timpul primului război mondial, şi pe Fericitul Ioan al XXIII-lea, Papa “prieten al turcilor”, care a fost delegat apostolic în Turcia şi apoi administrator apostolic al Vicariatului latin de Istanbul, lăsând în toţi amintirea unui păstor atent şi plin de caritate, dornic în mod special de a întâlni şi cunoaşte populaţia turcă, faţă de care era oaspete recunoscător! Sunt bucuros, aşadar, să fiu astăzi oaspete al Turciei, venit aici ca prieten şi ca apostol al dialogului şi al păcii.

Acum mai bine de patruzeci de ani, Conciliul Vatican II scria că “pacea nu este pura absenţă a războiului, nici nu se reduce la stabilirea unui echilibru între forţe adverse” ci “este rodul ordinii înscrise în societatea umană de Divinul ei Întemeietor, şi trebuie înfăptuită de oameni care însetează după o dreptate tot mai desăvârşită” (Gaudium et Spes, 78). Într-adevăr, am învăţat că adevărata pace are nevoie de dreptate, pentru a corecta inegalităţile economice şi dezordinile politice care sunt întotdeauna factori de tensiune şi ameninţări în întreaga societate. Amploarea recentă a terorismului şi evoluţia unor conflicte regionale, pe de altă parte, au scos în evidenţă necesitatea de a respecta deciziile instituţiilor internaţionale, mai mult, de a le sprijini, înzestrându-le în particular cu mijloace eficace de a preveni conflictele şi de a menţine, graţie forţelor de interpunere, zone de neutralitate între beligeranţi. Acestea rămân, totuşi, insuficiente dacă nu se ajunge la un dialog adevărat, şi anume la concertarea între exigenţele părţilor implicate, cu scopul de a se ajunge la soluţii politice acceptabile şi durabile, respectând persoanele şi popoarele. Mă gândesc, în particular, la conflictul din Orientul Mijlociu care continuă în mod îngrijorător, apăsând asupra întregii vieţi internaţionale, cu riscul de a vedea extinderea conflictelor periferice şi răspândirea acţiunilor teroriste; salut eforturile numeroaselor ţări care s-au angajat astăzi la reconstrucţia păcii în Liban, şi printre acestea, Turcia. Fac apel încă o dată, înaintea voastră, doamnelor şi domnilor ambasadori, la vigilenţa comunităţii internaţionale pentru ca să nu se sustragă de la responsabilităţile sale şi să depună toate eforturile necesare pentru a promova, între toate părţile în cauză, dialogul, singurul care permite asigurarea respectului faţă de ceilalţi, protejând interesele legitime şi respingând recurgerea la violenţă. Cum scriam în primul meu Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii, “adevărul păcii îi cheamă pe toţi să cultive relaţii rodnice şi sincere, împinge la căutarea şi parcurgerea căilor de iertare şi reconciliere, la a fi transparenţi în tratative şi credincioşi cuvântului dat” (1 ianuarie 2006, nr. 6).

Turcia, care dintotdeauna se găseşte într-o situaţie de punte între Orient şi Occident, între continentul asiatic şi cel european, răscruce de culturi şi religii, s-a înzestrat în secolul trecut cu mijloacele necesare pentru a deveni o mare ţară modernă, în particular făcând alegerea unui regim de laicitate, prin distincţia clară între societatea civilă şi religie, astfel încât să permită fiecăreia să fie autonomă în propriul domeniu, respectând întotdeauna sfera celeilalte. Faptul că majoritatea populaţiei acestei ţări este musulmană constituie un element semnificativ în viaţa societăţii, de care statul nu poate decât să ţină cont, dar Constituţia turcă recunoaşte fiecărui cetăţean drepturile la libertatea de cult şi la libertatea de conştiinţă. Este îndatorirea autorităţilor civile în orice ţară democratică să garanteze libertatea efectivă a tuturor credincioşilor şi să permită organizarea liberă a vieţii propriei comunităţi religioase. Evident, îmi doresc ca toţi cei care cred, la orice comunitate ar aparţine, să continue să beneficieze de aceste drepturi, cu certitudinea că libertatea religioasă este o expresie fundamentală a libertăţii umane şi că prezenţa activă a religiilor în societate este un factor de progres şi de creştere pentru toţi. Aceasta presupune, desigur, ca religiile, din partea lor, să nu caute exercitarea directă a unei puteri de ordin politic, pentru că nu sunt chemate la aceasta şi, în particular, să renunţe în mod absolut să justifice recurgerea la violenţă ca expresie legitimă a practicii religioase. Salut în acest sens comunitatea catolică a acestei ţări, puţin numeroasă dar foarte dornică de a participa în modul cel mai bun la dezvoltarea ţării, mai ales prin educaţia tinerilor, şi prin edificarea păcii şi a armoniei dintre toţi cetăţenii.

După cum aminteam recent, “avem absolută nevoie de un dialog autentic între religii şi culturi, un dialog în măsură să ne ajute să depăşim împreună toate tensiunile într-un spirit de înţelegere rodnică” (Discurs la întâlnirea cu ambasadorii ţărilor musulmane, Castel Gandolfo, 25 septembrie 2006). Acest dialog trebuie să permită diverselor religii să se cunoască mai bine şi să se respecte reciproc, cu scopul de a lucra împreună tot mai mult în slujba aspiraţiilor celor mai nobile ale omului, care este în căutarea lui Dumnezeu şi a fericirii. Doresc, din partea mea, să pot exprima din nou în timpul acestei călătorii în Turcia toată stima mea pentru musulmani, invitându-i să continue să se angajeze împreună, graţie respectului reciproc, în favoarea demnităţii fiecărei fiinţe umane şi pentru creşterea unei societăţi în care libertatea personală şi atenţia faţă de celălalt să permită fiecăruia să trăiască în pace şi armonie. Acesta este felul în care religiile vor putea face partea ce le revine în confruntarea cu numeroasele provocări cu care se confruntă în prezent societăţile noastre. Desigur, recunoaşterea rolului pozitiv pe care religiile îl desfăşoară în sânul corpului social poate şi trebuie să împingă societăţile noastre să aprofundeze tot mai mult, din partea lor, cunoaşterea omului şi să îi respecte tot mai bine demnitatea, aşezându-l în centrul acţiunii politice, economice, culturale şi sociale. Lumea noastră trebuie să ia act tot mai mult de faptul că toţi oamenii sunt profund solidari şi să îi invite să scoată în evidenţă diferenţele lor istorice şi culturale, nu pentru a se opune între ei ci pentru a se respecta reciproc.

Biserica, ştiţi bine, a primit de la Fondatorul ei o misiune spirituală şi ea nu intenţionează aşadar să intervină direct în viaţa politică sau economică. Cu toate acestea, datorită misiunii ei şi bazându-se pe lunga sa experienţă în istoria societăţilor şi culturilor, îşi doreşte să îşi facă auzită propria voce în concertul naţiunilor, pentru ca întotdeauna să fie cinstită demnitatea fundamentală a omului şi în special a celor mai slabi. În faţa dezvoltării recente a fenomenului globalizării schimburilor, Sfântul Scaun aşteaptă de la comunitatea internaţională ca ea să se organizeze ulterior, pentru a-şi da reguli care să permită o mai bună guvernare a evoluţiilor economice, să reglementeze piaţa, cum ar fi, spre exemplu, prin suscitarea înţelegerilor regionale între ţări. Nu mă îndoiesc nicidecum, doamnelor şi domnilor, că voi vă doriţi din inimă, în misiunea voastră de diplomaţi, să faceţi să se întâlnească interesele particulare ale ţărilor voastre şi necesitatea de a ne înţelege unii cu alţii, şi că puteţi astfel contribui mult la slujirea tuturor.

Vocea Bisericii pe scena diplomatică se caracterizează întotdeauna prin voinţa, cuprinsă în Evanghelie, de a sluji cauza omului şi eu nu aş îndeplini această obligaţie fundamentală dacă nu aş reaminti înaintea voastră necesitatea de a aşeza demnitatea umană tot mai mult în centrul preocupărilor noastre. Dezvoltarea extraordinară a ştiinţelor şi a tehnicilor pe care omenirea o cunoaşte astăzi, cu urmări aproape imediate pentru medicină, agricultură şi producţia de resurse alimentare, dar în egală măsură pentru comunicarea cunoaşterii, nu trebuie să fie căutată fără o finalitate şi fără repere, dat fiind că este vorba de naşterea omului, de educaţia sa, de modul de a trăi şi munci, de bătrâneţea şi moartea sa. Este mai mult decât necesară reinserarea progresului de astăzi în continuitatea istoriei umane şi, prin urmare, gestionarea lui potrivit proiectului care se află în noi toţi de a face să crească omenirea şi pe care cartea Genezei îl exprima deja în termenii săi: “fiţi rodnici şi înmulţiţi-vă, umpleţi pământul. Supuneţi-l” (1,28).

Permiteţi-mi, în fine, gândindu-mă la primele comunităţi creştine crescute pe acest pământ şi în particular la apostolul Paul, care personal a fondat mai multe, să citez cuvintele sale din scrisoarea către Galateni: “Voi, fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate. Numai ca această libertate să nu fie ocazie de a trăi după trup, ci slujiţi-vă prin iubire unii pe alţii” (5,13). Formulez auspicii pentru ca înţelegerea între naţiunile slujite respectiv de voi să contribuie tot mai mult la a face să crească umanitatea omului, creat după chipul lui Dumnezeu. Un obiectiv atât de nobil recere concursul tuturor. Din acest motiv Biserica Catolică înţelege să întărească colaborarea cu Biserica Ortodoxă şi îmi exprim urarea ca apropiata mea întâlnire cu Patriarhul Bartolomeu I la Fanar să contribuie în mod eficace la acest lucru. După cum sublinia Conciliul ecumenic Vatican II, Biserica urmăreşte în egală măsură să colaboreze cu credincioşii şi responsabilii tuturor religiilor, şi în particular cu musulmanii, pentru ca “să apere şi să promoveze împreună dreptatea socială, valorile morale, pacea şi libertatea, spre binele tuturor oamenilor” (Nostra Aetate, nr. 3). Sper ca, în această perspectivă, călătoria mea în Turcia să aducă multe roade.

Doamnelor şi domnilor ambasadori, asupra persoanelor voastre, a familiilor voastre şi a colaboratorilor voştri, invoc din toată inima Binecuvântarea Celui Preaînalt.