Discursul Sanctităţii Sale Papa Benedict al XVI-lea
adresat participanţilor la Întâlnirea Mondială a Familiilor
Valencia, sâmbătă, 8 iulie 2006

Dragi fraţi şi surori,

Sunt foarte bucuros să iau parte la această întâlnire de rugăciune, în care se doreşte să se celebreze darul divin al familiei. Sunt aproape cu rugăciunea de toţi cei care au trăit recent durerea acestui oraş, şi cu speranţa în Cristos Înviat, Cel care dă curaj şi lumină chiar şi în vremurile de imensă suferinţă umană.

Uniţi de aceeaşi credinţă în Cristos, ne-am adunat aici, din atâtea părţi ale lumii, ca o comunitate care, cu recunoştinţă şi bucurie, dă mărturie despre faptul că fiinţele umane au fost create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu pentru a iubi, şi că deplina împlinire umană se realizează doar atunci când ne dăruim cu sinceritate celorlalţi. Familia este mediul privilegiat unde fiecare persoană învaţă să dea şi să primească iubirea. De aceea Biserica îşi manifestă în mod constant grija pastorală faţă de această realitate, fundamentală pentru persoana umană. Astfel învaţă Magisteriul ei: “Dumnezeu, care este iubire şi care l-a creat pe om din iubire, l-a chemat să iubească. Creând bărbatul şi femeia, i-a chemat, în Căsătorie, la o intimă comuniune de viaţă şi de iubire între ei, astfel încât nu vor mai fi doi, ci un singur trup” (Compendiul Catehismului Bisericii Catolice, nr. 337).

Acesta este un adevăr pe care Biserica îl proclamă neobosită lumii. Iubitul meu predecesor, Papa Ioan Paul al II-lea, spunea că “omul a fost creat ‘după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu’ nu doar prin propria umanitate, ci şi prin comuniunea de persoane pe care bărbatul şi femeia au format-o dintru început. [...] Omul devine imagine a lui Dumnezeu nu atât prin unicitatea lui, cât prin comuniune” (Cateheza din 14 noiembrie 1979). De aceea am confirmat convocarea acestei a V-a Întâlniri Mondiale a Familiilor în Spania, mai exact în Valencia, oraş bogat în tradiţii şi mândru de credinţa creştină trăită şi cultivată în atâtea familii.

Familia este o instituţie intermediară între individ şi societate, şi nimic nu o poate înlocui total. Familia este ea însăşi bazată înainte de toate pe o profundă relaţie interpersonală între soţ şi soţie, susţinută de iubire şi de înţelegerea reciprocă. Pentru aceasta ea primeşte din plin ajutorul lui Dumnezeu în sacramentul căsătoriei, care presupune o adevărată vocaţie la sfinţenie. Copiii trebuie să experimenteze mai mult armonia şi iubirea între părinţii lor, şi nu neînţelegerile şi discordia, deoarece iubirea dintre tată şi mamă le oferă copiilor o mare siguranţă pentru copii şi îi învaţă frumuseţea iubirii fidele şi durabile.

Familia este un bun necesar pentru popoare, o temelie indispensabilă pentru societate şi o mare comoară pentru soţi de-a lungul întregii lor vieţi. Este un bun de neînlocuit pentru copii, care trebuie să fie rodul iubirii, al totalei şi generoasei dăruirii de sine a părinţilor. Proclamarea adevărului integral despre familie, fondată în căsătorie ca Biserică domestică şi sanctuar al vieţii este o mare responsabilitate a tuturor.

Tatăl şi mama au rostit în faţa lui Dumnezeu un “da” total, care constituie temelia sacramentului care îi uneşte. În acelaşi fel, pentru ca relaţia interioară a familiei să fie completă, este necesar ca ei să spună şi un “da” de acceptare a copiilor pe care i-au născut sau i-au adoptat, şi care au fiecare propria personalitate şi propriul caracter. Astfel, copiii vor creşte într-un climat de acceptare şi de iubire, şi după ce vor ajunge la o maturitate suficientă, vor dori să spună la rândul lor un “da” celor care le-au dat viaţă.

Provocările ridicate de societatea actuală, marcată de forţe centrifuge care acţionează în special în mediile urbane, cer garanţia că familiile nu sunt singure. O familie mică poate întâlni obstacole dificil de depăşit dacă se simte izolată de restul rudelor şi prietenilor. Comunitatea eclezială are de aceea datoria de a oferi susţinere, încurajare şi hrană spirituală care să întărească coeziunea familială, în special în încercări sau în momentele critice. În acest sens, este foarte important rolul parohiilor, dar şi al diverselor asociaţii ecleziastice, chemate să colaboreze ca reţele de sprijin şi mână de ajutor din partea Bisericii pentru creşterea în credinţă a familiilor.

Cristos ne-a arătat care este întotdeauna izvorul suprem al vieţii tuturor, şi deci şi al vieţii familiei: “Aceasta este porunca mea: să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit Eu. Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să îşi dea viaţa pentru prietenii săi” (Ioan 15,12-13). Însăşi iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată peste noi în botez. De aceea familiile sunt chemate să trăiască acelaşi fel de iubire, pentru că Domnul face ca aceasta să fie posibilă ca noi, prin iubirea umană, sensibilă, iubitoare şi milostivă ca cea a lui Cristos.

Împreună cu transmiterea credinţei şi a iubirii lui Dumnezeu, una dintre cele mai mari îndatoriri ale familiei este aceea de a forma persoane libere şi responsabile. Pentru aceasta părinţii trebuie să le dea treptat copiilor lor o libertate tot mai mare, ai cărei garanţi sunt pentru o vreme. Dacă copiii văd că părinţii lor – şi la modul general adulţii din jurul lor – trăiesc viaţa cu bucurie şi entuziasm, în ciuda tuturor dificultăţilor, în ei va creşte mai uşor bucuria profundă de a trăi, care îi va ajuta să depăşească cu înţelepciune inevitabilele obstacole şi probleme care sunt parte a existenţei umane. Mai mult, când familiile nu sunt închise în ele însele, copiii ajung să înveţe că fiecare persoană este demnă de a fi iubită, şi că există o fraternitate fundamentală şi universală între toate fiinţele umane.

Această a V-a Întâlnire Mondială ne invită să reflectăm asupra unei teme de o importanţă specială, care comportă o mare responsabilitate pentru noi: “Transmiterea credinţei în familie”. Această temă este foarte bine exprimată în Catehismul Bisericii Catolice: “Aşa cum o mamă îi învaţă pe copiii ei să vorbească şi prin însuşi acest fapt să înţeleagă şi să comunice, Biserica, Maica noastră, ne învaţă limbajul credinţei, pentru a ne introduce în înţelegerea şi viaţa de credinţă” (nr. 171).

Aşa cum este simbolizat în liturgia botezului, prin înmânarea lumânării aprinse părinţii devin parte a misterului noii vieţi de fii ai lui Dumnezeu, dată copiilor lor în apa botezului.

Transmiterea credinţei copiilor, cu ajutorul altor persoane şi instituţii, precum parohia, şcoala şi asociaţiile catolice, este o responsabilitate peste care părinţii nu pot trece, nici nu o pot neglija sau delega în totalitate. “Familia creştină este numită Biserică domestică pentru că manifestă şi înfăptuieşte natura comunională şi familială a Bisericii ca familie a lui Dumnezeu. Fiecare membru, conform propriului rol, exercită preoţia baptismală, contribuind la a face din familie o comunitate de har şi de rugăciune, o şcoală a virtuţilor umane şi creştine, locul primei vestiri a credinţei faţă de copii” (Compendiul Catehismului Bisericii Catolice, nr. 350). Mai mult: “Părtaşi la paternitatea divină, părinţii sunt pentru copii primii responsabili ai educaţiei şi primii vestitori ai credinţei. Eu au obligaţia de a-i iubi şi a-i respecta pe copii ca persoane şi ca fii ai lui Dumnezeu. [...] Îndeosebi, au misiunea de a-i educa în credinţa creştină” (ibid., nr. 460).

Limbajul credinţei se învaţă acasă, unde această credinţă creşte şi se întăreşte prin rugăciune şi prin practica creştină. În lectura din Deuteronom am auzit rugăciunea repetată constant de poporul ales, Shema Israel, pe care Isus însuşi a auzit-o şi a recitat-o în casa Sa din Nazaret. El însuşi a făcut referire la ea în perioada vieţii Sale publice, după cum ne spune Evanghelia lui Marcu (12,29). Aceasta este credinţa Bisericii, care vine din iubirea lui Dumnezeu, prin intermediul familiilor voastre. A trăi deplinătatea acestei credinţe, în noutatea ei minunată, este un mare dar. În momentele în care faţa lui Dumnezeu pare ascunsă, a crede este însă dificil şi presupune un mare efort.

Această întâlnire oferă un nou impuls pentru continuarea proclamării Evangheliei familiei, reafirmând validitatea şi identitatea ei bazată pe căsătoria deschisă darului generos al vieţii, unde copiii sunt însoţiţi în creşterea lor trupească şi spirituală. În acest mod se contracarează hedonismul foarte răspândit care banalizează relaţiile umane şi le goleşte de valoarea şi de frumuseţea lor autentică. Promovarea valorilor căsătoriei nu este un obstacol în calea bucuriei depline pe care bărbatul şi femeia o întâlnesc în iubirea lor reciprocă. Credinţa şi etica creştină nu urmăresc aşadar să sufoce iubirea, ci să o facă mai sănătoasă, puternică şi cu adevărat liberă. De aceea iubirea umană trebuie să fie purificată şi să se maturizeze pentru a fi pe deplin umană şi principiu al unei bucurii adevărate şi durabile (cf. Discursului din San Giovanni in Laterano, 5 iunie 2006).

Îi invit aşadar pe guvernanţi şi pe legislatori să reflecteze asupra beneficiilor evidente pe care căminele domestice în pace şi armonie le asigură omului, familiei, centru nevralgic al societăţii, după cum aminteşte Sfântul Scaun în Carta Drepturilor Familiei. Obiectivul legilor este binele integral al omului, ca răspuns la nevoile şi aspiraţiile lui. Acest bine este un ajutor important pentru societate, de care nu poate fi privată, şi este un scut şi o purificare pentru popoare. Familia este de asemenea o şcoală a umanismului, care permite creşterea până la măsura deplină a umanităţii. În acest sens, experienţa faptului de a fi iubiţi de părinţii lor îi ajută pe copii să devină conştienţi de demnitatea proprie lor.

Copiii trebuie educaţi în credinţă, iubiţi şi apăraţi. Pe lângă drepturile lor fundamentale de a fi născuţi şi crescuţi în credinţă, copiii au şi dreptul la o casă, care îşi are ca model casa din Nazaret, şi dreptul de a fi apăraţi de toate pericolele şi ameninţările.

În continuare mă voi adresa bunicilor, care sunt atât de importanţi în familie. Ei pot să fie – şi adesea sunt – garanţii iubirii şi ai tandreţei de care fiecare fiinţă umană are nevoie să le primească şi să le dea. Ei le oferă celor mici perspectiva timpului, şi sunt memoria şi bogăţia familiilor. Sub nici o formă să nu fie excluşi din mediul familial. Ei sunt o comoară care nu trebuie să le fie luată noilor generaţii, în special atunci când dau mărturie de credinţă în apropierea morţii.

Doresc acum să recit o parte din rugăciunea pe care voi aţi rostit-o, cerând reuşita acestei Întâlniri Mondiale a Familiilor.

O, Dumnezeule, care în Sfânta Familie
ne-ai lăsat un mod perfect al vieţii de familie
trăită în credinţă şi în ascultare faţă de voinţa Ta.
Ajută-ne să fim exemple de credinţă şi de iubire faţă de poruncile Tale.
Ajută-ne în misiunea noastră de a le transmite copiilor noştri credinţa.
Deschide inimile lor pentru ca să crească în ei
sămânţa credinţei pe care au primit-o la botez.
Întăreşte credinţa tinerilor noştri,
pentru ca ei să crească în cunoaşterea lui Isus.
Fă să crească iubirea şi fidelitatea în toate căsniciile,
în special în cele care trec prin momente de suferinţă sau de dificultate.
(…)
Uniţi cu Iosif şi cu Maria,
cerem acestea prin Isus Cristos, Fiul Tău, Domnul nostru. Amin.