Discursul IPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti,
adresat Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la audienţa acordată membrilor Conferinţei Episcopale Române
vineri, 12 februarie 2010

Sfinte Părinte,

Dând glas sentimentelor fraţilor mei întru episcopat, doresc înainte de toate să depun cu umilinţă la picioarele Sanctităţii Voastre omagiul filial şi respectul sincer al tuturor catolicilor din România.

Sunt aici reuniţi, în prezenţa Sanctităţii Voastre, Arhiepiscopul Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, Preafericitul Lucian, împreună cu Sinodul aceleaşi Biserici, precum şi Arhiepiscopii şi Episcopii Bisericii latine, alături de Excelenţa Sa Mons. Anton Cosa, episcop de Chişinău în Moldova.

Toţi împreună formăm o singură Conferinţă Episcopală şi toţi împreună am venit “să-l vedem pe Petru”, pentru a fi, încă o dată, întăriţi de el în credinţă.

Împreună cu credincioşii noştri am ieşit de sub regimul comunist acum mai bine de douăzeci de ani şi, în această perioadă de timp, imaginea ţării noastre s-a schimbat simţitor. Într-un mod nu mai puţin relevant s-a modificat profund şi situaţia Bisericilor noastre.

În România unitatea eclezială catolică, deşi e într-o condiţie minoritară, exprimă într-un mod atât de elocvent caracterele comuniunii universale din care face parte: pluralitatea de rituri (bizantin, latin, armean) se uneşte de fapt cu pluralitatea limbilor utilizate de diferitele comunităţi în celebrările liturgice (română, maghiară, germană, ucraineană, slovacă, poloneză).

Alături de Biserica Ortodoxă majoritară încercăm să fim mărturisitori credibili ai credinţei creştine într-o lume care este în schimbare şi care se secularizează cu rapiditate.

Într-un context de-acum – din 2007 – pe deplin european, mulţumind Domnului, comunităţile catolice în ansamblu înaintează cu curaj, şi oferă întregii societăţi româneşti contribuţia proprie de credinţă şi de spiritualitate.

Poporul credincios este aproape de păstorii săi; în toate Eparhiile şi Diecezele funcţionează şcolile catolice; tinerii, cu disponibilitatea lor, urmăresc viaţa Bisericii; Seminarele noastre sunt încă pline şi în ele e multă vitalitate şi entuziasm; mai sunt încă vocaţii la viaţa consacrată şi monahală, deşi au scăzut la număr; preoţia, atât în forma familială bizantină, cât şi în forma celibatară latină, este trăită cu echilibru şi profundă devoţiune faţă de Biserică şi faţă de Domnul.

Pe lângă aceasta, marea majoritate a poporului român, de orice confesiune, manifestă o vie aprecierea faţă de activitatea, luările de poziţie şi scrisorile enciclice ale Sanctităţii Voastre.

Acest lucru nu exclude, Sfinte Părinte, faptul că timp de mai bine de patruzeci de ani de ateocraţie totalitară şi-au lăsat amprenta asupra populaţiei.

Suntem nevoiţi să ne confruntăm cu o societate în care numărul familiilor marcate de separări şi divorţuri este foarte ridicat; o societate în care materialismul a dus la considerarea avortului drept metodă de planificare a naşterilor; o societate în care mizeria a dus la apariţia fenomenului abandonării copiilor.

Pentru a face faţă urgenţelor de acest fel se dezvoltă tot mai mult pastoraţia tinerilor şi a familiilor, şi s-a intensificat serviciul social al Caritas.

Comunitatea catolică, în contextul libertăţii redobândite, a căutat să ofere orizonturi ideale noi, însă munca pastorală este dificilă, deoarece ne confruntăm cu experienţe noi, pe care nu le-am întâmpinat până acum sau pentru care încă nu s-a aflat (şi asta nu doar la nivel local) un răspuns adecvat.

Într-un asemenea context suntem îndemnaţi să privim – pentru a afla mângâiere şi inspiraţie pentru acţiunea noastră pastorală în lumea de azi – la mărturia dată despre Cristos Domnul de către episcopii noştri morţi în închisori, pentru credinţă şi pentru primatul lui Petru. Dorinţa noastră arzătoare este să fie dus la capăt procesul, care să permită introducerea numelor lor în marele Martirologiu al secolului al XX-lea şi să ne permită să-i venerăm drept martirii noştri. Ei sunt tăria noastră iar sângele lor alimentează credinţa meleagurilor noastre.

Noi toţi considerăm deosebit de important dialogul cu Biserica Ortodoxă; acesta, de altfel, se desfăşoară foarte lent şi încă nu a reuşit să rezolve problema restituirii edificiilor sacre confiscate de către guvern de la Biserica Greco-Catolică în 1948. Convingerea noastră este aceea că aceleaşi lăcaşe de cult ar putea fi foarte bine utilizate de greco-catolici şi de ortodocşi prin celebrări desfăşurate de comun acord în momente diferite.

Aşa încât ne preocupă şi mai mult în unele cazuri să asistăm neputincioşi la demolarea edificiilor sacre care au aparţinut cândva Bisericii Unite.

Trebuie, de altfel, subliniat faptul că, dincolo de toate aceste chestiuni, împreună cu fraţii noştri ortodocşi, tocmai pentru că avem multe lucruri în comun, desfăşurăm colaborări promiţătoare la nivel social (prin intermediul asociaţiilor Caritas), în domeniul spiritual (datorită implicării diferitelor asociaţii de laici), dar şi în sectorul academic (în Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj, care este mândră să aibă venerata persoană a Sanctităţii Voastre printre “doctores honoris causa” ai săi, la Institutul de Istorie Bisericească şi la Centrul de Bioetică, înfiinţat în colaborare cu Universitatea Catolică din Milano, la care predau profesori de la Facultatea de Teologie ortodoxă, dar şi de la Facultăţile de Teologie greco-catolică şi romano-catolică, precum şi de la Facultatea de Teologie reformată).

Este un motiv de îngrijorare, împărtăşit de prelaţi şi de credincioşii de toate riturile, atitudinea asumată de autorităţile politice faţă de Catedrala Sf. Iosif, monument istoric şi arhitectonic, de importanţă naţională şi internaţională, a oraşului Bucureşti. Cererile noastre, prezentate Preşedintelui Republicii şi Guvernului, au fost ignorate şi ceea ce am putea defini un ‘ecomonstru’ creşte tot mai mult alături de clădirea sacră şi istorică.

O asemănătoare pricină de îngrijorare o constituie faptul că, la ritmul deosebit de lent cu care înaintează lucrările Comisiei guvernamentale pentru restituirea bunurilor confiscate de Biserica Catolică în 1948, se adaugă propuneri cu caracter legislativ, aduse de unele grupuri politice, cu scopul de a împiedica prezenţa efectivă a Bisericii Unite în realitatea socială transilvană.

O problemă gravă, care marchează în momentul de faţă viaţa întregii ţări, şi care constituie reflectarea complexei situaţii economice determinată de conversia economiei de Stat prin încetarea activităţii din industriile sale care erau neproductive şi ieşite din uz, este migraţia masivă a românilor în alte regiuni ale Uniunii Europene în căutarea unui loc de muncă.

În multe sate comunităţile au văzut cum în mod progresiv dispare generaţia adultă, cum multe familii s-au dezmembrat, cum copiii sunt încredinţaţi bătrânilor sau altor rude. Problema are implicaţii directe şi profunde asupra acţiunii pastorale a Bisericii, atât în ţară cât şi în străinătate. De fapt, în ţările de adopţie, au apărut vaste comunităţi româneşti, pentru care a trebuit să ne îngrijim să trimitem preoţi din România în acord cu episcopii locului.

În aceste zile am celebrat Dumnezeiasca Liturghie la mormântul Sfântului Petru, şi l-am rugat pe Slujitorul lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea să mijlocească la Domnul ca să trimită asupra României – “grădina Maicii Domnului” – şi asupra credincioşilor noştri belşug de haruri şi binecuvântări.

Am întâlnit, de asemenea, în diferitele Dicastere ale acestei Biserici Romane, care este centrul catolicităţii, mulţi fraţi în credinţă implicaţi să ne ajute să înaintăm pe drumul către “Împărăţie”. Dorim să exprimăm, aici, recunoştinţa noastră faţă de toţi.

Încheind aceste câteva cuvinte şi făcându-mă mesagerul întregii Conferinţe Episcopale din România, vă rog să-mi permiteţi să adresez Sanctităţii Voastre invitaţia, plină de respect şi de stimă, de a face un pelerinaj pastoral în ţara noastră, pentru a întări mărturia pe care credincioşii greco-catolici şi romano-catolici o aduc în această ţară, şi pentru a întâlni întregul popor român şi a oferi Bisericilor îmbrăţişarea păcii, în caritate, din partea Bisericii pe care o conduceţi.

Vă mulţumim, Sfinte Părinte, pentru slujirea pe care o aduceţi Bisericii lui Cristos, şi pentru lucrarea neobosită pe care o desfăşuraţi în apărarea celor slabi şi pentru promovarea păcii dintre oameni şi naţiuni!

+ Ioan Robu
Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti
Preşedintele Conferinţei Episcopale din România

[Originalul în limba italiană]