Constituţia apostolică “Anglicanorum coetibus”
cu privire la înfiinţarea de ordinariate personale
pentru anglicanii care intră în comuniune deplină
cu Biserica Catolică

În aceste ultime timpuri Duhul Sfânt a stimulat grupuri anglicane să ceară de mai multe ori şi cu insistenţă să fie primite, şi corporativ, în comuniunea catolică deplină şi acest Scaun Apostolic a acceptat cu bunăvoinţă cererea lor. De fapt, Succesorul lui Petru, care are de la Domnul Isus mandatul de a garanta unitatea episcopatului şi de a prezida şi a tutela comuniunea universală a tuturor Bisericilor[1], nu poate să nu predispună mijloacele pentru ca această sfântă dorinţă să poată fi realizată.

Biserica, popor adunat în unitatea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh[2], a fost într-adevăr instituită de Domnul Nostru Isus Cristos ca „sacrament, adică semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc”[3]. Orice dezbinare între cei botezaţi în Isus Cristos este o rană la ceea ce Biserica este şi la motivul pentru care Biserica există; de fapt, „contrazice pe faţă voinţa lui Cristos şi este un scandal pentru lume, constituind chiar o piedică pentru cauza preasfântă a vestirii Evangheliei la toată făptura”[4]. Tocmai pentru aceasta, înainte de a-şi vărsa sângele pentru mântuirea lumii, Domnul Isus l-a rugat pe Tatăl pentru unitatea discipolilor săi[5].

Duhul Sfânt, principiu de unitate, constituie Biserica în comuniune[6]. El este principiul unităţii credincioşilor în învăţătura apostolilor, în frângerea pâinii şi în rugăciune[7]. Totuşi Biserica, prin analogie cu misterul Cuvântului întrupat, nu este numai o comuniune invizibilă, spirituală, ci şi vizibilă[8]; de fapt, „societatea organizată ierarhic, pe de o parte, şi Trupul mistic al lui Cristos, pe de altă parte, adunarea vizibilă şi comunitatea spirituală, Biserica de pe pământ şi Biserica plină de bogăţii cereşti nu trebuie considerate ca fiind două entităţi, căci formează o singură realitate, complexă, constituită dintr-un element uman şi un element divin”[9]. Comuniunea celor botezaţi în învăţătura apostolilor şi în frângerea pâinii euharistice se manifestă vizibil în legăturile mărturisirii integrităţii credinţei, celebrării tuturor sacramentelor instituite de Cristos şi conducerii Colegiului Episcopilor uniţi cu propriul cap, Pontiful Roman[10].

De fapt unica Biserică a lui Cristos, pe care în Simbol o mărturisim una, sfântă, catolică şi apostolică, „subzistă în Biserica Catolică, cârmuită de urmaşul lui Petru şi de episcopii în comuniune cu el, deşi în afara organismului său vizibil există numeroase elemente de sfinţire şi de adevăr, care, fiind daruri proprii ale Bisericii lui Cristos, duc spre unitatea catolică”[11].

În lumina acestor principii ecleziologice, cu această Constituţie apostolică se dă o normativă generală care să reglementeze înfiinţarea şi viaţa Ordinariatelor Personale pentru acei credincioşi anglicani care doresc să intre corporativ în comuniune deplină cu Biserica Catolică. Această normativă este integrată de Norme complementare date de Scaunul Apostolic.

I. § 1. Ordinariatele Personale pentru Anglicani care intră în comuniune deplină cu Biserica Catolică sunt înfiinţate de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei în cadrul graniţelor teritoriale ale unei Conferinţe Episcopale determinate, după ce a fost consultată aceeaşi Conferinţă.

§ 2. În teritoriul unei Conferinţe a Episcopilor, pot să fie înfiinţate unul sau mai multe Ordinariate, în funcţie de necesităţi.

§ 3. Fiecare Ordinariat ipso iure se bucură de personalitate juridică publică; este asimilat din punct de vedere juridic cu o dieceză[12].

§ 4. Ordinariatul este format din credincioşi laici, clerici şi membri ai Institutelor de Viaţă Consacrată sau ai Societăţilor de Viaţă Apostolică, originar apartenenţi la Comuniunea Anglicană şi acum în comuniune deplină cu Biserica Catolică, sau care primesc sacramentele iniţierii în jurisdicţia Ordinariatului însuşi.

§ 5. Catehismul Bisericii Catolice este expresia autentică a credinţei catolice mărturisită de membrii Ordinariatului.

II. Ordinariatul Personal este condus de normele dreptului universal şi de prezenta Constituţie Apostolică şi este supus Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei şi celorlalte Dicasterii din Curia Romană conform competenţelor lor. Pentru el sunt valabile şi Normele Complementare amintite mai sus şi alte eventuale Norme specifice date pentru fiecare Ordinariat.

III. Fără a exclude celebrările liturgice conform Ritului Roman, Ordinariatul are facultatea de a celebra Euharistia şi celelalte Sacramente, Liturgia Orelor şi celelalte acţiuni liturgice conform cărţilor liturgice proprii tradiţiei anglicane aprobate de Sfântul Scaun, în aşa fel încât să menţină vii în cadrul Bisericii Catolice tradiţiile spirituale, liturgice şi pastorale ale Comuniunii Anglicane, ca dar preţios pentru a alimenta credinţa membrilor săi şi bogăţie care trebuie împărtăşită.

IV. Un Ordinariat Personal este încredinţat grijii pastorale a unui Ordinariu numit de Pontiful Roman.

V. Puterea (potestas) Ordinariului este:

a. obişnuită: anexată prin dreptul însuşi oficiului conferit lui de către Pontiful Roman, pentru forul intern şi pentru forul extern;

b. vicarială: exercitată în numele Pontifului Roman;

c. personală: exercitată asupra tuturor celor care aparţin Ordinariatului.

Ea este exercitată în mod unit cu puterea Episcopului diecezan local în cazurile prevăzute de Normele Complementare.

VI. § 1. Cei care au exercitat slujirea de diaconi, preoţi sau episcopi anglicani, care răspund la condiţiile stabilite de dreptul canonic[13] şi nu sunt împiedicaţi de iregularităţi sau alte impedimente[14], pot fi acceptaţi de Ordinariu ca şi candidaţi la Ordinele Sacre în Biserica Catolică. Pentru slujitorii căsătoriţi trebuie respectate normele din Enciclica lui Paul al VI-lea Sacerdotalis coelibatus, nr. 42[15] şi din Declaraţia In June[16]. Slujitorii necăsătoriţi trebuie să se supună normei celibatului clerical conform can. 277, § 1.

§ 2. Ordinariul, respectând pe deplin disciplina cu privire la celibatul clerical în Biserica Latină, pro regula va admite la ordinul prezbiteratului numai bărbaţi celibi. Va putea să adreseze cerere Pontifului Roman, ca derogare de la can. 277, § 1, să admită caz cu caz la Ordinul sacru al prezbiteratului şi bărbaţi căsătoriţi, conform criteriilor obiective aprobate de Sfântul Scaun.

§ 3. Încardinarea clericilor va fi reglementată conform normelor de drept canonic.

§ 4. Preoţii încardinaţi într-un Ordinariat, care constituie prezbiteriul lui, trebuie să cultive şi o legătură de unitate cu preoţii din Dieceza în teritoriul căreia îşi desfăşoară slujirea lor; ei vor trebui să favorizeze iniţiative şi activităţi pastorale şi caritative unite, care vor putea fi obiect al convenţiilor încheiate între Ordinariu şi Episcopul diecezan legal.

§ 5. Candidaţii la Ordinele sacre într-un Ordinariat vor fi formaţi împreună cu ceilalţi seminarişti, în special în domeniile doctrinal şi pastoral. Pentru a ţine cont de necesităţile particulare ale seminariştilor din Ordinariat şi de formarea lor în patrimoniul anglican, Ordinariul poate stabili programe care trebuie desfăşurate în seminar sau chiar să înfiinţeze case de formare, legate cu facultăţi catolice de teologie deja existente.

VII. Ordinariul, cu aprobarea Sfântului Scaun, poate să înfiinţeze noi Institute de Viaţă Consacrată şi Societăţi de Viaţă Apostolică şi să le promoveze membrii la Ordinele Sacre, conform normelor dreptului canonic. Institutele de Viaţă Consacrată care provin din anglicanism şi acum sunt în comuniune deplină cu Biserica Catolică prin consens reciproc pot să fie supuse jurisdicţiei Ordinariului.

VIII. § 1. Ordinariul, conform dreptului, după ce a ascultat părerea Episcopului diecezan al locului, poate, cu consimţământul Sfântului Scaun, să înfiinţeze parohii personale, pentru îngrijirea pastorală a credincioşilor care aparţin Ordinariatului.

§ 2. Parohii din Ordinariat se bucură de toate drepturile şi sunt ţinuţi la toate obligaţiile prevăzute în Codul de drept canonic, care, în cazurile stabilite în Normele complementare, sunt exercitate în ajutor pastoral reciproc cu parohii din Dieceza în al cărei teritoriu se află parohia personală a Ordinariatului.

IX. Atât credincioşii laici cât şi Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică, care provin din anglicanism şi doresc să facă parte din Ordinariatul personal, trebuie să manifeste această voinţă în scris.

X. § 1. Ordinariul în conducerea sa este asistat de un Consiliu de conducere reglementat de Statute aprobate de Ordinariu şi confirmate de Sfântul Scaun[17].

§ 2. Consiliul de conducere, prezidat de Ordinariu, este compus din cel puţin şase preoţi şi exercită funcţiile stabilite în Codul de drept canonic pentru Consiliul prezbiteral şi Colegiul consultanţilor şi cele specificate în Normele complementare.

§ 3. Ordinariul trebuie să constituie un Consiliu pentru probleme economice conform Codului de drept canonic şi cu îndatoririle stabilite de acesta[18].

§ 4. Pentru a favoriza consultarea credincioşilor în Ordinariat trebuie să fie constituit un Consiliu pastoral[19].

XI. Ordinariul, la fiecare cinci ani trebuie să meargă la Roma pentru vizita ad limina Apostolorum şi, prin intermediul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, în raport şi cu Congregaţia pentru Episcopi şi Congregaţia pentru Evanghelizarea Popoarelor, trebuie să prezinte Pontifului Roman un raport despre starea Ordinariatului.

XII. Pentru cauzele judecătoreşti, tribunalul competent este cel al Diecezei în care una dintre părţi are domiciliul, afară de cazul când Ordinariatul a constituit un tribunal al său, caz în care tribunalul de apel va fi cel desemnat de Ordinariat şi aprobat de Sfântul Scaun.

XIII. Decretul care va înfiinţa un Ordinariat va determina locul sediului Ordinariatului însuşi şi, dacă se consideră oportun, care va fi şi biserica sa principală.

Vrem ca aceste dispoziţii şi norme ale noastre să fie valide şi eficace acum şi în viitor, în pofida, dacă ar fi necesar, Constituţiilor şi Ordonanţelor apostolice date de predecesorii noştri, şi oricărei alte prescrieri chiar vrednice de menţiune sau derogare deosebită.

Dat la Roma, la Sfântul Petru, 14 noiembrie 2009, comemorarea sfântului Carol Borromeu.

Note

[1] Cf. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Const. dogm. Lumen gentium, 23; Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Scrisoarea Communionis notio, 12; 13.

[2] Cf. Const. dogm. Lumen gentium, 4; Decr. Unitatis redintegratio, 2.

[3] Const. dogm. Lumen gentium, 1.

[4] Decr. Unitatis redintegratio, 2.

[5] Cf. In 17,20-21; Decr. Unitatis redintegratio, 2.

[6] Const. dogm. Lumen gentium, 13.

[7] Cf. Ibidem; Fap 2,42.

[8] Const. dogm. Lumen gentium, 8; Scrisoarea Communionis notio, 4.

[9] Const. dogm. Lumen gentium, 8.

[10] Cf. CIC, can. 205; Const. dogm. Lumen gentium, 13; 14; 21; 22; Decr. Unitatis redintegratio, 2; 3; 4; 15; 20; Decr. Christus Dominus, 4; Decr. Ad gentes, 22.

[11] Const. dogm. Lumen gentium, 8; Decr. Unitatis redintegratio, 1; 3; 4; Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Decl. Dominus Iesus, 16.

[12] Cf. Ioan Paul al II-lea, Const. Ap. Spirituali militum curae, 21 aprilie 1986, I § 1.

[13] Cf. CIC, cann. 1026-1032.

[14] Cf. CIC, cann. 1040-1049.

[15] Cf. AAS 59 (1967) 674.

[16] Cf. Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Declaraţie din 1 aprilie 1981, în: Enchiridion Vaticanum 7, 1213.

[17] Cf. CIC, cann. 495-502.

[18] Cf. CIC, cann. 492-494.

[19] Cf. CIC, can. 511.