Scrisoarea enciclică Caritas in Veritate
a suveranului pontif Benedict al XVI-lea
către episcopi, preoţi şi diaconi,
către persoanele consacrate
şi către credincioşii laici
şi către toţi oamenii de bunăvoinţă
despre dezvoltarea umană integrală
în caritate şi în adevăr

Introducere

1. Caritatea în adevăr – Caritas in veritate -, pentru care Isus Cristos a devenit martor prin viaţa sa pământească şi, mai ales, prin moartea şi învierea sa, este principala forţă propulsoare pentru adevărata dezvoltare a oricărei persoane şi a întregii omeniri. Iubirea – "caritas" – este o forţă extraordinară, care stimulează persoanele să se angajeze cu curaj şi generozitate în domeniul dreptăţii şi al păcii. Este o forţă care-şi are originea în Dumnezeu, iubire veşnică şi adevăr absolut. Fiecare îşi găseşte binele său aderând la planul pe care Dumnezeu îl are cu privire la el, pentru a-l realiza în mod desăvârşit: de fapt, în acest plan el găseşte adevărul său şi, aderând la acest adevăr, devine liber (cf. In 8,22). De aceea, a apăra adevărul, a-l propune cu umilinţă şi convingere şi a-l mărturisi în viaţă sunt forme exigente şi de neînlocuit ale carităţii. Într-adevăr, aceasta "se bucură de adevăr" (1Cor 13,6). Toţi oamenii simt impulsul interior de a iubi în mod autentic: iubirea şi adevărul nu-i abandonează niciodată complet, pentru că sunt vocaţia pusă de Dumnezeu în inima şi în mintea fiecărui om. Isus Cristos purifică şi eliberează de sărăciile noastre umane căutarea iubirii şi a adevărului şi ne dezvăluie în mod deplin iniţiativa de iubire şi planul de viaţă adevărată pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru noi. În Cristos, caritatea în adevăr devine chipul persoanei sale, o vocaţie pentru noi de a-i iubi pe fraţii noştri în adevărul planului său. De fapt, el însuşi este adevărul (cf. In 14,6).

2. Caritatea este calea principală a doctrinei sociale a Bisericii. Orice responsabilitate şi orice angajare descrise de această doctrină sunt inspirate din caritatea care, conform învăţăturii lui Isus, este sinteza întregii Legi (cf. Mt 22,36-40). Ea dă adevărată substanţă relaţiei personale cu Dumnezeu şi cu aproapele; este principiul nu numai al microrelaţiilor: raporturi amicale, familiale, de grup mic, ci şi al macrorelaţiilor: raporturi sociale, economice, politice. Pentru Biserică – instruită de evanghelie – caritatea este totul pentru că, aşa cum învaţă sfântul Ioan (cf. 1In 4,8-16) şi aşa cum am amintit în prima mea scrisoare enciclică, "Dumnezeu este iubire" (Deus caritas est): Din caritatea lui Dumnezeu provine totul, prin ea capătă formă totul, spre ea tinde totul. Caritatea este darul cel mai mare pe care Dumnezeu l-a dat oamenilor, este promisiunea sa şi speranţa noastră.

Sunt conştient de devierile şi de golirile de sens la care caritatea a fost supusă şi este supusă, cu riscul corespunzător de a o înţelege greşit, de a o exclude din trăirea etică şi, în orice caz, de a-i împiedica valorizarea corectă. În domeniul social, juridic, cultural, politic, economic, adică în contextele cele mai expuse acestui pericol, îi este declarată cu uşurinţă irelevanţa de a interpreta şi de a conduce responsabilităţile morale. De aici, necesitatea de a uni caritatea cu adevărul nu numai în direcţia marcată de sfântul Paul, a lui "veritas in caritate" (Ef 4,15), ci şi în cealaltă, inversă şi complementară, a lui "caritas in veritate". Adevărul trebuie căutat, găsit şi exprimat în "economia" carităţii, însă la rândul ei caritatea trebuie înţeleasă, valorizată şi practicată în lumina adevărului. În felul acesta nu numai că vom aduce o slujire carităţii, luminată de adevăr, dar vom şi contribui la acreditarea adevărului, arătându-i puterea de autentificare şi de convingere în viaţa socială concretă. Acest lucru nu este lipsit de importanţă astăzi, într-un context social şi cultural care relativizează adevărul, arătându-se adesea indiferent şi reticent faţă de el.

3. Prin această strânsă legătură cu adevărul, caritatea poate fi recunoscută ca expresie autentică de umanitate şi ca element de importanţă fundamentală în relaţiile umane, chiar şi de natură publică. Numai în adevăr caritatea străluceşte şi poate fi trăită în mod autentic. Adevărul este lumină care dă sens şi valoare carităţii. Această lumină este, în acelaşi timp, cea a raţiunii şi a credinţei, prin care inteligenţa ajunge la adevărul natural şi supranatural al carităţii: îi percepe semnificaţia de dăruire, de primire şi de comuniune. Fără adevăr, caritatea alunecă în sentimentalism. Iubirea devine o găoace goală, care trebuie umplută în mod arbitrar. Este riscul fatal al iubirii într-o cultură fără adevăr. Ea este pradă a emoţiilor şi a opiniilor contingente ale subiecţilor, un cuvânt abuzat şi deformat, ajungând să semnifice contrariul. Adevărul eliberează caritatea de strâmtorile unui emotivism care o privează de conţinuturile relaţionale şi sociale, şi de un fideism care o privează de respiraţia umană şi universală. În adevăr caritatea reflectă dimensiunea personală şi, în acelaşi timp, publică a credinţei în Dumnezeul biblic, care este, în acelaşi timp, "Agápe" şi "Lógos": Caritate şi Adevăr, Iubire şi Cuvânt.

4. Pentru că este plină de adevăr, caritatea poate să fie înţeleasă de om în bogăţia sa de valori, împărtăşită şi comunicată. De fapt, adevărul este "lógos" care creează "diá-logos", deci comunicare şi comuniune. Adevărul, scoţându-i pe oameni din opiniile şi din senzaţiile subiective, le permite să meargă dincolo de determinările culturale şi istorice şi să se întâlnească în evaluarea valorii şi a substanţei lucrurilor. Adevărul deschide şi uneşte inteligenţele în lógosul iubirii: aceasta este vestea şi mărturia creştină a carităţii. În actualul context social şi cultural, în care este răspândită tendinţa de a relativiza adevărul, a trăi caritatea în adevăr duce la înţelegerea că adeziunea la valorile creştinismului este nu numai un element util, ci şi indispensabil pentru construirea unei societăţi bune şi a unei adevărate dezvoltări umane integrale. Un creştinism al carităţii fără adevăr poate să fie confundat cu uşurinţă cu o rezervă de sentimente bune, utile pentru convieţuirea socială, însă marginale. În felul acesta n-ar mai fi un adevărat loc pentru Dumnezeu în lume. Fără adevăr, caritatea este izolată într-un cadru restrâns şi lipsit de relaţii. Este exclusă din proiectele şi din procesele de construire a unei dezvoltări umane de însemnătate universală, în dialogul dintre cunoaştere şi practică.

5. Caritatea este iubire primită şi dăruită. Ea este "har" (cháris). Originea ei este iubirea care provine de la Tatăl prin Fiul, în Duhul Sfânt. Este iubire care din Fiul coboară asupra noastră. Este iubire creatoare, care ne-a dăruit existenţa; este iubire răscumpărătoare, prin care suntem recreaţi. Iubire revelată şi realizată de Cristos (cf. In 13,1) şi "revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt" (Rom 5,5). Destinatari ai iubirii lui Dumnezeu, oamenii sunt constituiţi subiecţi ai carităţii, chemaţi să devină ei înşişi instrumente ale harului, pentru a revărsa caritatea lui Dumnezeu şi pentru a ţese legăturile carităţii.

Acestei dinamici de caritate primită şi dăruită îi răspunde doctrina socială a Bisericii. Ea este "caritas in veritate in re sociali": vestire a adevărului iubirii lui Cristos în societate. Această doctrină este slujire a carităţii, dar în adevăr. Adevărul apără şi exprimă forţa de eliberare a carităţii în evenimentele mereu noi ale istoriei. Este, în acelaşi timp, adevăr al credinţei şi al raţiunii, în distincţia şi, totodată, în sinergia celor două domenii de cunoaştere. Dezvoltarea, bunăstarea socială, o soluţionare adecvată a gravelor probleme socio-economice cu care se confruntă omenirea au nevoie de acest adevăr. Şi, mai mult, au nevoie ca acest adevăr să fie iubit şi mărturisit. Fără adevăr, fără încredere şi iubire faţă de adevăr, nu există conştiinţă şi responsabilitate socială, şi acţiunea socială cade în voia intereselor private şi a logicilor de putere, cu efecte de descompunere asupra societăţii, cu atât mai mult într-o societate în curs de globalizare, în momente dificile cum sunt cele actuale.

6. "Caritas in veritate" este principiul în jurul căruia se învârte doctrina socială a Bisericii, un principiu care ia formă operativă în criteriile orientative ale acţiunii morale. Doresc să amintesc în mod deosebit două criterii, dictate în mod special de angajarea pentru dezvoltarea unei societăţi în curs de globalizare: dreptatea şi binele comun.

Înainte de toate, dreptatea. Ubi societas, ibi ius: orice societate elaborează un sistem propriu de justiţie. Caritatea depăşeşte dreptatea, pentru că a iubi înseamnă a dărui, a oferi altuia din ceea ce este "al meu"; dar nu este niciodată fără dreptate, care cere să i se dea altuia ceea ce este "al său", ceea ce-i revine potrivit cu ceea ce este şi ceea ce face. Nu pot "să dăruiesc" altuia ceea ce este al meu, fără să-i fi dat, în primul rând, ceea ce-i revine conform dreptăţii. Cel care iubeşte cu caritate pe ceilalţi este, înainte de toate, drept faţă de ei. Nu numai că dreptatea nu este străină de caritate, nu numai că nu este o cale alternativă sau paralelă carităţii: dreptatea este "inseparabilă de caritate"[1], intrinsecă ei. Dreptatea este prima cale a carităţii sau, cum ar fi spus Paul al VI-lea, este "măsura minimă" a ei[2], parte integrantă a acelei iubiri "în fapte şi în adevăr" (1In 3,18), la care îndeamnă apostolul Ioan. Pe de o parte, caritatea cere dreptatea: recunoaşterea şi respectarea drepturilor legitime ale indivizilor şi ale popoarelor. Ea este folosită pentru construirea "cetăţii omului" conform dreptului şi dreptăţii. Pe de altă parte, caritatea depăşeşte dreptatea şi o completează în logica darului şi a iertării[3]. "Cetatea omului" nu este promovată numai de raporturi de drepturi şi de obligaţii, ci, mai mult şi mai ales, de relaţii de gratuitate, de milostivire şi de comuniune. Şi în relaţiile umane caritatea manifestă mereu iubirea lui Dumnezeu, ea dă valoare teologală şi mântuitoare oricărei angajări pentru dreptate în lume.

7. Apoi, trebuie acordată o importanţă mare binelui comun. A iubi pe cineva înseamnă a voi binele lui şi a lucra în mod eficient pentru el. Alături de binele individual există un bine legat de trăirea socială a persoanelor: binele comun. Este binele acelui "noi-toţi", format din indivizi, familii şi grupuri intermediare care se unesc în comunitate socială[4]. Nu este un bine căutat pentru el însuşi, ci pentru persoanele care fac parte din comunitatea socială şi care numai în ea pot realmente şi eficient să obţină binele lor. A voi binele comun şi a lucra pentru el este o exigenţă de dreptate şi de caritate. A se angaja pentru binele comun înseamnă a se îngriji, pe de o parte, şi a se folosi, pe de altă parte, de acel ansamblu de instituţii care structurează din punct de vedere juridic, civil, politic şi cultural, trăirea socială, care în felul acesta ia formă de pólis, de cetate. Se iubeşte cu atât mai mult aproapele cu cât se lucrează mai mult pentru un bine comun corespunzător şi necesităţilor sale reale. Fiecare creştin este chemat să practice această caritate, conform vocaţiei şi posibilităţilor sale de influenţă în pólis. Aceasta este calea instituţională – putem spune şi politică – a carităţii, care nu e mai puţin calificată şi incisivă decât este caritatea care-l întâlneşte pe aproapele direct, în afara medierilor instituţionale ale lui pólis. Atunci când caritatea o însufleţeşte, angajarea pentru binele comun are o valenţă superioară acelei angajări doar seculare şi politice. Ca orice angajare pentru dreptate, ea se înscrie în acea mărturie a carităţii divine care, acţionând în timp, pregăteşte veşnicia. Acţiunea omului pe pământ, atunci când este inspirată şi susţinută de caritate, contribuie la edificarea acelei cetăţi a lui Dumnezeu universale, spre care înaintează istoria familiei umane. Într-o societate în curs de globalizare, binele comun şi angajarea pentru el nu pot să nu asume dimensiunile întregii familii umane, adică ale comunităţii popoarelor şi naţiunilor[5], aşa încât să dea formă de unitate şi de pace cetăţii omului şi s-o facă, într-o oarecare măsură, prefigurarea anticipată a cetăţii fără bariere a lui Dumnezeu.

8. Publicând în anul 1967 enciclica Populorum progressio, venerabilul meu predecesor Paul al VI-lea a iluminat marea temă a dezvoltării popoarelor cu strălucirea adevărului şi cu lumina suavă a carităţii lui Cristos. El a afirmat că vestirea lui Cristos este primul şi principalul factor de dezvoltare[6] şi ne-a lăsat misiunea de a merge pe calea dezvoltării cu toată inima şi cu toată inteligenţa noastră[7], deci cu ardoarea carităţii şi înţelepciunea adevărului. Adevărul originar al iubirii lui Dumnezeu, har dăruit nouă, este cel care ne deschide viaţa spre dar şi face posibilă speranţa noastră într-o "dezvoltare a omului şi a tuturor oamenilor"[8], într-o trecere "de la condiţii mai puţin umane la condiţii mai umane"[9], obţinută prin învingerea dificultăţilor care se întâlnesc în mod inevitabil de-a lungul drumului.

La peste patruzeci de ani de la publicarea enciclicei, vreau să aduc omagiu şi să onorez amintirea marelui pontif Paul al VI-lea, reluând învăţăturile sale despre dezvoltarea umană integrală şi plasându-mă pe direcţia căii trasate de ele, pentru a le actualiza în prezent. Acest proces de actualizare a început cu enciclica Sollicitudo rei socialis, cu care slujitorul lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea a voit să amintească publicarea enciclicei Populorum progressio cu ocazia împlinirii a douăzeci de ani. Până atunci, o asemenea amintire fusese rezervată numai enciclicei Rerum novarum. După ce au trecut alţi douăzeci de ani, îmi exprim convingerea că Populorum progressio merită să fie considerată "Rerum novarum din perioada contemporană", care luminează drumul umanităţii pe calea unificării.

9. Iubirea în adevăr – caritas in veritate – este o mare provocare pentru Biserică, într-o lume aflată într-o globalizare progresivă şi generalizată. Riscul timpului nostru este ca interdependenţei faptice dintre oameni şi popoare să nu-i corespundă interacţiunea etică a conştiinţelor şi a inteligenţelor, din care să rezulte o dezvoltare cu adevărat umană. Numai apelând la caritatea, iluminată de lumina raţiunii şi a credinţei, se pot obţine obiective de dezvoltare înzestrate cu o valenţă mai umană şi umanizatoare. Împărtăşirea bunurilor şi a resurselor, din care provine dezvoltarea autentică, nu este asigurată numai de progresul tehnic şi de simple relaţii de convenienţă, ci de potenţialul de iubire care învinge răul prin bine (cf. Rom 12,21) şi care deschide spre reciprocitatea conştiinţelor şi a libertăţilor.

Biserica nu are soluţii tehnice de oferit[10] şi nu pretinde "câtuşi de puţin să se amestece în politica statelor"[11]. Ea are însă de îndeplinit o misiune de adevăr, în orice timp şi împrejurare, pentru o societate pe măsura omului, a demnităţii şi a vocaţiei sale. Fără adevăr se cade într-o viziune empiristă şi sceptică despre viaţă, incapabilă să se ridice deasupra practicii, pentru că nu este interesată să perceapă valorile – uneori nici semnificaţiile – cu care s-o evalueze şi s-o orienteze. Fidelitatea faţă de om cere fidelitatea faţă de adevăr care, singur, este garanţie a libertăţii (cf. In 8,32) şi a posibilităţii unei dezvoltări umane integrale. Pentru aceasta, Biserica îl caută, îl vesteşte în mod neobosit şi îl recunoaşte oriunde s-ar ascunde el. Această misiune de adevăr este pentru Biserică o misiune la care nu poate renunţa. Doctrina sa socială este moment unic al acestei vestiri: ea este slujire a adevărului care eliberează. Deschisă adevărului, din orice ştiinţă ar proveni, doctrina socială a Bisericii îl primeşte, adună laolaltă fragmentele în care adesea îl găseşte şi îl mediază în trăirea mereu nouă a societăţii oamenilor şi a popoarelor[12].

Capitolul I

Mesajul enciclicei Populorum progressio

10. Recitirea enciclicei Populorum progressio, la peste patruzeci de ani de la publicare, ne cere să rămânem fideli faţă de mesajul său de caritate şi de adevăr, considerându-l în cadrul magisteriului specific al lui Paul al VI-lea şi, în general, în cadrul tradiţiei doctrinei sociale a Bisericii. Apoi trebuie evaluaţi diferiţii termeni în care astăzi, spre deosebire de atunci, se pune problema dezvoltării. Aşadar, punctul corect de vedere este cel al tradiţiei credinţei apostolice[13], patrimoniu vechi şi nou, în afara căruia Populorum progressio ar fi un document fără rădăcini şi problemele dezvoltării s-ar reduce numai la date sociologice.

11. Publicarea enciclicei Populorum progressio a avut loc imediat după încheierea Conciliului Vatican II. Însăşi enciclica semnalează, în primele paragrafe, raportul său intim cu conciliul[14]. Ioan Paul al II-lea, după douăzeci de ani, în Sollicitudo rei socialis, sublinia, la rândul său, raportul rodnic al acelei enciclice cu conciliul şi, îndeosebi, cu constituţia pastorală Gaudium et spes[15]. Şi eu doresc să amintesc aici importanţa Conciliului Vatican II pentru enciclica lui Paul al VI-lea şi pentru tot magisteriul social succesiv al suveranilor pontifi. Conciliul a aprofundat ceea ce aparţine dintotdeauna adevărului credinţei, adică faptul că Biserica, fiind în slujba lui Dumnezeu, este în slujba lumii în termeni de iubire şi de adevăr. Tocmai de la această viziune pornea Paul al VI-lea pentru a ne comunica două mari adevăruri. Primul este că toată Biserica, în toată fiinţa şi acţiunea sa, atunci când vesteşte, celebrează şi acţionează în caritate, tinde la promovarea dezvoltării integrale a omului. Ea are un rol public care nu se epuizează în activităţile sale de asistenţă sau de educaţie, ci revelează toate energiile proprii în slujba promovării omului şi a fraternităţii universale când se poate bucura de un regim de libertate. Nu în puţine cazuri această libertate este împiedicată de interdicţii şi de persecuţii sau este şi limitată atunci când prezenţa publică a Bisericii este redusă numai la activităţile sale caritative. Al doilea adevăr este că dezvoltarea autentică a omului se referă în mod unitar la totalitatea persoanei în fiecare dimensiune a sa[16]. Fără perspectiva unei vieţi veşnice, progresul uman în această lume rămâne lipsit de respiraţie. Închis înlăuntrul istoriei, el este expus riscului de a se reduce numai la creşterea avuţiei; astfel umanitatea pierde curajul de a fi disponibilă pentru bunurile mai înalte, pentru marile şi dezinteresatele iniţiative cerute de caritatea universală. Omul nu se dezvoltă numai cu propriile sale forţe, şi nici dezvoltarea nu-i poate fi dată pur şi simplu din exterior. De-a lungul istoriei, s-a considerat adesea că crearea de instituţii ar fi suficientă pentru a garanta umanităţii satisfacerea dreptului la dezvoltare. Din păcate, s-a pus o încredere excesivă în aceste instituţii, ca şi cum ele ar putea obţine obiectivul dorit în mod automat. În realitate, instituţiile singure nu sunt suficiente, deoarece dezvoltarea umană integrală este, înainte de toate, vocaţie şi comportă deci o asumare liberă şi solidară a responsabilităţii din partea tuturor. În afară de aceasta, o astfel de dezvoltare cere o viziune transcendentă despre persoană, are nevoie de Dumnezeu: fără el, dezvoltarea ori este negată, ori este încredinţată numai mâinilor omului, care cade în îngâmfarea mântuirii prin sine şi ajunge să promoveze o dezvoltare dezumanizată. De altfel, numai întâlnirea cu Dumnezeu permite "să nu se vadă în celălalt mereu numai celălalt"[17], ci să se recunoască în el imaginea divină, ajungând astfel să se descopere într-adevăr celălalt şi să se dezvolte o iubire care "devine grijă faţă de altul şi pentru altul"[18].

12. Legătura dintre Populorum progressio şi Conciliul Vatican II nu reprezintă o ruptură între magisteriul social al lui Paul al VI-lea şi cel al pontifilor predecesori lui, dat fiind faptul că şi conciliul constituie o aprofundare a acestui magisteriu în continuitatea vieţii Bisericii[19]. În acest sens, anumite subîmpărţiri abstracte ale doctrinei sociale a Bisericii, care aplică învăţăturii sociale pontificale categorii străine de ea, nu aduc nici o claritate. Nu există două tipuri de doctrină socială, una preconciliară şi una postconciliară, diferite între ele, ci o unică învăţătură, coerentă şi, în acelaşi timp, mereu nouă[20]. Este corect să relevăm particularitatea unei enciclice sau a alteia, a învăţăturii unui pontif sau a altuia, însă fără a pierde niciodată din vedere coerenţa întregului corpus doctrinar[21]. Coerenţă nu înseamnă închidere într-un sistem, cât mai ales fidelitate dinamică faţă de o lumină primită. Doctrina socială a Bisericii luminează cu o lumină care nu schimbă problemele mereu noi care apar[22]. Acest lucru salvgardează caracterul atât permanent cât şi istoric al acestui "patrimoniu" doctrinar[23] care, cu caracteristicile sale specifice, face parte din tradiţia mereu vie a Bisericii[24]. Doctrina socială este construită pe fundamentul transmis de către apostoli părinţilor Bisericii şi apoi primit şi aprofundat de marii învăţători creştini. În definitiv, această doctrină face referinţă la omul nou, la "cel din urmă Adam care a devenit duh dătător de viaţă" (1Cor 15,45) şi care este principiu al carităţii care "nu încetează niciodată" (1Cor 13,8). Este mărturisită de sfinţi şi de cei care şi-au dat viaţa pentru Cristos Mântuitorul, în domeniul dreptăţii şi al păcii. În ea se exprimă misiunea profetică a suveranilor pontifi de a conduce apostoliceşte Biserica lui Cristos şi de a discerne noile exigenţe ale evanghelizării. Pentru aceste motive, Populorum progressio, inserată în marele curent al tradiţiei, este încă în măsură să ne vorbească nouă, astăzi.

13. În afară de legătura sa importantă cu întreaga doctrină socială a Bisericii, Populorum progressio este strâns legată de magisteriul global al lui Paul al VI-lea şi, îndeosebi, de magisteriul său social. Învăţătura sa a fost, desigur, o învăţătură socială de mare relevanţă: el a reafirmat importanţa evangheliei de care nu se poate face abstracţie pentru construirea societăţii în conformitate cu libertatea şi dreptatea, în perspectiva ideală şi istorică a unei civilizaţii animate de iubire. Paul al VI-lea a înţeles clar că problema socială a devenit mondială[25] şi a perceput interacţiunea existentă dintre stimulentul spre efortul pentru unificarea umanităţii şi idealul creştin al unei singure familii a popoarelor, solidară în fraternitatea comună. A indicat în dezvoltare, înţeleasă în mod uman şi creştin, inima mesajului social creştin şi a propus caritatea creştină ca forţă principală în slujba dezvoltării. Mişcat de dorinţa de a face iubirea lui Cristos pe deplin vizibilă omului contemporan, Paul al VI-lea a tratat cu fermitate probleme etice importante, fără a ceda în faţa slăbiciunilor culturale din timpul său.

14. Prin scrisoarea apostolică Octogesima adveniens din anul 1971, Paul al VI-lea a tratat apoi tema sensului politicii şi a pericolului constituit de viziuni utopiste şi ideologice care îi prejudiciau calitatea etică şi umană. Sunt argumente strâns legate de dezvoltare. Din păcate, ideologiile negative înfloresc în continuare. Cu privire la ideologia tehnocratică, deosebit de înrădăcinată astăzi, Paul al VI-lea avertizase deja[26], conştient de marele pericol de a încredinţa întregul proces al dezvoltării numai tehnicii, pentru că în felul acesta ar rămâne fără orientare. Tehnica, luată în ea însăşi, este ambivalentă. Dacă pe de o parte, astăzi, există unii care sunt înclinaţi să-i încredinţeze în întregime acest proces de dezvoltare, pe de altă parte se asistă la apariţia unor ideologii care neagă in toto însăşi utilitatea dezvoltării, considerată în mod radical antiumană şi aducătoare numai de degradare. Astfel, se ajunge să se condamne nu numai modul deformat şi nedrept în care oamenii orientează uneori progresul, ci înseşi descoperirile ştiinţifice, care, dacă sunt bine folosite, constituie, în schimb, o ocazie de creştere pentru toţi. Ideea despre o lume fără dezvoltare exprimă neîncrederea în om şi în Dumnezeu. Deci este o gravă eroare a dispreţui capacităţile umane de a controla distorsiunile dezvoltării sau chiar a ignora faptul că omul este în mod constitutiv orientat spre acel "a fi mai mult". A absolutiza în mod ideologic progresul tehnic sau a dori fierbinte utopia unei umanităţi întoarsă la starea originară de natură sunt două moduri opuse pentru a separa progresul de evaluarea sa morală, deci de responsabilitatea noastră.

15. Alte două documente ale lui Paul al VI-lea care nu sunt strâns legate de doctrina socială – enciclica Humanae vitae, din 25 iulie 1968, şi exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi, din 8 decembrie 1975 – sunt foarte importante pentru a discerne sensul pe deplin uman al dezvoltării propuse de Biserică. Deci este potrivit a citi şi aceste texte în relaţie cu Populorum progressio.

Enciclica Humanae vitae subliniază semnificaţia unitivă şi, în acelaşi timp, procreativă a sexualităţii, punând astfel la baza societăţii cuplul soţilor, bărbat şi femeie, care se primesc reciproc în distincţie şi în complementaritate; aşadar, un cuplu deschis vieţii[27]. Nu e vorba de morală pur individuală: Humanae vitae indică legăturile puternice existente între etica vieţii şi etica socială, inaugurând o tematică magisterială care a fost expusă treptat în diferite documente, ultimul fiind enciclica Evangelium vitae a lui Ioan Paul al II-lea[28]. Biserica propune cu putere această legătură dintre etica vieţii şi etica socială, având conştiinţa că nu poate "avea baze solide o societate care – în timp ce afirmă valori cum ar fi demnitatea persoanei, dreptatea şi pacea – se contrazice radical, acceptând şi tolerând cele mai diferite forme de dispreţ şi de încălcare a vieţii umane, mai ales dacă este slabă şi marginalizată"[29].

Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi, la rândul său, are un raport foarte strâns cu dezvoltarea, deoarece "evanghelizarea – scria Paul al VI-lea – nu ar fi completă dacă n-ar ţine cont de apelul real, pe care şi-l fac reciproc evanghelia şi viaţa concretă, personală şi socială, a omului"[30]. "Între evanghelizare şi promovare umană – dezvoltare, eliberare – există de fapt legături profunde"[31]: pornind de la această conştiinţă, Paul al VI-lea stabilea în mod clar raportul dintre vestirea lui Cristos şi promovarea persoanei în societate. Mărturia carităţii lui Cristos prin fapte de dreptate, pace şi dezvoltare face parte din evanghelizare, pentru că Isus Cristos, care ne iubeşte, îndrăgeşte omul întreg. Pe aceste învăţături importante se întemeiază aspectul misionar[32] al doctrinei sociale a Bisericii, ca element esenţial de evanghelizare[33]. Doctrina socială a Bisericii este vestire şi mărturie de credinţă. Este instrument şi loc de educaţie la credinţă de care nu se poate face abstracţie.

16. În Populorum progressio, Paul al VI-lea a voit să ne spună, înainte de toate, că progresul este, în originea şi în esenţa sa, o vocaţie: "În planul lui Dumnezeu, fiecare om este chemat la propria sa desăvârşire, pentru că fiecare viaţă este vocaţie"[34]. Tocmai acest fapt legitimează intervenţia Bisericii în problemele dezvoltării. Dacă ea s-ar referi numai la aspectele tehnice ale vieţii omului şi nu la sensul drumului său în istorie împreună cu ceilalţi fraţi ai săi şi nici la găsirea ţintei acestui drum, Biserica n-ar avea dreptul de a vorbi despre ea. Paul al VI-lea, asemenea lui Leon al XIII-lea în Rerum novarum[35], era conştient că îndeplineşte o obligaţie proprie a funcţiei sale, proiectând lumina evangheliei asupra problemelor sociale din timpul său[36].

A spune că dezvoltarea este vocaţie echivalează cu a recunoaşte, pe de o parte, că ea se naşte dintr-un apel transcendent şi, pe de altă parte, că este incapabilă să-şi dea de la sine propria semnificaţie ultimă. Nu fără motiv cuvântul "vocaţie" apare şi într-un alt text din enciclică, unde se afirmă: "Aşadar, nu există umanism adevărat dacă nu este deschis spre absolut, recunoscând o vocaţie, care oferă ideea adevărată a vieţii umane"[37]. Această viziune a dezvoltării este inima enciclicei Populorum progressio şi motivează toate reflecţiile lui Paul al VI-lea despre libertate, despre adevăr şi despre caritate în dezvoltare. Este şi motivul principal pentru care acea enciclică este încă actuală în zilele noastre.

17. Vocaţia este o chemare care cere un răspuns liber şi responsabil. Dezvoltarea umană integrală presupune libertatea responsabilă a persoanei şi a popoarelor: nici o structură nu poate garanta această dezvoltare în afara şi mai presus de responsabilitatea umană. "Mesianismele încărcate cu promisiuni, dar fabricatoare de iluzii"[38] îşi bazează întotdeauna propriile propuneri pe negarea dimensiunii transcendente a dezvoltării, cu siguranţa că o au în întregime la dispoziţia lor. Această falsă siguranţă se transformă în slăbiciune, deoarece comportă aservirea omului redus la condiţia de mijloc pentru dezvoltare, în timp ce umilinţa celui care primeşte o vocaţie se transformă în adevărată autonomie, deoarece eliberează persoana. Paul al VI-lea nu se îndoieşte de faptul că piedici şi condiţionări frânează dezvoltarea, dar este şi sigur că "fiecare rămâne, oricare ar fi influenţele care se exercită asupra lui, artizanul reuşitei sale sau al falimentului său"[39]. Această libertate se referă la dezvoltarea pe care o avem în faţa noastră, dar, în acelaşi timp, se referă şi la situaţiile de subdezvoltare, care nu sunt rod al întâmplării sau al unei necesităţi istorice, ci depind de responsabilitatea umană. Pentru aceasta "popoarele înfometate interpelează astăzi în mod dramatic popoarele opulenţei"[40]. Şi aceasta este vocaţie, un apel adresat de către oameni liberi unor oameni liberi pentru o asumare comună a responsabilităţii. Paul al VI-lea a avut o vie percepţie a importanţei structurilor economice şi a instituţiilor, dar şi o clară percepţie a naturii lor de instrumente ale libertăţii umane. Numai dacă este liberă dezvoltarea poate să fie în mod integral umană; numai într-un regim de libertate responsabilă ea poate să crească în mod adecvat.

18. În afară de a cere libertatea, dezvoltarea umană integrală ca vocaţie cere şi să i se respecte adevărul. Vocaţia la progres îi determină pe oameni "să facă, să cunoască şi să aibă mai mult, pentru a fi mai mult"[41]. Dar iată problema: ce înseamnă "a fi mai mult"? Paul al VI-lea răspunde la întrebare indicând conotaţia esenţială a "dezvoltării autentice": ea "trebuie să fie integrală, ceea ce înseamnă să fie orientată spre promovarea fiecărui om şi a omului întreg"[42]. În concurenţa dintre diferitele viziuni despre om, care sunt propuse în societatea de astăzi mai mult decât în cea a lui Paul al VI-lea, viziunea creştină are particularitatea de a afirma şi a justifica valoarea necondiţionată a persoanei umane şi sensul creşterii sale. Vocaţia creştină la dezvoltare ajută la urmărirea promovării tuturor oamenilor şi a omului întreg. Paul al VI-lea scria: "Ceea ce contează pentru noi este omul, fiecare om, fiecare grup de oameni, până la cuprinderea întregii umanităţi"[43]. Credinţa creştină se ocupă de dezvoltare fără a se baza pe privilegii sau pe poziţii de putere şi nici pe meritele creştinilor, care chiar au existat şi există şi astăzi alături de limitele naturale[44], ci numai pe Cristos, la care trebuie referită orice vocaţie autentică la dezvoltarea umană integrală. Evanghelia este element fundamental al dezvoltării, pentru că în ea Cristos, "revelând misterul Tatălui şi al iubirii sale, îl dezvăluie pe deplin şi omului pe om"[45]. Învăţată de Domnul său, Biserica scrutează semnele timpurilor, le interpretează şi oferă lumii "ceea ce posedă ea: o viziune globală despre om şi despre umanitate"[46]. Tocmai pentru că Dumnezeu rosteşte cel mai mare "da" omului[47], omul nu poate să nu se deschidă la vocaţia divină pentru a realiza propria dezvoltare. Adevărul dezvoltării constă în integralitatea sa: dacă nu este a omului întreg şi a fiecărui om, dezvoltarea nu este adevărată dezvoltare. Acesta este mesajul central al enciclicei Populorum progressio, valabil astăzi şi întotdeauna. Dezvoltarea umană integrală pe planul natural, răspuns la o chemare a lui Dumnezeu Creatorul[48], cere tocmai împlinirea sa printr-un "umanism transcendent, care… conferă [omului] cea mai mare plinătate a sa: aceasta este finalitatea supremă a dezvoltării personale"[49]. Vocaţia creştină la această dezvoltare se referă deci fie la planul natural fie la cel supranatural; motiv pentru care, "atunci când Dumnezeu este eclipsat, capacitatea noastră de a recunoaşte ordinea naturală, scopul şi "binele" începe să dispară"[50].

19. În sfârşit, viziunea dezvoltării ca vocaţie comportă centralitatea carităţii în ea. Paul al VI-lea observa în enciclica Populorum progressio că motivele subdezvoltării nu sunt, în primul rând, de ordin material. El ne invita să le căutăm în alte dimensiuni ale omului. În voinţă, înainte de toate, care adesea nu îndeplineşte obligaţiile de solidaritate. În gândire, în al doilea rând, care nu întotdeauna ştie să orienteze cum se cuvine voinţa. Pentru aceasta, în urmărirea dezvoltării, sunt necesari "oameni de gândire capabili de reflecţie profundă, dedicaţi căutării unui umanism nou, care să permită omului modern să se regăsească pe el însuşi"[51]. Dar nu e totul. Subdezvoltarea are o cauză şi mai importantă decât lipsa de gândire: este "lipsa de fraternitate dintre oameni şi dintre popoare"[52]. Nu vor putea oamenii niciodată să obţină singuri această fraternitate? Societatea tot mai globalizată ne face apropiaţi, dar nu ne face fraţi. Raţiunea, singură, este în măsură să perceapă egalitatea dintre oameni şi să stabilească o convieţuire civică între ei, dar nu reuşeşte să întemeieze fraternitatea. Aceasta are originea dintr-o vocaţie transcendentă a lui Dumnezeu Tatăl, care ne-a iubit cel dintâi, învăţându-ne prin Fiul ce este caritatea fraternă. Paul al VI-lea, prezentând diferitele niveluri ale procesului de dezvoltare a omului, punea pe primul loc, după ce a menţionat credinţa, "unitatea în caritatea lui Cristos care ne cheamă pe toţi să participăm în calitate de fii la viaţa lui Dumnezeu cel viu, Tată al tuturor oamenilor"[53].

20. Aceste perspective, deschise de Populorum progressio, rămân fundamentale pentru a da vigoare şi orientare angajării noastre pentru dezvoltarea popoarelor. Apoi, Populorum progressio subliniază în mod repetat urgenţa reformelor[54] şi cere ca în faţa marilor probleme ale nedreptăţii în dezvoltarea popoarelor să se acţioneze cu curaj şi fără întârziere. Această urgenţă este dictată şi de caritate în adevăr. Caritatea lui Cristos ne stimulează: "caritas Christi urget nos" (1Cor 5,14). Urgenţa este înscrisă nu numai în lucruri, nu derivă numai din avalanşa evenimentelor şi problemelor, ci şi din însuşi ţelul care se urmăreşte: realizarea unei fraternităţi autentice. Relevanţa acestui obiectiv este de aşa natură, încât cere deschiderea noastră spre a-l înţelege până la capăt şi spre a ne mobiliza în mod concret cu "inima", pentru a face să evolueze actualele procese economice şi sociale spre rezultate pe deplin umane.

Capitolul II

Dezvoltarea umană în timpul nostru

21. Paul al VI-lea avea o viziune articulată a dezvoltării. Prin termenul "dezvoltare" voia să indice obiectivul salvării popoarelor, înainte de toate, de foamete, de mizerie, de bolile endemice şi de analfabetism. Din punct de vedere economic, acest lucru însemna participarea lor activă şi în condiţii de egalitate la procesul economic internaţional; din punct de vedere social, evoluţia lor spre societăţi instruite şi solidare; din punct de vedere politic, consolidarea unor regimuri democratice în măsură să asigure libertatea şi pacea. După atâţia ani, în timp ce privim cu îngrijorare la dezvoltările şi la perspectivele crizelor care se succed în aceste timpuri, ne întrebăm cât au fost satisfăcute aşteptările lui Paul al VI-lea de modelul de dezvoltare care a fost adoptat în ultimele decenii. De aceea, recunoaştem că erau întemeiate preocupările Bisericii cu privire la capacităţile omului de a şti numai tehnologic să-şi dea obiective realiste şi de a şti să gestioneze mereu în mod corespunzător instrumentele care sunt la dispoziţie. Profitul este util dacă el, ca mijloc, este orientat spre un scop care să-i furnizeze un sens atât cu privire la modul de producere a lui cât şi cu privire la modul de folosire a lui. Obiectivul exclusiv al profitului, dacă este produs rău şi fără binele comun ca scop ultim, riscă să distrugă bogăţia şi să creeze sărăcie. Dezvoltarea economică pe care o dorea Paul al VI-lea trebuia să fie de aşa natură, încât să producă o creştere reală, care să poată fi extinsă la toţi şi susţinută în mod concret. Este adevărat că dezvoltarea a fost şi continuă să fie un factor pozitiv care a scos din mizerie miliarde de persoane şi, în ultima vreme, a dat multor ţări posibilitatea de a deveni actori eficienţi ai politicii internaţionale. Totuşi trebuie recunoscut că aceeaşi dezvoltare economică a fost şi continuă să fie apăsată de distorsiuni şi probleme dramatice, scoase şi mai mult în evidenţă de actuala situaţie de criză. Ea ne pune de urgenţă în faţa unor alegeri care se referă tot mai mult la însuşi destinul omului, care de altfel nu poate face abstracţie de natura sa. Forţele tehnice aflate în teren, interrelaţiile planetare, efectele vătămătoare asupra economiei reale ale unei activităţi financiare utilizate rău şi cel mult speculative, fluxurile migratoare impunătoare, adesea numai provocate şi apoi negestionate în mod corespunzător, exploatarea necontrolată a resurselor pământului, ne determină astăzi să reflectăm asupra măsurilor necesare pentru a da soluţie problemelor nu numai noi faţă de cele tratate de papa Paul al VI-lea, ci şi, mai ales, de impact decisiv pentru binele prezent şi viitor al omenirii. Aspectele crizei şi ale soluţiilor sale, precum şi ale unei posibile dezvoltări viitoare noi, sunt mereu interconectate, se implică reciproc, cer noi eforturi de înţelegere unitară şi o nouă sinteză umanistă. Complexitatea şi gravitatea actualei situaţii economice ne preocupă pe bună dreptate, dar trebuie să asumăm cu realism, încredere şi speranţă noile responsabilităţi la care ne cheamă situaţia unei lumi care are nevoie de o profundă reînnoire culturală şi de o redescoperire a valorilor de fond pe care să construim un viitor mai bun. Criza ne obligă să planificăm din nou drumul nostru, să ne dăm reguli noi şi să găsim forme noi de angajare, să ne bazăm pe experienţele pozitive şi să le respingem pe cele negative. Criza devine astfel ocazie de discernământ şi de nouă planificare. În această perspectivă, mai curând încrezătoare decât resemnată, merită să înfruntăm dificultăţile momentului prezent.

22. Astăzi cadrul dezvoltării este policentric. Actorii şi cauzele, fie ale subdezvoltării fie, ale dezvoltării sunt multiple, greşelile şi meritele sunt diferenţiate. Această realitate ar trebui să determine eliberarea de ideologiile care simplifică adesea în mod artificial realitatea şi să ducă la examinarea cu obiectivitate a dimensiunii umane a problemelor. Linia de demarcaţie între ţările bogate şi ţările sărace nu mai este aşa de clară ca în timpurile lui Populorum progressio, după cum semnalase deja Ioan Paul al II-lea[55]. Creşte bogăţia mondială în termeni absoluţi, dar cresc inegalităţile. În ţările bogate sărăcesc noi categorii sociale şi se nasc noi sărăcii. În zone mai sărace, câteva grupuri se bucură de un fel de superdezvoltare disipatoare şi consumistă care contrastează în mod inacceptabil cu situaţii persistente de mizerie dezumanizantă. Continuă "scandalul inegalităţilor izbitoare"[56]. Corupţia şi ilegalitatea sunt prezente, din păcate, fie în comportamentul subiecţilor economici şi politici din ţările bogate, vechi şi noi, fie chiar în ţările sărace. Cei care nu respectă drepturile umane ale muncitorilor sunt uneori mari firme transnaţionale şi chiar grupuri de producţie locală. Ajutoarele internaţionale au fost adesea îndepărtate de finalităţile lor, prin acţiuni iresponsabile fie în lanţul subiecţilor donatori, fie în cel de responsabili. Şi în privinţa cauzelor imateriale sau culturale ale dezvoltării şi subdezvoltării putem găsi aceeaşi înlănţuire de responsabilitate. Există forme excesive de protecţie a cunoştinţelor din partea ţărilor bogate, printr-o aplicare prea rigidă a dreptului de proprietate intelectuală, în special în domeniul sanitar. În acelaşi timp, în unele ţări sărace persistă modele culturale şi norme sociale de comportament care încetinesc procesul de dezvoltare.

23. Multe regiuni ale planetei, astăzi, deşi în mod problematic şi neomogen, au evoluat, intrând în rândul marilor puteri destinate să joace roluri importante în viitor. Totuşi, trebuie subliniat că nu este suficient doar a progresa numai dintr-un punct de vedere economic şi tehnologic. Este nevoie ca dezvoltarea să fie, înainte de toate, adevărată şi integrală. Ieşirea din înapoierea economică, o realitate în sine pozitivă, nu rezolvă problema complexă a promovării omului, nici pentru ţările protagoniste ale acestor avansări, nici pentru ţările deja dezvoltate din punct de vedere economic, nici pentru cele care încă sunt sărace, care pot să sufere, în afară de vechile forme de exploatare şi de consecinţele negative ce derivă dintr-o creştere marcată de distorsiuni şi dezechilibre.

După prăbuşirea sistemelor economice şi politice ale ţărilor comuniste din Europa de Est şi sfârşitul aşa-numitelor "blocuri opuse", ar fi fost necesară o regândire globală a dezvoltării. Acest lucru l-a solicitat Ioan Paul al II-lea, care în anul 1987 indicase existenţa acestor "blocuri" ca una dintre principalele cauze ale subdezvoltării[57], deoarece politica sustrăgea resurse economiei şi culturii, iar ideologia inhiba libertatea. În anul 1991, după evenimentele din 1989, el a mai cerut şi ca sfârşitului "blocurilor" să-i corespundă o nouă planificare globală a dezvoltării, nu numai în ţările acelea, ci şi în Occident şi în acele părţi ale lumii care evoluau[58]. Acest lucru a avut loc numai în parte şi continuă să fie o obligaţie reală căreia trebuie să i se dea curs, eventual profitând chiar de alegerile necesare pentru a depăşi actualele probleme economice.

24. Lumea pe care Paul al VI-lea o avea în faţa sa, deşi procesul de socializare avansase deja aşa încât el putea să vorbească despre o problemă socială devenită mondială, era încă foarte puţin integrată faţă de cea de astăzi. Activitatea economică şi funcţia politică se desfăşurau în mare parte în cadrul aceluiaşi spaţiu, deci putea să se influenţeze reciproc. Activitatea productivă avea loc preponderent în interiorul graniţelor naţionale şi investiţiile financiare aveau o circulaţie destul de limitată în exterior, aşa încât politica multor state putea încă să stabilească priorităţile economiei şi, într-un fel, să le conducă mersul cu instrumentele de care încă mai dispunea. Pentru acest motiv Populorum progressio încredinţa o misiune centrală, chiar dacă nu exclusivă, "puterilor publice"[59].

În epoca noastră, statul se află în situaţia de a trebui să facă faţă limitărilor pe care le impune suveranităţii sale noul context economic, comercial şi financiar internaţional, caracterizat şi de o mobilitate crescândă a capitalurilor financiare şi a mijloacelor de producţie materiale şi imateriale. Acest nou context a modificat puterea politică a statelor.

Astăzi, păstrând ca un lucru preţios şi lecţia care ne vine din partea crizei economice aflată în desfăşurare, care vede puterile publice ale statului angajate direct pentru a corecta greşeli şi disfuncţii, pare mai realistă o evaluare reînnoită a rolului lor şi a puterii lor, care trebuie reconsiderate şi reevaluate cu înţelepciune în aşa fel încât să fie în măsură, chiar prin noi modalităţi de exercitare, să facă faţă provocărilor lumii de astăzi. Cu un rol mai bine definit al puterilor publice, este previzibil că se întăresc acele noi forme de participare la politica naţională şi internaţională, care se realizează prin acţiunea organizaţiilor care activează în societatea civilă. În această direcţie este de dorit să crească din partea cetăţenilor o atenţie şi o participare mai simţite la res publica.

25. Din punct de vedere social, sistemele de protecţie şi asigurare, prezente deja în timpurile lui Paul al VI-lea în multe ţări, urmăresc cu greu şi ar putea urmări şi mai greu în viitor obiectivele lor de adevărată dreptate socială într-un cadru de forţe profund schimbat. Piaţa devenită globală a stimulat, înainte de toate, din partea ţărilor bogate, căutarea de locuri unde să mute producţiile cu cost scăzut cu scopul de a reduce preţurile multor bunuri, a mări puterea de cumpărare şi a accelera deci nivelul de dezvoltare centrat pe consumuri mai mari pentru propria piaţă internă. Prin urmare, piaţa a stimulat noi forme de competiţie între state cu scopul de a atrage centre productive ale firmelor străine, prin diferite instrumente, între care un regim fiscal favorabil şi dereglarea lumii muncii. Aceste procese au comportat reducerea reţelelor de siguranţă socială în schimbul căutării unor avantaje competitive mai mari pe piaţa globală, cu pericol grav pentru drepturile muncitorilor, pentru drepturile fundamentale ale omului şi pentru solidaritatea realizată în formele tradiţionale ale statului social. Sistemele de siguranţă socială pot pierde capacitatea de a-şi îndeplini misiunea lor, fie în ţările în ascensiune, fie în cele cu veche dezvoltare, precum şi în ţările sărace. Aici politicile de bilanţ, prin reducerea cheltuielilor sociale, adesea promovate şi de instituţiile financiare internaţionale, pot să-i lase pe cetăţeni neputincioşi în faţa riscurilor vechi şi noi; această neputinţă este mărită de lipsa de protecţie eficiente din partea asociaţiilor de muncitori. Ansamblul schimbărilor sociale şi economice face în aşa fel încât organizaţiile sindicale experimentează dificultăţi mai mari de a desfăşura misiunea lor de reprezentare a intereselor muncitorilor, aceasta şi din cauza faptului că guvernele, din motive de utilitate economică, limitează adesea libertăţile sindicale sau capacitatea de negociere a sindicatelor înseşi. Reţelele tradiţionale de solidaritate au astfel piedici crescânde pe care trebuie să le depăşească. Invitaţia doctrinei sociale a Bisericii, începând de la Rerum novarum[60], de a da viaţă asociaţiilor de muncitori pentru apărarea propriilor drepturi trebuie, de aceea, onorată şi astăzi mai mult decât ieri, dând, înainte de toate, un răspuns prompt şi clarvăzător urgenţei de a recurge la noi modalităţi de cooperare la nivel internaţional, precum şi local.

Mobilitatea forţei de muncă, asociată cu dereglarea generalizată, a fost un fenomen important, care nu a fost lipsit de aspecte pozitive deoarece este capabil să stimuleze producerea de noi bogăţii şi schimbul între culturi diferite. Totuşi, atunci când incertitudinea cu privire la condiţiile de muncă, apărută ca urmare a proceselor de mobilitate şi de dereglare, devine endemică, se creează forme de instabilitate psihologică, de dificultate în a construi căi proprii coerente în viaţă, inclusiv cea a căsătoriei. Consecinţa acestor lucruri este crearea de situaţii de degradare umană, precum şi de irosire socială. Faţă de ceea ce se întâmpla în situaţia industrială din trecut, astăzi şomajul provoacă aspecte noi de irelevanţă economică, iar criza actuală poate doar să înrăutăţească această situaţie. Excluderea de la muncă pe timp îndelungat sau dependenţa prelungită de asistenţa publică ori privată ameninţă libertatea şi creativitatea persoanei şi raporturile sale familiale şi sociale cu suferinţe puternice pe plan psihologic şi spiritual. Aş dori să le amintesc tuturor, mai ales guvernanţilor angajaţi în a da un profil reînnoit reglementărilor economice şi sociale din lume, că primul capital care trebuie salvgardat şi valorizat este omul, persoana, în integritatea sa: "De fapt, omul este autorul, centrul şi scopul întregii vieţi economico-sociale"[61].

26. Pe plan cultural, faţă de epoca lui Paul al VI-lea, diferenţa este şi mai accentuată. Pe atunci culturile erau mai degrabă bine definite şi aveau posibilităţi mai mari de a se apăra de tentativele de omogenizare culturală. Astăzi posibilităţile de interacţiune între culturi au crescut în mod însemnat, dând loc la noi perspective de dialog intercultural, un dialog care, pentru a fi eficient, trebuie să aibă ca punct de pornire conştiinţa intimă a identităţii specifice a diferiţilor interlocutori. Totuşi nu trebuie neglijat faptul că tendinţa accentuată de transformare în marfă a schimburilor culturale favorizează astăzi un pericol dublu. În primul rând, se observă un eclectism cultural asumat adesea în mod necritic: culturile sunt pur şi simplu puse unele lângă altele şi considerate ca echivalente în mod substanţial şi interschimbabile. Aceasta favorizează cedarea în faţa unui relativism care nu ajută adevăratul dialog intercultural; pe planul social relativismul cultural face în aşa fel încât grupurile culturale să se apropie sau să convieţuiască însă separate, fără dialog autentic, deci fără adevărată integrare. În al doilea rând, există pericolul opus, care este constituit de aplatizarea culturală şi de omologarea comportamentelor şi a stilurilor de viaţă. În felul acesta este pierdută semnificaţia profundă a culturii diferitelor naţiuni, a tradiţiilor diferitelor popoare, în care persoana se confruntă cu întrebările fundamentale ale existenţei[62]. Eclectismul şi aplatizarea culturală converg spre separarea culturii de natura umană. Astfel, culturile nu mai ştiu să îşi găsească măsura într-o natură care le transcende[63], ajungând să-l reducă pe om numai la o realitate culturală. Când se întâmplă aceasta, umanitatea riscă noi pericole de aservire şi de manipulare.

27. În multe ţări sărace rămâne şi riscă să se accentueze extrema nesiguranţă a vieţii, care este o consecinţă a lipsei de alimentaţie: foametea seceră încă foarte multe victime printre atâţia ca Lazăr, cărora nu le este permis, aşa cum dorise Paul al VI-lea, să se aşeze la masa bogatului petrecăreţ[64]. A da de mâncare celor înfometaţi (cf. Mt 25,35.37.42) este un imperativ etic pentru Biserica Universală, care răspunde la învăţăturile de solidaritate şi de împărtăşire ale întemeietorului ei, Domnul Isus. În afară de aceasta, a elimina foametea din lume a devenit, în era globalizării, şi o ţintă care trebuie urmărită pentru a salvgarda pacea şi stabilitatea planetei. Foametea nu depinde atât de carenţa resurselor materiale, cât mai ales de lipsa de resurse sociale, de o reţea de instituţii economice în măsură fie să garanteze un acces la hrană şi la apă, obişnuit şi corespunzător din punct de vedere nutriţional, fie să facă faţă nevoilor legate de necesităţile primare şi de urgenţele adevăratelor crize alimentare, provocate de cauze naturale sau de iresponsabilitatea politică naţională şi internaţională. Problema nesiguranţei alimentare trebuie tratată într-o perspectivă de perioadă lungă, eliminând cauzele structurale care o provoacă şi promovând dezvoltarea agricolă a ţărilor mai sărace prin investiţii în infrastructuri rurale, în sisteme de irigaţie, în transporturi, în organizarea pieţelor, în formarea şi răspândirea de tehnici agricole corespunzătoare, deci capabile să utilizeze mai bine resursele umane, naturale şi socio-economice accesibile mai mult la nivel local, în aşa fel încât să garanteze o durabilitate a lor şi pe termen lung. Toate acestea trebuie realizate implicând comunităţile locale în alegerile şi în deciziile referitoare la folosirea pământului cultivabil. În această perspectivă, ar putea fi util să se ia în considerare noile frontiere care sunt deschise de o corectă folosire a tehnicilor de producţie agricolă tradiţionale şi a celor inovatoare, presupunându-se că ele au fost, după o verificare adecvată, recunoscute ca potrivite, cu respect faţă de mediul înconjurător şi atente la populaţiile mai dezavantajate. În acelaşi timp, nu ar trebui să fie neglijată problema unei reforme agrare juste în ţările în curs de dezvoltare. Dreptul la alimentaţie, precum şi cel la apă, capătă un rol important pentru dobândirea altor drepturi, începând, înainte de toate, de la dreptul primar la viaţă. De aceea, este necesar să se maturizeze o conştiinţă solidară care să considere alimentaţia şi accesul la apă ca drepturi universale ale tuturor fiinţelor umane, fără deosebiri şi fără discriminări[65]. De asemenea, este important de evidenţiat că această cale solidară spre dezvoltarea ţărilor sărace poate să constituie un proiect de soluţionare a crizei globale aflată în desfăşurare, aşa cum au intuit oamenii politici şi responsabilii instituţiilor internaţionale în ultimele timpuri. Susţinând prin planuri de finanţare, inspirate din solidaritate, ţările sărace din punct de vedere economic, ca să se îngrijească ele însele de satisfacerea cererilor de bunuri de consum şi de dezvoltare ale propriilor cetăţeni, nu numai că se poate produce o adevărată creştere economică, dar se poate colabora şi la susţinerea capacităţilor productive ale ţărilor bogate care riscă să fie compromise de criză.

28. Unul dintre aspectele cele mai evidente ale dezvoltării de astăzi este importanţa temei respectului faţă de viaţă, care nu poate în nici un fel să fie despărţit de problemele referitoare la dezvoltarea popoarelor. E vorba de un aspect care în ultimele timpuri capătă o relevanţă tot mai mare, obligându-ne să lărgim conceptele de sărăcie[66] şi de subdezvoltare la problemele legate de primirea vieţii, mai ales acolo unde ea este împiedicată în diferite moduri.

Nu numai situaţia de sărăcie provoacă încă în multe regiuni niveluri ridicate de mortalitate infantilă, dar persistă în diferite părţi ale lumii practici de control demografic din partea guvernelor, care adesea promovează contracepţia şi ajung să impună şi avortul. În ţările mai dezvoltate din punct de vedere economic, legislaţiile contrare vieţii sunt foarte răspândite şi au condiţionat de acum practica şi obiceiurile, contribuind la răspândirea unei ideologii împotriva natalităţii; se încearcă adesea să se transmită altor state această mentalitate ca şi cum ar fi o formă de progres cultural.

Apoi, unele organizaţii neguvernamentale lucrează activ pentru răspândirea avortului, promovând uneori în ţările sărace adoptarea practicii sterilizării, chiar şi la femeile inconştiente. Există, de asemenea, suspiciunea întemeiată că uneori înseşi ajutoarele date dezvoltării sunt legate cu anumite politici sanitare care implică de fapt impunerea unui control puternic al naşterilor. De asemenea, sunt îngrijorătoare atât legislaţiile care prevăd eutanasia cât şi presiunile grupurilor naţionale şi internaţionale care revendică recunoaşterea ei juridică.

Deschiderea spre viaţă este în centrul adevăratei dezvoltări. Atunci când o societate porneşte spre negarea şi suprimarea vieţii, ajunge să nu mai găsească motivaţiile şi energiile necesare pentru a se ocupa de slujirea adevăratului bine al omului. Dacă se pierde sensibilitatea personală şi socială faţă de primirea unei vieţi noi, atunci şi alte forme de primire folositoare vieţii sociale devin aride[67]. Primirea vieţii întăreşte forţele morale şi ne face capabili de ajutor reciproc. Cultivând deschiderea spre viaţă, popoarele bogate pot să înţeleagă mai bine necesităţile popoarelor sărace, pot să evite folosirea de resurse economice şi intelectuale uriaşe pentru a satisface dorinţele egoiste printre proprii cetăţeni şi să promoveze, în schimb, acţiuni virtuoase în perspectiva unei producţii sănătoase, din punct de vedere moral, şi solidare, respectând dreptul fundamental al fiecărui popor şi al fiecărei persoane la viaţă.

29. Există un alt aspect al vieţii de astăzi, legat în mod foarte strâns de dezvoltare: negarea dreptului la libertatea religioasă. Nu mă refer numai la luptele şi la conflictele care se duc încă în lume pentru motivaţii religioase, chiar dacă uneori motivaţia religioasă este numai acoperirea motivaţiilor de alt gen, cum ar fi setea de dominare şi de bogăţie. De fapt, astăzi adesea se ucide în numele sacru al lui Dumnezeu, aşa cum a fost prezentat şi deplâns în mod public, de mai multe ori, de către predecesorul meu Ioan Paul al II-lea şi de mine însumi[68]. Violenţele frânează dezvoltarea autentică şi împiedică evoluţia popoarelor spre o mai mare bunăstare socio-economică şi spirituală. Acest lucru se aplică în special la terorismul de inspiraţie fundamentalistă[69], care generează durere, devastare şi moarte, blochează dialogul dintre naţiuni şi îndepărtează mari resurse de la folosirea lor paşnică şi civilă. Însă trebuie adăugat că, în afară de fanatismul religios, care în unele contexte împiedică exercitarea dreptului de libertate religioasă, şi promovarea programată a indiferenţei religioase sau a ateismului practic din partea multor ţări contrastează cu necesităţile dezvoltării popoarelor, sustrăgându-le resurse spirituale şi umane. Dumnezeu este garantul adevăratei dezvoltări a omului, deoarece, creându-l după imaginea sa, îi întemeiază, de asemenea, demnitatea transcendentă şi-i alimentează dorinţa constitutivă de "a fi mai mult". Omul nu este un atom pierdut într-un univers întâmplător[70], ci este o creatură a lui Dumnezeu, căreia el a voit să-i dăruiască un suflet nemuritor şi pe care a iubit-o dintotdeauna. Dacă omul ar fi numai rod fie al întâmplării, fie al necesităţii, sau dacă ar trebui ca aspiraţiile lui să se reducă la orizontul restrâns al situaţiilor în care trăieşte, dacă totul ar fi numai istorie şi cultură, şi omul n-ar avea o natură destinată să se transcendă într-o viaţă supranaturală, s-ar putea vorbi de creştere sau de evoluţie, dar nu de dezvoltare. Atunci când statul promovează, învaţă, sau chiar impune, forme de ateism practic, le sustrage cetăţenilor forţa morală şi spirituală indispensabilă pentru a se angaja în dezvoltarea umană integrală şi-i împiedică să înainteze cu dinamism reînnoit în propria angajare pentru un răspuns uman mai generos la iubirea divină[71]. Se întâmplă şi ca ţările dezvoltate din punct de vedere economic sau cele care se afirmă să exporte în ţările sărace, în contextul raporturilor lor culturale, comerciale şi politice, această viziune reductivă despre persoană şi despre destinul ei. Este dauna pe care "supradezvoltarea"[72] o aduce dezvoltării autentice, atunci când este însoţită de "subdezvoltarea morală"[73].

30. Pe această linie, tema dezvoltării umane integrale capătă o însemnătate şi mai complexă: corelaţia între multiplele sale elemente cere să ne angajăm pentru a face să interacţioneze diferitele niveluri ale ştiinţei umane în vederea promovării unei adevărate dezvoltări a popoarelor. Adesea se consideră că dezvoltarea sau măsurile socio-economice respective cer numai să fie realizate doar ca rod al unei acţiuni comune. Însă această acţiune comună are nevoie să fie orientată, pentru că "orice acţiune socială implică o doctrină"[74]. Luată în considerare complexitatea problemelor, este clar că diferitele discipline trebuie să colaboreze printr-o interdisciplinaritate ordonată. Caritatea nu exclude ştiinţa, ba chiar o recere, o promovează şi o însufleţeşte din interior. Ştiinţa nu este niciodată numai lucrarea inteligenţei. Desigur că poate fi redusă la calcul şi la experiment, dar dacă vrea să fie înţelepciune capabilă să-l orienteze pe om în lumina primelor principii şi a scopurilor sale ultime, trebuie să fie "condimentată" cu "sarea" carităţii. Faptul de a face este orb fără faptul de a şti şi faptul de a şti este steril fără iubire. De fapt, "cel care este animat de o adevărată caritate este ingenios în descoperirea cauzelor lipsurilor, în găsirea mijloacelor pentru a le combate, în învingerea lor decisivă"[75]. Faţă de fenomenele pe care le avem în faţa noastră, caritatea în adevăr cere, înainte de toate, să cunoaştem şi să înţelegem, având conştiinţa şi respectul competenţei specifice fiecărui nivel al ştiinţei. Caritatea nu este o adăugire posterioară, aproape un apendice la munca de acum încheiată a diferitelor discipline, ci dialoghează cu ele încă de la început. Exigenţele iubirii nu contrazic exigenţele raţiunii. Ştiinţa umană este insuficientă şi concluziile ştiinţelor nu vor putea indica singure calea spre dezvoltarea integrală a omului. Este mereu nevoie să se meargă mai departe: aceasta o cere caritatea în adevăr[76]. Însă a merge mai departe nu înseamnă niciodată a face abstracţie de concluziile raţiunii, nici de a contrazice rezultatele sale. Nu există inteligenţa şi apoi iubirea: există iubirea bogată în inteligenţă şi inteligenţa plină de iubire.

31. Aceasta înseamnă că evaluările morale şi cercetarea ştiinţifică trebuie să crească împreună şi că trebuie să le animeze caritatea într-un tot armonios interdisciplinar, format din unitate şi din distincţie. Doctrina socială a Bisericii, care are "o importantă dimensiune interdisciplinară"[77], poate să desfăşoare, în această perspectivă, o funcţie de eficacitate extraordinară. Ea permite credinţei, teologiei, metafizicii şi ştiinţelor să îşi găsească locul într-o colaborare în slujba omului. Mai ales aici, doctrina socială a Bisericii realizează dimensiunea sa sapienţială. Paul al VI-lea a văzut cu claritate că printre cauzele subdezvoltării este o lipsă de înţelepciune, de reflecţie, de gândire în măsură să realizeze o sinteză orientativă[78], pentru care se cere "o viziune clară a tuturor aspectelor economice, sociale, culturale şi spirituale"[79]. Divizarea excesivă a ştiinţei[80], închiderea ştiinţelor umane în faţa metafizicii[81], dificultăţile dialogului dintre ştiinţe şi teologie sunt dăunătoare nu numai dezvoltării ştiinţei, ci şi dezvoltării popoarelor, pentru că, atunci când se întâmplă acest lucru, este împiedicată viziunea întregului bine al omului în diferitele dimensiuni care îl caracterizează. "Lărgirea conceptului nostru de raţiune şi de folosire a ei"[82] este indispensabilă pentru a reuşi să cântărim în mod adecvat toţi termenii problemei dezvoltării şi soluţiei problemelor socio-economice.

32. Marile noutăţi, pe care cadrul dezvoltării popoarelor le prezintă astăzi, cer în multe cazuri soluţii noi. Ele trebuie căutate împreună în respectarea legilor proprii ale fiecărei realităţi şi în lumina unei viziuni integrale despre om, care să oglindească diferitele aspecte ale persoanei umane, contemplată cu privirea purificată de caritate. Atunci se vor descoperi convergenţe unice şi posibilităţi concrete de soluţionare, fără a renunţa la vreo componentă fundamentală a vieţii umane.

Demnitatea persoanei şi exigenţele dreptăţii cer ca, mai ales astăzi, alegerile economice să nu mărească în mod excesiv şi inacceptabil din punct de vedere moral diferenţele de bogăţie[83] şi să se aibă în continuare ca prioritate obiectivul accesului la muncă sau al menţinerii sale pentru toţi. Dacă ne uităm bine, acest lucru este cerut şi de "raţiunea economică". Creşterea sistematică a inegalităţilor dintre grupuri sociale în cadrul uneia şi aceleiaşi ţări şi dintre populaţiile din diferite ţări, adică creşterea masivă a sărăciei în sens relativ, nu numai că tinde să deterioreze coeziunea socială, şi pe această cale pune în pericol democraţia, dar are şi un impact negativ asupra planului economic, prin erodarea progresivă a "capitalului social", adică a acelui ansamblu de relaţii de încredere, de credibilitate, de respectare a regulilor, indispensabile pentru orice convieţuire civilă.

Tot ştiinţa economică ne spune că o situaţie structurală de nesiguranţă generează atitudini antiproductive şi de irosire a resurselor umane, deoarece muncitorul tinde să se adapteze în mod pasiv la mecanismele automate, în loc să apeleze la creativitate. Şi asupra acestui punct există o convergenţă între ştiinţa economică şi evaluarea morală. Costurile umane sunt întotdeauna şi costuri economice şi disfuncţiile economice comportă mereu şi costuri umane.

Apoi trebuie amintit că aplatizarea culturilor după dimensiunea tehnologică, dacă pe termen scurt poate favoriza obţinerea de profituri, pe termen lung împiedică îmbogăţirea reciprocă şi dinamismele colaboratoare. Este important să se deosebească între consideraţiile economice sau sociologice pe termen scurt şi pe termen lung. Scăderea nivelului de protecţie a drepturilor muncitorilor sau renunţarea la mecanismele de redistribuire a profitului pentru a face ca ţara să obţină competitivitate internaţională mai mare împiedică afirmarea unei dezvoltări de lungă durată. Aşadar, trebuie evaluate cu atenţie consecinţele asupra persoanelor ale tendinţelor actuale spre o economie pe termen scurt, uneori pe termen foarte scurt. Acest lucru cere o reflecţie nouă şi aprofundată asupra sensului economiei şi al scopurilor sale[84], precum şi o revizuire profundă şi clarvăzătoare a modelului de dezvoltare, pentru a-i corecta disfuncţiile şi deformările. În realitate, acest lucru îl cere starea de sănătate ecologică a planetei; mai ales o cere criza culturală şi morală a omului, ale cărei simptome sunt evidente de mult timp în orice parte a lumii.

33. La peste patruzeci de ani după Populorum progressio, tema sa de fond, progresul, rămâne încă o problemă deschisă, făcută şi mai acută şi imperioasă de criza economico-financiară aflată în desfăşurare. Dacă unele arii ale planetei, deja o vreme apăsate de sărăcie, au cunoscut schimbări însemnate în termeni de creştere economică şi de participare la producţia mondială, alte zone trăiesc încă o situaţie de mizerie comparabilă cu aceea existentă în timpurile lui Paul al VI-lea, ba chiar în unele cazuri se poate vorbi chiar de o înrăutăţire. Este semnificativ că unele cauze ale acestei situaţii au fost deja găsite în Populorum progressio, ca, de exemplu, taxele vamale ridicate puse de ţările dezvoltate din punct de vedere economic şi care încă împiedică produsele care provin din ţări sărace să ajungă pe pieţele din ţările bogate. În schimb, alte cauze, pe care enciclica doar le schiţase, au apărut ulterior cu claritate mai mare. Acesta este cazul evaluării procesului de decolonizare, pe atunci în plină desfăşurare. Paul al VI-lea dorea un parcurs autonom care trebuia făcut în libertate şi în pace. După peste patruzeci de ani, trebuie să recunoaştem cât de dificil a fost acest parcurs, fie din cauza noilor forme de colonialism şi de dependenţă de ţări hegemone vechi şi noi, fie din cauza gravelor iresponsabilităţi interne din ţările înseşi devenite independente.

Noutatea principală a fost explozia interdependenţei planetare, cunoscută de acum în mod obişnuit ca globalizare. Paul al VI-lea o prevăzuse parţial, însă termenii şi impetuozitatea cu care ea a evoluat sunt surprinzătoare. Născut în ţările dezvoltate din punct de vedere economic, acest proces a produs prin natura sa o implicare a tuturor economiilor. El a fost motorul principal pentru ieşirea din subdezvoltare a unor întregi regiuni şi reprezintă în sine o mare oportunitate. Totuşi, fără călăuzirea carităţii în adevăr, acest stimulent planetar poate să contribuie la crearea unor riscuri de daune necunoscute până acum şi a unor noi dezbinări în familia umană. Pentru aceasta, caritatea şi adevărul ne pun în faţa unei angajări inedite şi creative, desigur foarte vaste şi complexe. E vorba de a extinde raţiunea şi de a o face capabilă să cunoască şi să orienteze aceste noi dinamici impunătoare, însufleţindu-le în perspectiva acelei "civilizaţii a iubirii", a cărei sămânţă Dumnezeu a pus-o în orice popor, în orice cultură.

Capitolul III

Fraternitatea, dezvoltarea economică şi societatea civilă

34. Caritatea în adevăr îl pune pe om în faţa experienţei extraordinare a darului. Gratuitatea este prezentă în viaţa lui în multiple forme, adesea nerecunoscute din cauza unei viziuni pur productive şi utilitariste a existenţei. Fiinţa umană este făcută pentru dar, care îi exprimă şi-i realizează dimensiunea de transcendenţă. Uneori omul modern este convins în mod eronat că el este singurul său autor, al vieţii sale şi al societăţii. Aceasta este o prezumţie, ce rezultă din închiderea egoistă în el însuşi, care provine – ca s-o spunem în termeni de credinţă – din păcatul de la începuturi. Înţelepciunea Bisericii a propus mereu să se ţină cont de păcatul strămoşesc şi în interpretarea faptelor sociale şi în construirea societăţii: "A ignora faptul că omul are o natură rănită, înclinată spre rău, dă loc unor grave erori în domeniul educaţiei, al politicii, al acţiunii sociale şi al moravurilor"[85]. La lista domeniilor în care se manifestă efectele vătămătoare ale păcatului s-a adăugat de mult timp şi cel al economiei. Avem pentru aceasta o dovadă evidentă şi în aceste timpuri. Convingerea că este autosuficient şi că reuşeşte să elimine răul prezent în istorie numai prin propria acţiune l-a determinat pe om să facă să coincidă fericirea şi mântuirea cu forme imanente de bunăstare materială şi de acţiune socială. Apoi, convingerea exigenţei de autonomie a economiei, care nu trebuie să accepte "influenţe" cu caracter moral, l-a făcut pe om să abuzeze de instrumentul economic în mod chiar distructiv. Cu trecerea timpului, aceste convingeri au dus la sisteme economice, sociale şi politice care au călcat în picioare libertatea persoanei şi a corpurilor sociale şi care, tocmai pentru aceasta, nu au fost în măsură să asigure dreptatea pe care o promiteau. Aşa cum am afirmat în enciclica mea Spe salvi, în acest mod se elimină din istorie speranţa creştină[86], care este, în schimb, o puternică resursă socială în slujba dezvoltării umane integrale, căutată în libertate şi în dreptate. Speranţa încurajează raţiunea şi-i dă forţa de a orienta voinţa[87]. Este deja prezentă în credinţă, care o trezeşte chiar. Caritatea în adevăr se hrăneşte cu ea şi, în acelaşi timp, o manifestă. Fiind dar al lui Dumnezeu absolut gratuit, apare în viaţa noastră ca fiind ceva care nu ni se datorează, care transcende orice lege de dreptate. Prin natura sa darul depăşeşte meritul, regula sa este excedentul. El ne precedă în însuşi sufletul nostru ca semn al prezenţei lui Dumnezeu în noi şi al aşteptării sale faţă de noi. Adevărul, care ca şi caritatea este dar, este mai mare decât noi, aşa cum învaţă sfântul Augustin[88]. Şi adevărul despre noi înşine, despre conştiinţa noastră personală, ne este, înainte de toate, "dat". De fapt, în orice proces de cunoaştere, adevărul nu este produs de noi, ci este mereu găsit sau, mai bine zis, primit. El, asemenea iubirii, "nu se naşte din gândire şi din voinţă, ci, ca să spunem aşa, se impune fiinţei umane"[89].

Pentru că este dar primit de toţi, caritatea în adevăr este o forţă ce constituie comunitatea, îi unifică pe oameni după modalităţi în care nu există bariere şi nici graniţe. Comunitatea oamenilor poate să fie constituită de noi înşine, dar numai cu forţele sale nu va putea niciodată să fie o comunitate pe deplin fraternă, nici să fie dusă dincolo de orice graniţă, adică să devină o comunitate cu adevărat universală: unitatea neamului omenesc, o comuniune fraternă dincolo de orice diviziune, se naşte din chemarea cuvântului lui Dumnezeu-Iubire. În tratarea acestei probleme decisive, trebuie să precizăm, pe de o parte, că logica darului nu exclude dreptatea şi nu se juxtapune ei într-un al doilea moment şi din exterior şi, pe de altă parte, că dezvoltarea economică, socială şi politică are nevoie, dacă vrea să fie autentic umană, să facă loc principiului de gratuitate ca expresie de fraternitate.

35. Piaţa, dacă există încredere reciprocă şi generalizată, este instituţia economică ce permite întâlnirea dintre persoane, ca operatori economici care folosesc contractul ca regulă a raporturilor lor şi care schimbă bunuri şi servicii între ele fungibile, pentru a satisface necesităţile şi dorinţele lor. Piaţa este supusă principiilor aşa-numitei dreptăţi comutative, care reglementează tocmai raporturile de a da şi de a primi între subiecţi egali. Însă doctrina socială a Bisericii nu a încetat niciodată să scoată în evidenţă importanţa dreptăţii distributive şi a dreptăţii sociale pentru însăşi economia de piaţă, nu numai pentru că este inserată în cadrul unui context social şi politic mai vast, ci şi pentru reţeaua de relaţii în care se realizează. De fapt, piaţa, lăsată numai la principiul echivalenţei de valoare a bunurilor schimbate, nu reuşeşte să producă acea coeziune socială de care are totuşi nevoie pentru a funcţiona bine. Fără forme interne de solidaritate şi de încredere reciprocă, piaţa nu poate să-şi îndeplinească pe deplin propria funcţie economică. Şi astăzi această încredere lipseşte, iar pierderea încrederii este o pierdere gravă.

În mod oportun Paul al VI-lea sublinia în Populorum progressio faptul că însuşi sistemul economic ar fi tras foloase din practici generalizate de dreptate, deoarece primele care beneficiază de dezvoltarea ţărilor sărace ar fi fost ţările bogate[90]. Nu era vorba numai de a corecta disfuncţiile prin asistenţă. Săracii nu trebuie consideraţi o "povară"[91], ci o resursă şi din punct de vedere strict economic. Totuşi trebuie considerată greşită viziunea celor care cred că economia de piaţă are nevoie în mod structural de o cotă de sărăcie şi de subdezvoltare pentru a putea funcţiona cât mai bine. Este interesul pieţei să promoveze emanciparea, însă pentru a face aceasta cu adevărat nu poate să se bazeze numai pe ea însăşi, pentru că nu este în măsură să producă de la sine ceea ce depăşeşte posibilităţile sale. Ea trebuie să ia energii morale de la alţi subiecţi, care sunt capabili să le genereze.

36. Activitatea economică nu poate rezolva toate problemele sociale prin simpla extindere a logicii comerciale. Aceasta trebuie să aibă ca finalitate urmărirea binelui comun, de care trebuie să se ocupe mai ales şi comunitatea politică. De aceea, trebuie ţinut cont de faptul că separarea acţiunii economice – căreia i-ar reveni numai să producă bogăţie -, de cea politică – căreia i-ar reveni să urmărească dreptatea prin redistribuire -, este cauză de grave dezechilibre.

Biserica dintotdeauna consideră că acţiunea economică nu trebuie considerată antisocială. În sine, piaţa nu este şi, de aceea, nu trebuie să devină locul samavolniciei celui puternic asupra celui slab. Societatea nu trebuie să se protejeze prin piaţă, ca şi cum dezvoltarea acesteia din urmă ar comporta ipso facto moartea raporturilor autentic umane. Desigur este adevărat că piaţa poate să fie orientată în mod negativ, nu pentru că aceasta este natura ei, ci pentru că o anumită ideologie poate s-o îndrepte în acest sens. Nu trebuie uitat că piaţa nu există în stare pură. Ea îşi trage formă din configuraţiile culturale care o specifică şi o orientează. De fapt, economia şi finanţele, ca instrumente, pot să fie rău utilizate atunci când cel care le gestionează are numai referinţe egoiste. Astfel se poate reuşi ca instrumente în sine bune să se transforme în instrumente dăunătoare. Dar raţiunea întunecată a omului este cea care produce aceste consecinţe, nu instrumentul în sine însuşi. De aceea, nu instrumentul trebuie să fie chemat să dea socoteală, ci omul, conştiinţa sa morală şi responsabilitatea sa personală şi socială.

Doctrina socială a Bisericii consideră că pot fi trăite raporturi autentic umane, de prietenie şi de sociabilitate, de solidaritate şi de reciprocitate, chiar în interiorul activităţii economice şi nu numai în afara ei sau "după" ea. Prin natura sa, sfera economică nu este nici neutră din punct de vedere etic, nici inumană şi antisocială. Ea aparţine activităţii omului şi, tocmai pentru că este umană, trebuie să fie structurată şi instituţionalizată din punct de vedere etic.

Marea provocare pe care o avem în faţa noastră, scoasă la iveală de problemele dezvoltării în acest timp de globalizare şi făcută şi mai exigentă de criza economico-financiară, este de a arăta, fie la nivel de gândire, fie la nivel de comportamente, că nu numai principiile tradiţionale ale eticii sociale, cum ar fi transparenţa, onestitatea şi responsabilitatea nu pot fi neglijate sau atenuate, ci şi că în raporturile comerciale principiul de gratuitate şi logica darului ca expresie a fraternităţii pot şi trebuie să găsească loc în activitatea economică normală. Aceasta este o exigenţă a omului în momentul actual, dar şi o exigenţă a însăşi raţiunii economice. E vorba de o exigenţă, în acelaşi timp, a carităţii şi a adevărului.

37. Doctrina socială a Bisericii a susţinut mereu că dreptatea se referă la toate fazele activităţii economice, pentru că aceasta are mereu de-a face cu omul şi cu exigenţele sale. Descoperirea resurselor, finanţările, producţia, consumul şi toate celelalte faze ale ciclului economic au în mod incontestabil implicaţii morale. Astfel orice decizie economică are o consecinţă cu caracter moral. Toate acestea au confirmare şi în ştiinţele sociale şi în tendinţele economiei contemporane. Probabil că odinioară era imaginabil să se încredinţeze mai întâi economiei producerea de bogăţie pentru a încredinţa după aceea politicii misiunea de a o împărţi. Astăzi toate acestea sunt mai dificile, dat fiind faptul că activităţile economice nu sunt constrânse în limite teritoriale, în timp ce autoritatea guvernelor continuă să fie mai ales locală. Pentru aceasta, canoanele dreptăţii trebuie să fie respectate încă de la început, în timp ce se desfăşoară procesul economic, şi nu după sau în mod lateral. În afară de aceasta, este necesar ca pe piaţă să se deschidă spaţii pentru activităţi economice realizate de subiecţi care aleg în mod liber să se inspire în propria acţiune din principii diferite de cele ale profitului pur, fără ca prin aceasta să renunţe la producerea de valoare economică. Multele tipuri de economie care îşi au originea în iniţiative religioase şi laice demonstrează că acest lucru este posibil în mod concret.

În epoca globalizării economia simte efectul modelelor competitive legate de culturi foarte diferite între ele. Comportamentele economico-întreprinzătoare care rezultă găsesc în mod preponderent un punct de întâlnire în respectarea dreptăţii comutative. Viaţa economică are desigur nevoie de contract, pentru a reglementa raporturile de schimb între valori echivalente. Dar are nevoie, de asemenea, de legi drepte şi de forme de redistribuire conduse de politică, şi, în afară de aceasta, de opere care să aibă imprimat spiritul darului. Economia globalizată pare să privilegieze prima logică, aceea a schimbului contractual, dar în mod direct sau indirect demonstrează că are nevoie şi de celelalte două, logica politică şi logica darului fără contrapartidă.

38. Predecesorul meu Ioan Paul al II-lea semnalase această problemă, atunci când în Centesimus annus prezentase necesitatea unui sistem cu trei subiecţi: piaţa, statul şi societatea civilă[92]. El găsise în societatea civilă locul cel mai propriu al unei economii a gratuităţii şi a fraternităţii, dar nu a intenţionat să o nege pentru celelalte două locuri. Astăzi putem spune că viaţa economică trebuie să fie înţeleasă ca o realitate cu mai multe dimensiuni: în toate, în măsură diferită şi cu modalităţi specifice, trebuie să fie prezent aspectul reciprocităţii fraterne. În epoca globalizării, activitatea economică nu poate face abstracţie de gratuitate, care răspândeşte şi alimentează solidaritatea şi responsabilitatea faţă de dreptate şi faţă de binele comun în diferiţii săi subiecţi şi actori. În definitiv, e vorba de o formă concretă şi profundă de democraţie economică. Solidaritatea înseamnă, înainte de toate, a se simţi cu toţii responsabili de toţi[93], deci nu poate să fie delegată numai statului. În timp ce ieri se putea considera că mai întâi trebuia urmărită dreptatea şi că gratuitatea intervenea după aceea ca o completare, astăzi trebuie spus că fără gratuitate nu se reuşeşte să se realizeze nici măcar dreptatea. De aceea, este nevoie de o piaţă în care să poată acţiona în mod liber, în condiţii de şanse egale, firme care urmăresc scopuri instituţionale diferite. Alături de firma privată orientată spre profit şi de diferitele tipuri de firmă publică, trebuie să se poată înrădăcina şi exprima acele organizaţii productive care urmăresc scopuri mutualiste şi sociale. Din confruntarea lor reciprocă pe piaţă se poate aştepta un fel de hibridizare a comportamentelor de întreprindere, deci o atenţie sensibilă faţă de civilizaţia economiei. Caritatea în adevăr, în acest caz, înseamnă că trebuie să se dea formă şi organizare acelor iniţiative economice care, chiar fără a nega profitul, intenţionează să meargă dincolo de logica schimbului echivalenţelor şi a profitului ca scop în sine.

39. Paul al VI-lea cerea în Populorum progressio să se configureze un model de economie de piaţă capabil să includă, cel puţin tendenţial, toate popoarele şi nu numai cele înzestrate în mod corespunzător. Cerea o angajare pentru a promova o lume mai umană pentru toţi, o lume în care toţi să aibă "ceva de dat şi de primit, fără ca progresul unora să constituie o piedică în calea dezvoltării celorlalţi"[94]. În felul acesta el extindea la planul universal înseşi cererile şi aspiraţiile conţinute în Rerum novarum, scrisă atunci când pentru prima dată, ca o consecinţă a revoluţiei industriale, s-a afirmat ideea – cu siguranţă avansată pentru acel timp – că, pentru a se susţine, ordinea civilă avea nevoie şi de intervenţia redistributivă a statului. Astăzi această viziune, în afară de faptul că este pusă în criză de procesele de deschidere a pieţelor şi a societăţilor, arată că este incompletă pentru a satisface exigenţele unei economii pe deplin umane. Ceea ce doctrina socială a Bisericii a susţinut mereu pornind de la viziunea sa despre om şi despre societate astăzi este cerut astăzi şi de dinamisme caracteristice ale globalizării.

Atunci când logica pieţei şi cea a statului se înţeleg între ele pentru a continua în monopolul respectivelor domenii de influenţă, pe parcurs dispar solidaritatea în relaţiile dintre cetăţeni, participarea şi adeziunea, acţiunea gratuită, care sunt altceva decât acel "a da pentru a avea", propriu logicii schimbului, şi de acel "a da din obligaţie", propriu logicii comportamentelor publice, impuse prin lege de către stat. Victoria asupra subdezvoltării cere să se acţioneze nu numai asupra îmbunătăţirii tranzacţiilor întemeiate pe schimb, nu numai asupra transferurilor de structuri de asistenţă de natură publică, ci mai ales asupra deschiderii progresive, în context mondial, spre forme de activitate economică marcate de cote de gratuitate şi de comuniune. Binomul exclusiv piaţă-stat face să scadă sociabilitatea, în timp ce formele economice solidare, care au terenul lor cel mai bun în societatea civilă fără a se reduce la ea, creează sociabilitate. Piaţa gratuităţii nu există şi nu se pot dispune prin lege atitudini gratuite. Şi totuşi atât piaţa, cât şi politica au nevoie de persoane deschise la dăruirea reciprocă.

40. Actualele dinamisme economice internaţionale, caracterizate de grave deformări şi disfuncţii, cer profunde schimbări şi în modul de a înţelege întreprinderea. Vechi modalităţi ale vieţii antreprenoriale dispar, dar altele promiţătoare se profilează la orizont. Unul dintre riscurile majore este fără îndoială ca întreprinderea să fie supusă aproape exclusiv celui care investeşte în ea şi ajunge astfel să reducă valenţa sa socială. Tot mai puţine întreprinderi, din cauza creşterii dimensiunii lor şi necesităţii unor capitaluri tot mai mari, sunt sub conducerea unui întreprinzător care să se simtă responsabil pe termen lung, şi nu numai pe termen scurt, de viaţa şi de rezultatele activităţii sale, şi tot mai puţin depind de un teritoriu unic. În afară de aceasta, aşa-numita dislocare a activităţii productive poate să atenueze în întreprinzător simţul de responsabilitate faţă de purtătorii de interese, cum ar fi muncitorii, furnizorii, consumatorii, ambientul natural şi cea mai amplă societate din jur, în avantajul acţionarilor, care nu sunt legaţi de un spaţiu specific, deci se bucură de o mobilitate extraordinară. De fapt, piaţa internaţională a capitalurilor oferă astăzi o mare libertate de acţiune. Însă este adevărat şi că se răspândeşte conştiinţa cu privire la necesitatea unei mai ample "responsabilităţi sociale" a întreprinderii. Chiar dacă fundamentele etice care conduc astăzi dezbaterea despre responsabilitatea socială a întreprinderii nu sunt toate acceptabile conform perspectivei doctrinei sociale a Bisericii, este un fapt că se răspândeşte tot mai mult convingerea pe baza căreia gestionarea întreprinderii nu poate să ţină cont numai de interesele proprietarilor ei, ci trebuie să ia asupra sa şi toate celelalte categorii de subiecţi care contribuie la viaţa întreprinderii: muncitorii, clienţii, furnizorii diferiţilor factori de producţie, comunitatea de referinţă. În ultimii ani s-a observat creşterea unei clase cosmopolite de manageri, care răspund adesea numai indicaţiilor acţionarilor de referinţă constituiţi în general din fonduri anonime care stabilesc de fapt profiturile lor. Totuşi şi astăzi sunt mulţi manageri care cu analiză clarvăzătoare îşi dau seama tot mai mult de legăturile profunde pe care le are întreprinderea lor cu teritoriul, sau cu teritoriile, în care acţionează. Paul al VI-lea invita la evaluarea cu seriozitate a daunei pe care transferarea în străinătate a capitalurilor cu avantaj personal exclusiv poate să o producă propriei naţiuni[95]. Ioan Paul al II-lea avertiza că investiţia are mereu o semnificaţie morală, pe lângă cea economică[96]. Toate acestea – trebuie reafirmat – sunt valabile şi astăzi, chiar dacă piaţa capitalurilor a fost puternic liberalizată şi mentalităţile tehnologice moderne pot face să se creadă că investiţia este numai un fapt tehnic, nu şi uman şi etic. Nu există motiv pentru a nega că un anumit capital poate să facă bine, dacă este investit mai degrabă în străinătate decât în patrie. Însă trebuie salvate legăturile de dreptate, ţinând cont şi de modul în care acel capital s-a format şi de daunele aduse persoanelor pe care le va comporta lipsa folosirii lui în locurile în care el a fost generat[97]. Trebuie evitat ca motivul folosirii resurselor financiare să fie speculativ şi să cedeze tentaţiei de a căuta numai profitul pe termen scurt, nu şi continuitatea întreprinderii pe termen lung, serviciul său precis adus economiei reale şi atenţia faţă de promovare, în mod adecvat şi oportun, a iniţiativelor economice şi în ţările care au nevoie de dezvoltare. Nu există nici motiv de a nega faptul că externalizarea, atunci când comportă investiţii şi formare, poate să facă bine populaţiilor din ţara care o găzduieşte. Munca şi cunoaşterea tehnică sunt o necesitate universală. Însă nu este permis a externaliza numai pentru a te bucura de condiţii deosebite de favoare, sau mai rău pentru exploatare, fără a aduce societăţii locale o adevărată contribuţie pentru naşterea unui sistem productiv şi social robust, factor de dezvoltare stabilă de care nu se poate face abstracţie.

41. În contextul acestui discurs este util de observat că iniţiativa întreprinzătoare are şi trebuie să asume tot mai mult o semnificaţie plurivalentă. Prevalenţa durabilă a binomului piaţă-stat ne-a obişnuit să ne gândim exclusiv la întreprinzătorul privat de tip capitalist pe de o parte şi la conducătorul statal pe de altă parte. În realitate, iniţiativa întreprinzătoare trebuie înţeleasă în mod articulat. Aceasta rezultă dintr-o serie de motivaţii metaeconomice. Iniţiativa întreprinzătoare, înainte de a avea o semnificaţie profesională, are una umană[98]. Ea este înscrisă în orice muncă, văzută ca "actus personae"[99], motiv pentru care e bine ca fiecărui muncitor să-i fie oferită posibilitatea de a da aportul propriu în aşa fel încât el însuşi "să ştie să lucreze "in proprio""[100]. Nu întâmplător Paul al VI-lea învăţa că "fiecare muncitor este un creator"[101]. Tocmai pentru a răspunde la exigenţele şi la demnitatea celui care lucrează şi la necesităţile societăţii, există diferite tipuri de întreprinderi, cu mult dincolo de singura distincţie între "privat" şi "public". Fiecare cere şi exprimă o capacitate întreprinzătoare specifică. Cu scopul de a realiza o economie care în viitorul apropiat să ştie să fie în slujba binelui comun naţional şi mondial, este oportun să se ţină cont de această semnificaţie extinsă a iniţiativei întreprinzătoare. Această concepţie mai amplă favorizează schimbul şi formarea reciprocă între diferitele tipuri de iniţiative întreprinzătoare, cu transformarea competenţelor din lumea nonprofit la cea profit şi viceversa, din cea publică la cea proprie a societăţii civile, din cea a economiilor avansate la cea din ţările în curs de dezvoltare.

Şi autoritatea politică are o semnificaţie plurivalentă, care nu poate fi uitată, în timp ce se porneşte la realizarea unei noi ordini economico-productive, responsabilă din punct de vedere social şi pe măsura omului. Aşa cum se înţelege să se cultive o iniţiativă întreprinzătoare diferenţiată pe plan mondial, tot aşa trebuie să se promoveze o autoritate politică distribuită şi activantă pe mai multe planuri. Economia integrată din zilele noastre nu elimină rolul statelor, mai degrabă angajează guvernele la o colaborare reciprocă mai puternică. Motive de înţelepciune şi de prudenţă sugerează să nu se proclame prea în grabă sfârşitul statului. În raport cu soluţia crizei actuale, rolul său pare destinat să crească, redobândind multe din competenţele sale. Există apoi naţiuni în care construirea sau reconstruirea statului continuă să fie un element cheie al dezvoltării lor. Ajutorul internaţional propriu în cadrul unui proiect solidar menit să soluţioneze actualele probleme economice ar trebui mai degrabă să susţină consolidarea sistemelor constituţionale, juridice, administrative în ţările care nu se bucură încă pe deplin de aceste bunuri. Alături de ajutoarele economice, trebuie să existe cele menite să întărească garanţiile proprii ale statului de drept, un sistem de ordine publică şi de detenţie eficient, respectând drepturile umane, instituţii cu adevărat democratice. Nu este necesar ca statul să aibă peste tot aceleaşi caracteristici: sprijinirea sistemelor constituţionale slabe, ca să se întărească, poate foarte bine să fie însoţită de dezvoltarea altor subiecţi politici, de natură culturală, socială, teritorială sau religioasă, alături de stat. Articularea autorităţii politice la nivel local, naţional şi internaţional este, printre altele, una dintre căile magistrale pentru a ajunge să fie în măsură să orienteze globalizarea economică. Este şi modul pentru a evita ca ea să ameninţe de fapt fundamentele democraţiei.

42. Uneori faţă de globalizare se observă atitudini fataliste, ca şi cum dinamicile aflate în desfăşurare ar fi produse de forţe impersonale anonime şi de structuri independente de voinţa umană[102]. Este bine de amintit în această privinţă că globalizarea trebuie desigur înţeleasă ca un proces socio-economic însă aceasta nu este unica ei dimensiune. Dincolo de procesul mai vizibil există realitatea unei umanităţi care devine tot mai interconectată; ea este constituită din persoane şi din popoare cărora acel proces trebuie să le fie de utilitate şi de dezvoltare[103], graţie asumării atât din partea fiecăruia cât şi din partea colectivităţii a responsabilităţilor respective. Depăşirea graniţelor nu este numai un fapt material, ci şi cultural în cauzele şi în efectele sale. Dacă se citeşte în mod determinist globalizarea, se pierd criteriile pentru a o evalua şi a o orienta. Ea este o realitate umană şi poate să aibă drept explicaţie diferite orientări culturale faţă de care trebuie procedat cu discernământ. Adevărul globalizării ca proces şi criteriul său etic fundamental sunt date de unitatea familiei umane şi de dezvoltarea sa în bine. Deci trebuie să ne angajăm neîncetat pentru a favoriza o orientare culturală personalistă şi comunitară a procesului de integrare planetară, deschisă spre transcendenţă.

În pofida câtorva dimensiuni structurale ale sale care nu trebuie negate dar nici absolutizate, "globalizarea, a priori, nu este nici bună, nici rea. Va fi ceea ce persoanele vor face cu ea"[104]. Nu trebuie să-i fim victime, ci protagonişti, înaintând cu raţionalitate, conduşi de caritate şi de adevăr. A ne opune ei orbeşte ar fi o atitudine greşită, preconcepută, care ar ajunge să ignore un proces marcat şi de aspecte pozitive, cu riscul de a pierde o mare ocazie de a ne insera în multiplele oportunităţi de dezvoltare oferite de el. Procesele de globalizare, concepute şi gestionate în mod adecvat, oferă posibilitatea unei mari redistribuiri a bogăţiei la nivel planetar aşa cum nu s-a mai întâmplat niciodată până acum; dacă sunt rău gestionate, pot, în schimb, să mărească sărăcia şi inegalitatea, precum şi să contagieze cu o criză întreaga lume. Trebuie corectate disfuncţiile ei, chiar grave, care introduc noi dezbinări între popoare şi în cadrul popoarelor şi să se facă în aşa fel încât redistribuirea bogăţiei să nu aibă loc cu o redistribuire a sărăciei sau chiar cu o accentuare a ei, aşa cum o rea gestionare a situaţiei actuale ar putea să ne facă se ne temem. Mult timp s-a crezut că popoarele sărace ar trebui să rămână ancorate într-un stadiu prefixat de dezvoltare şi ar trebui să se mulţumească cu filantropia popoarelor dezvoltate. Împotriva acestei mentalităţi a luat poziţie Paul al VI-lea în Populorum progressio. Astăzi forţele materiale utilizabile pentru a scoate acele popoare din mizerie sunt potenţial mai mari decât odinioară, dar de ele au ajuns să se folosească în mod preponderent aceleaşi popoare din ţările dezvoltate, care au putut exploata mai bine procesul de liberalizare a mişcărilor de capitaluri şi de muncă. Răspândirea sferelor de bunăstare la nivel mondial nu trebuie deci frânată cu proiecte egoiste, protecţioniste sau dictate de interese particulare. De fapt, implicarea ţărilor care se afirmă sau în curs de dezvoltare, permite astăzi să se gestioneze mai bine criza. Tranziţia implicită în procesul de globalizare prezintă mari dificultăţi şi pericole, care vor putea fi depăşite numai dacă se va şti să se conştientizeze acel spirit antropologic şi etic, care din adânc stimulează globalizarea însăşi spre ţinte de umanizare solidară. Din păcate acest spirit este adesea supus şi comprimat de perspective etico-culturale de factură individualistă şi utilitaristă. Globalizarea este fenomen multidimensional şi polivalent, care cere să fie înţeles în diversitatea şi în unitatea tuturor dimensiunilor sale, inclusiv cea teologică. Acest lucru va permite ca globalizarea omenirii să se trăiască şi să se orienteze în termeni de relaţionare, de comuniune şi de împărtăşire.

Capitolul IV

Dezvoltarea popoarelor, drepturile şi obligaţiile, ambientul

43. "Solidaritatea universală, care este un fapt, iar pentru noi un beneficiu, este, de asemenea, o obligaţie"[105]. Astăzi, multe persoane tind să-şi aroge pretenţia de a nu datora nimic nimănui, în afară de ele însele. Consideră că sunt titulari numai de drepturi şi întâlnesc adesea obstacole puternice în a maturiza o responsabilitate faţă de dezvoltarea integrală proprie şi a altuia. Pentru aceasta este important de solicitat o nouă reflecţie despre modul în care drepturile presupun obligaţii fără de care se transformă în arbitrar[106]. Se asistă astăzi la o contradicţie apăsătoare. Pe de o parte, în timp ce se revendică drepturi presupuse, cu caracter arbitrar şi de lux, cu pretenţia de a le vedea recunoscute şi promovate de structurile publice, pe de altă parte există drepturi elementare şi fundamentale nerecunoscute şi încălcate faţă de o mare parte din omenire[107]. Adesea s-a observat o relaţie între revendicarea dreptului la superfluu sau chiar la transgresiune şi la viciu, în societăţile opulente, şi lipsa de hrană, de apă potabilă, de instruire de bază sau de îngrijiri sanitare elementare în anumite regiuni ale lumii subdezvoltării şi chiar în periferiile marilor metropole. Relaţia se află în faptul că drepturile individuale, eliberate dintr-un cadru de obligaţii care să le confere un sens deplin, înnebunesc şi alimentează o spirală de cereri practic nelimitate şi lipsite de criterii. Exasperarea drepturilor ajunge în uitarea obligaţiilor. Obligaţiile delimitează drepturile, deoarece fac trimitere la cadrul antropologic şi etic în care şi adevărul acestora din urmă se inserează şi astfel nu devin arbitrare. Pentru acest motiv obligaţiile întăresc drepturile şi propun apărarea şi promovarea lor ca o angajare ce trebuie asumată în slujba binelui. Dacă, în schimb, drepturile omului îşi au fundamentul lor numai în deliberările unei adunări de cetăţeni, ele pot fi schimbate în orice moment, deci obligaţia de a le respecta şi de a le urmări se diminuează în conştiinţa comună. Guvernele şi organismele internaţionale pot uita atunci obiectivitatea şi "indisponibilitatea" drepturilor. Când se întâmplă aceasta, adevărata dezvoltare a popoarelor este pusă în pericol[108]. Asemenea comportamente compromit autoritatea organismelor internaţionale, mai ales în ochii ţărilor care au mai mare nevoie de dezvoltare. De fapt, acestea cer ca toată comunitatea internaţională să-şi asume drept obligaţie ajutarea lor ca să fie "artizani ai destinului lor"[109], adică să-şi asume la rândul lor obligaţii. Împărtăşirea obligaţiilor reciproce mobilizează mult mai mult decât numai revendicarea de drepturi.

44. Concepţia drepturilor şi obligaţiilor în dezvoltare trebuie să ţină cont şi de problemele legate de creşterea demografică. E vorba de un aspect foarte important al adevăratei dezvoltări, deoarece se referă la valorile vieţii şi familiei la care nu se poate renunţa[110]. A considera creşterea populaţiei ca primă cauză a subdezvoltării este incorect, chiar şi din punct de vedere economic: e suficient să ne gândim, pe de o parte, la scăderea semnificativă a mortalităţii infantile şi la prelungirea mediei de viaţă care există în ţările dezvoltate din punct de vedere economic; pe de altă parte, la semnele de criză care se pot observa în societăţile în care există o scădere îngrijorătoare a natalităţii. Desigur este necesar să se acorde atenţia cuvenită unei procreaţii responsabile, care constituie, între altele, o contribuţie eficientă la dezvoltarea umană integrală. Biserica, ea care îndrăgeşte adevărata dezvoltare a omului, îi recomandă respectarea deplină a valorilor umane şi în exercitarea sexualităţii: nu poate fi redusă la un simplu fapt hedonist şi ludic, aşa cum educaţia sexuală nu se poate reduce la o instruire tehnică, cu singura preocupare de a-i apăra pe cei interesaţi de eventuale contagieri sau de "riscul" procreativ. Aceasta ar echivala cu sărăcirea şi desconsiderarea semnificaţiei profunde a sexualităţii, care, în schimb, trebuie să fie recunoscută şi asumată cu responsabilitate atât de persoană cât şi de comunitate. De fapt, responsabilitatea interzice fie considerarea sexualităţii ca o simplă sursă de plăcere, fie reglementarea cu politici de planificare forţată a naşterilor. În ambele cazuri suntem în prezenţa unor concepţii şi a unor politici materialiste, în care persoanele ajung să îndure diferite forme de violenţă. La toate acestea trebuie să se opună competenţa primară a familiilor în acest domeniu[111], faţă de stat şi faţă de politicile sale restrictive, precum şi o educaţie corespunzătoare a părinţilor.

Deschiderea responsabilă din punct de vedere moral faţă de viaţă este o bogăţie socială şi economică. Naţiuni mari au putut să iasă din mizerie şi datorită numărului mare şi a capacităţilor locuitorilor lor. Dimpotrivă, naţiuni odinioară înfloritoare cunosc acum o fază de nesiguranţă şi în unele cazuri de declin tocmai din cauza natalităţii scăzute, problemă crucială pentru societăţile cu nivel de trai avansat. Diminuarea naşterilor, uneori sub aşa-numitul "indice de înlocuire", pune în criză şi sistemele de asistenţă socială, le măreşte costurile, contractează izolarea economiilor şi, prin urmare, resursele financiare necesare investiţiilor, reduce disponibilitatea de muncitori calificaţi, restrânge bazinul "creierelor" la care să se apeleze pentru necesităţile naţiunii. În afară de aceasta, familiile mici, şi uneori foarte mici, riscă să sărăcească relaţiile sociale şi să nu garanteze forme eficiente de solidaritate. Sunt situaţii care prezintă simptome de încredere scăzută în viitor, precum şi de oboseală morală. Astfel devine o necesitate socială, şi chiar economică, să se propună încă noilor generaţii frumuseţea familiei şi a căsătoriei, corespunderea acestor instituţii la cele mai profunde exigenţe ale inimii şi demnităţii persoanei. În această perspectivă, statele sunt chemate să propună politici care să promoveze centralitatea şi integritatea familiei, întemeiată pe căsătoria dintre un bărbat şi o femeie, celulă primă şi vitală a societăţii[112], luând asupra lor şi problemele sale economice şi fiscale, respectând natura sa relaţională.

45. A răspunde la exigenţele morale cele mai profunde ale persoanei are repercusiuni importante şi benefice şi pe plan economic. De fapt, economia are nevoie de etică pentru funcţionarea ei corectă; nu de o etică oarecare, ci de o etică prietenă a persoanei. Astăzi se vorbeşte mult despre etică în domeniul economic, financiar, al întreprinderii. Se nasc centre de studiu şi cursuri de formare în domeniul business ethics, se răspândeşte în lumea dezvoltată sistemul certificatelor etice, ca urmare a mişcării de idei născute în jurul responsabilităţii sociale a întreprinderii. Băncile propun conturi şi fonduri de investiţii aşa-numite "etice". Se dezvoltă "finanţele etice", mai ales prin microcredit şi, mai în general, prin microfinanţe. Aceste procese sunt demne de apreciere şi merită un sprijin amplu. Efectele lor pozitive se fac simţite şi în arii mai puţin dezvoltate ale pământului. Totuşi, e bine de elaborat şi un valabil criteriu de discernământ, deoarece se observă un anumit abuz al adjectivului "etic" care, folosit în mod generic, poate să desemneze şi conţinuturi foarte diferite, până acolo, încât să treacă sub protecţia sa decizii şi alegeri contrare dreptăţii şi adevăratului bine al omului.

De fapt, depinde mult de sistemul moral de referinţă. Asupra acestui argument doctrina socială a Bisericii are un aport specific al său de dat, care se întemeiază pe crearea omului "după chipul lui Dumnezeu" (Gen 1,27), o realitate din care provine demnitatea inviolabilă a persoanei umane, precum şi valoarea transcendentă a normelor morale naturale. O etică economică ce ar face abstracţie de aceşti doi pilaştri ar risca în mod inevitabil să piardă propria conotaţie şi să se preteze la instrumentalizări; mai precis, ea ar risca să devină funcţională pentru sistemele economico-financiare existente, în loc să corecteze disfuncţiile lor. Printre altele, ar ajunge chiar să justifice finanţarea de proiecte care nu sunt etice. Apoi, nu trebuie să se recurgă la cuvântul "etică" în mod discriminatoriu din punct de vedere ideologic, lăsând să se înţeleagă că nu ar fi etice iniţiativele care nu s-ar decora în mod formal cu acest calificativ. Trebuie să se lucreze – observaţia este aici esenţială! – nu numai ca să se nască sectoare sau segmente "etice" ale economiei sau ale finanţelor, ci pentru ca întreaga economie şi toate finanţele să fie etice şi să fie astfel nu printr-o etichetare din exterior, ci prin respectarea exigenţelor intrinsece naturii lor. În această privinţă, vorbeşte cu claritate doctrina socială a Bisericii, care aminteşte că economia, cu toate domeniile sale, este un sector al activităţii umane[113].

46. Luând în considerare tematicile referitoare la raportul dintre întreprindere şi etică, precum şi evoluţia pe care o face sistemul productiv, se pare că distincţia care s-a impus până acum între întreprinderi care au ca scop profitul (profit) şi organizaţiile care nu au ca scop profitul (nonprofit) nu mai este în măsură să dea cont complet despre realitate, nici să orienteze în mod eficient viitorul. În aceste ultime decenii a apărut o amplă arie intermediară între cele două tipologii de întreprinderi. Ea este constituită din întreprinderi tradiţionale, care însă subscriu pacte de ajutor pentru ţările înapoiate; din fundaţii care sunt expresie a fiecărei întreprinderi; din grupuri de întreprinderi care au scopuri de utilitate socială; din lumea diversificată a subiecţilor din aşa-numita economie civilă şi de comuniune. Nu e vorba numai de un "al treilea sector", ci de o nouă realitate amplă, eterogenă, care implică privatul şi publicul şi care nu exclude profitul, însă îl consideră instrument pentru a realiza finalităţi umane şi sociale. Faptul că aceste întreprinderi împart sau nu câştigurile sau că asumă una sau alta din configuraţiile prevăzute de normele juridice devine secundar faţă de disponibilitatea lor de a concepe profitul ca pe un instrument pentru a obţine finalităţi de umanizare a pieţei şi a societăţii. Este de dorit ca aceste noi forme de întreprindere să găsească în toate ţările şi o configuraţie juridică şi fiscală corespunzătoare. Ele, fără a lua nimic din importanţa şi din utilitatea economică şi socială a formelor tradiţionale de întreprindere, fac să evolueze sistemul spre o asumare mai clară şi completă a obligaţiilor, din partea subiecţilor economici. Nu numai atât, însăşi pluralitatea formelor instituţionale de întreprindere generează o piaţă mai civilizată şi, în acelaşi timp, mai competitivă.

47. Întărirea diferitelor tipologii de întreprinderi şi, îndeosebi, a celor capabile să conceapă profitul ca pe un instrument în vederea obţinerii umanizării pieţei şi a societăţilor, trebuie să fie urmărită şi în ţările care suferă de excludere sau de marginalizare din circuitele economiei globale, unde este foarte important să se acţioneze cu proiecte de subsidiaritate concepută şi gestionată în mod corespunzător care să tindă la întărirea drepturilor, prevăzând însă mereu şi asumarea respectivelor responsabilităţi. În intervenţiile pentru dezvoltare trebuie lăsat neatins principiul centralităţii persoanei umane, care este subiectul care trebuie să-şi asume, în primul rând, obligaţia dezvoltării. Interesul principal este îmbunătăţirea situaţiilor de viaţă ale persoanelor concrete dintr-o anumită regiune, ca să-şi poată îndeplini obligaţiile pe care actualmente lipsurile nu le permit să le onoreze. Grija nu poate fi niciodată o atitudine abstractă. Programele de dezvoltare, pentru a putea fi adaptate la fiecare situaţie, trebuie să aibă caracteristici de flexibilitate; şi persoanele beneficiare ar trebui să fie implicate direct în proiectarea lor şi făcute protagoniste ale realizării lor. Este necesar şi să se aplice criteriile progresiei şi asistenţei – inclusiv monitorizarea rezultatelor -, pentru că nu există reţete universal valabile. Depinde mult de gestionarea concretă a intervenţiilor. "Artizani ai propriei lor dezvoltări, popoarele sunt primele responsabile. Dar nu vor putea realiza aceasta în izolare"[114]. Astăzi, prin consolidarea procesului de integrare progresivă a planetei, acest avertisment al lui Paul al VI-lea este şi mai valabil. Dinamicile de includere nu au nimic mecanic. Soluţiile trebuie adaptate la viaţa popoarelor şi a persoanelor concrete, pe baza unei evaluări prudente a fiecărei situaţii. Alături de macro-proiecte sunt necesare micro-proiectele şi, mai ales, este necesară mobilizarea activă a tuturor subiecţilor din societatea civilă, atât a persoanelor juridice, cât şi a persoanelor fizice.

Cooperarea internaţională are nevoie de persoane care să împărtăşească procesul de dezvoltare economică şi umană, prin solidaritatea prezenţei, a asistenţei, a formării şi a respectului. Din acest punct de vedere, înseşi organismele internaţionale ar trebui să se întrebe cu privire la eficacitatea reală a aparatelor lor birocratice şi administrative, adesea prea costisitoare. Se întâmplă uneori că acela care este destinatar al ajutoarelor devine funcţional pentru cel care-l ajută şi că săracii sunt folosiţi pentru a menţine în viaţă organizaţii birocratice costisitoare care rezervă pentru propria conservare procente prea ridicate din acele resurse care, în schimb, ar trebui să fie destinate dezvoltării. În această perspectivă ar fi de dorit ca toate organismele internaţionale şi organizaţiile neguvernamentale să se angajeze la o transparenţă deplină, informându-i pe donatori şi opinia publică în privinţa procentului din fondurile primite destinat programelor de cooperare, în privinţa adevăratului conţinut al acestor programe şi în sfârşit în privinţa alocării cheltuielilor instituţiei însăşi.

48. Tema dezvoltării este astăzi puternic legată şi de obligaţiile care se nasc din raportul omului cu ambientul natural. Acesta a fost dăruit de Dumnezeu tuturor şi folosirea lui reprezintă pentru noi o responsabilitate faţă de săraci, faţă de generaţiile viitoare şi faţă de întreaga omenire. Dacă natura şi, în primul rând, fiinţa umană sunt considerate ca rod al întâmplării sau al determinismului evolutiv, conştiinţa responsabilităţii se atenuează în conştiinţe. În natură credinciosul recunoaşte rezultatul minunat al intervenţiei creatoare a lui Dumnezeu, pe care omul poate să-l folosească în mod responsabil pentru a satisface necesităţile sale legitime – materiale şi spirituale – respectând echilibrele intrinsece ale creaţiei însăşi. Dacă această viziune dispare, omul ajunge ori să considere natura un tabu de neatins ori, dimpotrivă, să abuzeze de ea. Ambele atitudini nu sunt conforme cu viziunea creştină despre natură, rod al creaţiei lui Dumnezeu.

Natura este expresie a unui plan de iubire şi de adevăr. Ea ne precedă şi ne este dăruită de Dumnezeu ca ambient de viaţă. Ne vorbeşte despre Creator (cf. Rom 1,20) şi despre iubirea lui faţă de omenire. Este destinată să fie "recapitulată" în Cristos la sfârşitul timpurilor (cf. Ef 1,9-10; Col 1,19-20). Deci şi ea este o "vocaţie"[115]. Natura este la dispoziţia noastră nu ca "o grămadă de gunoaie împrăştiate la întâmplare"[116], ci ca un dar al Creatorului care i-a proiectat orânduielile intrinsece, pentru ca omul să scoată din ea orientările obligatorii pentru "a o păzi şi a o cultiva" (Gen 2,15). Dar trebuie subliniat şi că este contrar adevăratei dezvoltări a considera natura mai importantă decât însăşi persoana umană. Această poziţie induce la atitudini neopăgâne sau de nou panteism: numai din natură, înţeleasă în sens pur naturalist, nu poate să derive mântuirea pentru om. De altfel, trebuie refuzată şi poziţia contrară, care tinde la tehnicizarea ei completă, pentru că ambientul natural nu este numai materie de care putem dispune după placul nostru, ci lucrare minunată a Creatorului, care poartă în sine o "gramatică" ce indică finalităţi şi criterii pentru o folosire înţeleaptă, nu instrumentală şi arbitrară. Astăzi multe daune la adresa dezvoltării provin tocmai din aceste concepţii deformate. A reduce complet natura la un ansamblu de simple date de fapt ajunge să fie izvor de violenţă faţă de ambient şi chiar să motiveze acţiuni lipsite de respect faţă de însăşi natura omului. Aceasta, deoarece este constituită nu numai din materie, ci şi din spirit şi, ca atare, fiind bogată în semnificaţii şi în scopuri transcendente care trebuie obţinute, are un caracter normativ şi pentru cultură. Omul interpretează şi modelează ambientul natural prin cultură, care la rândul ei este orientată prin libertatea responsabilă, atentă la dispoziţiile legii morale. Prin urmare, proiectele pentru o dezvoltare umană integrală nu pot să ignore generaţiile următoare, ci trebuie să fie marcate de solidaritate şi dreptate internaţionale, ţinând cont de multiple domenii: ecologic, juridic, economic, politic, cultural[117].

49. Problemele legate de îngrijirea şi de protejarea mediului înconjurător trebuie să acorde importanţa cuvenită problematicilor energetice. Acapararea resurselor energetice care nu pot fi reînnoite din partea câtorva state, grupuri de putere şi întreprinderi constituie, de fapt, o piedică gravă pentru dezvoltarea ţărilor sărace. Acestea nu au mijloacele economice nici pentru a avea acces la sursele energetice existente care nu pot fi refăcute nici pentru a finanţa căutarea de surse noi şi alternative. Acapararea resurselor naturale pentru a face speculă, care în multe cazuri se află chiar în ţările sărace, generează exploatare şi conflicte frecvente între naţiuni şi în interiorul lor. Aceste conflicte au loc adesea chiar pe teritoriul acelor ţări, cu bilanţuri teribile în ceea ce priveşte moartea, distrugerea şi degradarea ulterioară. Comunitatea internaţională are misiunea de care nu poate face abstracţie de a găsi căile instituţionale pentru a disciplina exploatarea resurselor de nerefăcut, cu participarea şi a ţărilor sărace, în aşa fel încât să planifice împreună viitorul.

Şi pe acest front există necesitatea morală urgentă a unei solidarităţi reînnoite, în special, în raporturile dintre ţările în curs de dezvoltare şi ţările puternic industrializate[118]. Societăţile avansate din punct de vedere tehnologic pot şi trebuie să diminueze propriul necesar energetic fie pentru că activităţile manufacturiere evoluează, fie pentru că între cetăţenii lor se răspândeşte o sensibilitate ecologică mai mare. În afară de aceasta, trebuie adăugat că astăzi este realizabilă o îmbunătăţire a eficienţei energetice şi este, în acelaşi timp, posibil să se avanseze căutarea de energii alternative. Însă este necesară şi o redistribuire planetară a resurselor energetice, în aşa fel încât şi ţările care sunt lipsite de acestea să poată avea acces la ele. Destinul lor nu poate fi lăsat în mâinile primului sosit sau logicii celui mai puternic. E vorba de probleme relevante care, pentru a fi înfruntate în mod corespunzător, cer din partea tuturor conştientizarea responsabilă a consecinţelor cu care se vor confrunta noile generaţii, mai ales acea mulţime de tineri prezenţi în rândul popoarelor sărace, care "reclamă partea activă ce le revine în construirea unei lumi mai bune"[119].

50. Această responsabilitate este globală, pentru că nu se referă numai la energie, ci la întreaga creaţie, pe care nu trebuie s-o lăsăm noilor generaţii sărăcită de resursele sale. Omului îi este permis să exercite o conducere responsabilă asupra naturii pentru a o păzi, a scoate folos din ea şi a o cultiva şi în forme noi şi cu tehnologii avansate în aşa fel încât ea să primească şi să hrănească în mod demn populaţia care locuieşte în ea. Există spaţiu pentru toţi pe acest pământ: întreaga familie umană trebuie să găsească pe el resursele necesare pentru a trăi în mod demn, cu ajutorul naturii însăşi, dar al lui Dumnezeu făcut fiilor săi, şi prin angajarea propriei munci şi a propriei inventivităţi. Însă trebuie să sesizăm ca obligaţie foarte serioasă aceea de a încredinţa noilor generaţii pământul într-o atare stare, încât şi ele să poată să-l locuiască în mod demn şi ulterior să-l cultive. Aceasta implică angajarea de a decide împreună, "după ce s-a echilibrat în mod responsabil drumul care trebuie parcurs, cu obiectivul de a întări acea alianţă între fiinţa umană şi ambient, care trebuie să fie oglindă a iubirii creatoare a lui Dumnezeu, de la care provenim şi spre care ne îndreptăm"[120]. Este de dorit ca toată comunitatea internaţională şi fiecare guvern să ştie să contrasteze în mod eficient modalităţile de folosire a ambientului care sunt dăunătoare acestuia. De asemenea, este necesar să fie întreprinse, din partea autorităţilor competente, toate eforturile necesare, aşa încât costurile economice şi sociale ce derivă din folosirea resurselor ambientale comune să fie recunoscute în mod transparent şi să fie pe deplin suportate de cei care se folosesc de ele şi nu de alte populaţii sau de generaţiile viitoare: ocrotirea mediului înconjurător, a resurselor şi a climei cere ca toţi responsabilii internaţionali să acţioneze împreună şi să demonstreze promptitudine în a acţiona în bună credinţă, respectând legea şi solidaritatea faţă de regiunile mai slab dezvoltate ale planetei[121]. Una dintre îndatoririle cele mai mari ale economiei este tocmai cea mai eficientă folosire a resurselor, nu abuzul, ţinând cont mereu că noţiunea de eficienţă nu este în mod axiologic neutră.

51. Modalităţile cu care omul tratează mediul înconjurător influenţează asupra modalităţilor cu care se tratează pe sine însuşi şi viceversa. Acest lucru cheamă societatea de astăzi să revadă cu seriozitate stilul său de viaţă care, în multe părţi ale lumii, este înclinată spre hedonism şi spre consumism, rămânând indiferentă faţă de daunele care derivă din aceasta[122]. Este necesară o efectivă schimbare a mentalităţii care să ne facă să adoptăm noi stiluri de viaţă, "în care căutarea a ceea ce este adevărat, frumos şi bun şi comuniunea cu ceilalţi oameni pentru o creştere comună să fie elementele care determină alegerile consumurilor, ale economiilor şi ale investiţiilor"[123]. Orice lezare a solidarităţii şi a prieteniei civice provoacă daune ambientale, aşa cum degradarea ambientală, la rândul ei, provoacă insatisfacţie în relaţiile sociale. Natura, în special în epoca noastră, este aşa de integrată în dinamicile sociale şi culturale, încât aproape că nu mai constituie o variabilă independentă. Deşertificarea şi sărăcirea productivă a unor arii agricole sunt şi rod al sărăcirii populaţiilor care locuiesc pe ele şi al înapoierii lor. Făcând să crească dezvoltarea economică şi culturală a acelor populaţii, se tutelează şi natura. În afară de aceasta, câte resurse naturale sunt devastate de războaie! Pacea popoarelor şi între popoare ar permite şi o salvgardare mai mare a naturii. Acapararea resurselor, în special a apei, poate să provoace grave conflicte între populaţiile implicate. Un acord paşnic în privinţa folosirii resurselor poate să salvgardeze natura şi, în acelaşi timp, bunăstarea societăţilor interesate.

Biserica are o responsabilitate faţă de creaţie şi trebuie să-şi impună această responsabilitate şi în public. Şi făcând aceasta trebuie să apere nu numai pământul, apa şi aerul ca daruri ale creaţiei care aparţin tuturor. Trebuie să-l ocrotească mai ales pe om împotriva distrugerii de sine însuşi. Este necesar să existe ceva ca o ecologie a omului, înţeleasă în mod corect. De fapt, degradarea naturii este strâns legată de cultura care modelează convieţuirea umană: atunci când "ecologia umană"[124] este respectată în cadrul societăţii, şi ecologia ambientală trage folos din aceasta. După cum virtuţile umane sunt comunicante între ele, aşa încât slăbirea uneia expune la risc şi pe celelalte, tot aşa sistemul ecologic se sprijină pe respectarea unui proiect care se referă fie la convieţuirea sănătoasă în societate, fie la raportul bun cu natura.

Pentru a proteja natura nu este suficient să se intervină cu sporiri sau reduceri economice şi nici nu e suficientă o instruire adecvată. Acestea sunt instrumente importante, dar problema decisivă este ţinuta morală globală a societăţii. Dacă nu se respectă dreptul la viaţă şi la moartea naturală, dacă se face artificială conceperea, gestaţia şi naşterea omului, dacă se sacrifică embrioni umani pentru cercetare, conştiinţa comună ajunge să piardă conceptul de ecologie umană şi, odată cu el, pe cel de ecologie ambientală. Este o contradicţie a cere noilor generaţii respectarea ambientului natural, când educaţia şi legile nu le ajută să se respecte pe ele însele. Cartea naturii este una şi indivizibilă, pe versantul ambientului ca şi pe versantul vieţii, al sexualităţii, al căsătoriei, al familiei, al relaţiilor sociale, într-un cuvânt al dezvoltării umane integrale. Obligaţiile pe care le avem faţă de ambient se leagă cu obligaţiile pe care le avem faţă de persoană considerată în ea însăşi şi în relaţie cu ceilalţi. Nu se pot pretinde unele şi să fie călcate în picioare celelalte. Aceasta este o gravă antinomie a mentalităţii şi a practicii de astăzi, care slăbeşte persoana, tulbură ambientul şi dăunează societăţii.

52. Adevărul şi iubirea pe care el o deschide nu se pot produce, se pot doar primi. Ultimul lor izvor nu este, nici nu poate fi, omul, ci Dumnezeu, adică acela care este adevăr şi iubire. Acest principiu este foarte important pentru societate şi pentru dezvoltare, deoarece nici una, nici cealaltă nu pot fi doar produse umane; însăşi vocaţia la dezvoltarea persoanelor şi popoarelor nu se întemeiază pe o simplă deliberare umană, ci este înscrisă într-un plan care ne precedă şi care constituie pentru noi toţi o obligaţie care trebuie să fie acceptată în mod liber. Ceea ce ne precedă şi ceea ce ne constituie – Iubirea şi Adevărul subzistente – ne arată ce este binele şi în ce constă fericirea noastră. Deci ne arată drumul spre adevărata dezvoltare.

Capitolul V

Colaborarea familiei umane

53. Una dintre cele mai profunde sărăcii pe care le poate experimenta omul este singurătatea. Dacă ne uităm bine şi celelalte sărăcii, inclusiv cele materiale, se nasc din izolare, din faptul de a nu fi iubiţi sau din dificultatea de a iubi. Sărăciile sunt generate adesea de refuzarea iubirii lui Dumnezeu, de o originară tragică închidere în sine însuşi a omului, care crede că-şi este suficient sieşi, sau că este numai un fapt nesemnificativ şi trecător, un "străin" într-un univers constituit din întâmplare. Omul este alienat atunci când este singur sau se rupe de realitate, când renunţă să gândească şi să creadă într-un fundament[125]. Întreaga omenire este alienată atunci când se încredinţează unor proiecte numai umane, ideologiilor şi utopiilor false[126]. Astăzi, omenirea apare mult mai interactivă decât ieri: această apropiere mai mare trebuie să se transforme în adevărată comuniune. Dezvoltarea popoarelor depinde mai ales de recunoaşterea că sunt o singură familie, care colaborează în adevărată comuniune şi este constituită din subiecţi care nu trăiesc pur şi simplu unul alături de altul[127].

Paul al VI-lea spunea că "lumea suferă din cauza lipsei de gândire"[128]. Afirmaţia conţine o constatare, dar mai ales un auspiciu: este necesar un nou elan al gândirii pentru a înţelege mai bine implicaţiile faptului că suntem o familie; interacţiunea între popoarele planetei ne solicită la acest elan, pentru ca integrarea să aibă loc mai degrabă sub semnul solidarităţii[129] decât al marginalizării. O asemenea gândire obligă la o aprofundare critică şi valorică a categoriei de relaţie. E vorba de o angajare care nu poate fi desfăşurată numai de ştiinţele sociale, deoarece cere aportul unor ştiinţe cum ar fi metafizica şi teologia, pentru a înţelege în mod clar demnitatea transcendentă a omului.

Creatura umană, fiind de natură spirituală, se realizează în relaţiile interpersonale. Cu cât le trăieşte în mod mai autentic, cu atât se maturizează şi propria identitate personală. Omul se valorizează pe el însuşi nu izolându-se, ci punându-se în relaţie cu ceilalţi şi cu Dumnezeu. Importanţa acestor relaţii devine deci fundamentală. Acest lucru este valabil şi pentru popoare. Deci este foarte utilă pentru dezvoltarea lor o viziune metafizică a relaţiei dintre persoane. În această privinţă, raţiunea găseşte inspiraţie şi orientare în revelaţia creştină, conform căreia comunitatea oamenilor nu absoarbe în ea persoana eliminându-i autonomia, aşa cum se întâmplă în diferitele forme de totalitarism, ci o valorizează ulterior, pentru că raportul dintre persoană şi comunitate este a unui tot faţă de un alt tot[130]. După cum comunitatea familială nu anulează în sine persoanele care o compun şi după cum Biserica însăşi valorizează pe deplin "noua creatură" (Gal 6,15; 2Cor 5,17) care prin botez se inserează în trupul său viu, tot aşa şi unitatea familiei umane nu anulează în sine persoanele, popoarele şi culturile, ci le face mai transparente unele faţă de celelalte, mai mult unite în diversităţile lor legitime.

54. Tema dezvoltării coincide cu aceea a includerii relaţionale a tuturor persoanelor şi a tuturor popoarelor în comunitatea unică a familiei umane, care se construieşte în solidaritate pe baza valorilor fundamentale ale dreptăţii şi păcii. Această perspectivă are o relaţionare decisivă în raportul dintre persoanele Sfintei Treimi în unica substanţă divină. Treimea este unitate absolută, deoarece cele trei persoane divine sunt relaţionare pură. Transparenţa reciprocă între persoanele divine este deplină şi legătura uneia cu cealaltă este totală, deoarece constituie o absolută unitate şi unicitate. Dumnezeu vrea să ne asocieze şi pe noi la această realitate de comuniune: "Ca să fie una după cum noi una suntem" (In 17,22). Biserica este semn şi instrument al acestei unităţi[131]. Şi relaţiile dintre oameni de-a lungul istoriei nu au decât să tragă folos din referinţa la acest model divin. Îndeosebi, în lumina misterului revelat al Treimii se înţelege că adevărata deschidere nu înseamnă dispersare centrifugă, ci întrepătrundere profundă. Acest lucru rezultă şi din experienţele umane obişnuite ale iubirii şi adevărului. După cum iubirea sacramentală dintre soţi îi uneşte în mod spiritual "într-un singur trup" (Gen 2,24; Mt 19,5; Ef 5,31) şi din doi câţi erau face din ei o unitate relaţională şi reală, în mod analog adevărul uneşte spiritele între ele şi le face să gândească la unison, atrăgându-le şi unindu-le în sine.

55. Revelaţia creştină despre unitatea neamului omenesc presupune o interpretare metafizică a lui humanum în care relaţionarea este element esenţial. Şi alte culturi şi alte religii învaţă fraternitatea şi pacea, deci sunt de mare importanţă pentru dezvoltarea umană integrală. Însă nu lipsesc atitudini religioase şi culturale în care nu se asumă pe deplin principiul iubirii şi al adevărului şi se ajunge astfel să se frâneze adevărata dezvoltare umană sau chiar să fie împiedicată. Lumea de astăzi este străbătută de unele culturi de nuanţă religioasă, care nu-l angajează pe om la comuniune, ci îl izolează în căutarea bunăstării individuale, limitându-se să-i satisfacă aşteptările psihologice. Chiar şi o anumită proliferare a itinerarelor religioase ale unor mici grupuri sau chiar ale fiecărei persoane şi sincretismul religios pot să fie factori de dispersare şi de neangajare. Un posibil efect negativ al procesului de globalizare este tendinţa de a favoriza acest sincretism[132], alimentând forme de "religie" care înstrăinează persoanele unele de altele, în loc să favorizeze întâlnirea lor şi care le îndepărtează de realitate. În acelaşi timp, rămân încă moşteniri culturale şi religioase care îngrădesc societatea în caste sociale statice, în credinţe magice care nu respectă demnitatea persoanei, în atitudini de supunere faţă de forţe oculte. În aceste contexte, iubirea şi adevărul se afirmă cu greu, dăunând dezvoltării autentice.

Pentru acest motiv, dacă este adevărat, pe de o parte, că dezvoltarea are nevoie de religiile şi de culturile diferitelor popoare, este la fel de adevărat, pe de altă parte, că este necesar un discernământ adecvat. Libertatea religioasă nu înseamnă indiferentism religios şi nu cere ca toate religiile să fie egale[133]. Discernământul cu privire la contribuţia culturilor şi religiilor devine necesară pentru construirea comunităţii sociale în respectarea binelui comun mai ales pentru cel care exercită puterea politică. Acest discernământ va trebui să se bazeze pe criteriul carităţii şi al adevărului. De vreme ce este în joc dezvoltarea persoanelor şi a popoarelor, el va ţine cont de posibilitatea de emancipare şi de includere în optica unei comunităţi umane cu adevărat universale. "Întregul om şi toţi oamenii" este criteriul pentru a evalua atât culturile, cât şi religiile. Creştinismul, religie a lui "Dumnezeu cu faţă umană"[134], poartă în sine însuşi un asemenea criteriu.

56. Religia creştină şi celelalte religii pot să-şi ofere aportul lor la dezvoltare numai dacă Dumnezeu găseşte un loc şi în sfera publică, cu referinţă specifică la dimensiunile culturală, socială, economică şi, îndeosebi, politică. Doctrina socială a Bisericii s-a născut pentru a revendica acest "statut de cetăţenie"[135] al religiei creştine. Negarea dreptului de a mărturisi în mod public propria religie şi de a acţiona pentru ca adevărurile credinţei să inspire şi viaţa publică are consecinţe negative asupra adevăratei dezvoltări. Excluderea religiei din domeniul public, precum şi fundamentalismul religios, pe de altă parte, împiedică întâlnirea dintre persoane şi colaborarea lor pentru progresul omenirii. Viaţa publică se sărăceşte în motivaţii şi politica asumă un chip asupritor şi agresiv. Drepturile umane riscă să nu fie respectate fie pentru că sunt private de fundamentul lor transcendent, fie pentru că nu este recunoscută libertatea personală. În laicism şi în fundamentalism se pierde posibilitatea unui dialog fecund şi a unei colaborări rodnice între raţiune şi credinţa religioasă. Raţiunea are nevoie mereu să fie purificată de credinţă, şi acest lucru este valabil şi pentru raţiunea politică, netrebuind să se creadă atotputernică. La rândul ei, religia are nevoie mereu să fie purificată de raţiune, pentru a arăta chipul său uman autentic. Ruperea acestui dialog are drept consecinţă un cost foarte mare pentru dezvoltarea omenirii.

57. Dialogul fecund între credinţă şi raţiune nu poate decât să facă eficace lucrarea carităţii în domeniul social şi constituie cadrul cel mai potrivit pentru a promova colaborarea fraternă între cei care cred şi cei care nu cred în perspectiva de a lucra pentru dreptatea şi pacea omenirii. În constituţia pastorală Gaudium et spes, părinţii conciliari afirmau: "Credincioşi şi necredincioşi, oamenii sunt aproape unanimi în părerea că tot ce există pe pământ trebuie referit la om ca la centrul şi culmea sa"[136]. Pentru cei care cred, lumea nu este rod al întâmplării, nici al necesităţii, ci al unui plan al lui Dumnezeu. De aici se naşte obligaţia pe care o au cei care cred de a uni eforturile lor cu toţi bărbaţii şi femeile de bunăvoinţă din alte religii sau necredincioşi, pentru ca această lume a noastră să corespundă efectiv planului divin: a trăi ca o familie, sub privirea Creatorului. Manifestare deosebită a carităţii şi criteriu călăuzitor pentru colaborarea fraternă a celor care cred şi a celor care nu cred este fără îndoială principiul de subsidiaritate[137], expresie a libertăţii umane inalienabile. Subsidiaritatea este, înainte de toate, un ajutor dat persoanei, prin autonomia corpurilor intermediare. Acest ajutor este oferit atunci când persoana şi subiecţii sociali nu reuşesc să se descurce şi implică întotdeauna finalităţi emancipatoare, deoarece favorizează libertatea şi participarea, fiind asumare a responsabilităţii. Subsidiaritatea respectă demnitatea persoanei, în care vede un subiect mereu capabil să dea ceva altora. Recunoscând în reciprocitate constituţia intimă a fiinţei umane, subsidiaritatea este antidotul cel mai eficient împotriva oricărei forme de asistenţă paternalistă. Ea poate să dea cont fie de articularea multiplă a planurilor şi deci a pluralităţii subiecţilor, fie de o coordonare a lor. Deci e vorba de un principiu deosebit de potrivit pentru a conduce globalizarea şi a o orienta spre o adevărată dezvoltare umană. Pentru a nu da naştere unei puteri universale periculoase de tip monocratic, conducerea globalizării trebuie să fie de tip subsidiar, articulat pe mai multe niveluri şi pe planuri diferite, care să colaboreze reciproc. Globalizarea are nevoie desigur de autoritate, deoarece pune problema unui bine comun global care trebuie urmărit; însă această autoritate va trebui să fie organizată în mod subsidiar şi poliarhic[138], fie pentru a nu leza libertatea, fie pentru a fi în mod concret eficient.

58. Principiul subsidiarităţii trebuie menţinut strâns unit cu principiul solidarităţii şi viceversa, pentru că, dacă subsidiaritatea fără solidaritate cade în particularismul social, este la fel de adevărat că solidaritatea fără subsidiaritate duce la asistenţă excesivă care-l umileşte pe cel care se află în nevoie. Această regulă cu caracter general trebuie luată în mare consideraţie şi atunci când se tratează teme referitoare la ajutoarele internaţionale date dezvoltării. Ele, dincolo de intenţiile donatorilor, pot uneori să menţină un popor în stare de dependenţă şi chiar să favorizeze situaţii de dominare locală şi de exploatare în interiorul ţării ajutate. Ajutoarele economice, pentru a fi cu adevărat ajutoare, nu trebuie să urmărească scopuri secundare. Trebuie să fie date implicând nu numai guvernele ţărilor interesate, ci şi pe actorii economici locali şi pe subiecţii din societatea civilă purtători de cultură, inclusiv Bisericile locale. Programele de ajutor trebuie să asume în măsură tot mai mare caracteristicile de participare şi împlinire de la nivelul de jos. De fapt, este adevărat că resursa cea mai mare care trebuie valorizată în ţările care trebuie asistate în dezvoltare este resursa umană: acesta este capitalul autentic care trebuie mărit pentru a asigura ţărilor mai sărace un adevărat viitor autonom. Trebuie amintit şi că, în domeniul economic, ajutorul principal de care au nevoie ţările în curs de dezvoltare este acela de a permite şi a favoriza inserarea progresivă a produselor lor în pieţele internaţionale, făcând astfel posibilă participarea lor deplină la viaţa economică internaţională. Prea des, în trecut, ajutoarele au folosit pentru a crea numai pieţe marginale pentru produsele acestor ţări. Acest lucru s-a datorat adesea unei lipse de adevărată cerere a acestor produse: de aceea, este necesar să se ajute aceste ţări ca să-şi îmbunătăţească produsele lor şi să le adapteze mai bine la cerere. În afară de aceasta, unii s-au temut adesea de concurenţa importurilor de produse, în mod normal agricole, care proveneau din ţările sărace din punct de vedere economic. Totuşi trebuie amintit că pentru aceste ţări posibilitatea de a comercializa aceste produse înseamnă foarte des a garanta supravieţuirea lor pe perioadă scurtă şi lungă. Un comerţ internaţional just şi echilibrat în domeniul agricol poate aduce beneficii tuturor, atât ofertei, cât şi cererii. Din acest motiv, nu numai că este necesar să se orienteze din punct de vedere comercial aceste producţii, ci să se stabilească reguli comerciale internaţionale care să le susţină, şi să se întărească finanţarea dezvoltării pentru a face mai productive aceste economii.

59. Cooperarea la dezvoltare nu trebuie să se refere numai la dimensiunea economică; ea trebuie să devină o mare ocazie de întâlnire culturală şi umană. Dacă subiecţii cooperării ţărilor dezvoltate din punct de vedere economic nu ţin cont, aşa cum se întâmplă uneori, de identitatea culturală proprie şi a altuia formată din valori umane, nu pot să instaureze nici un dialog profund cu cetăţenii din ţările sărace. Dacă aceştia din urmă, la rândul lor, se deschid cu indiferenţă şi fără discernământ la orice propunere culturală, nu sunt în măsură să asume responsabilitatea dezvoltării lor autentice[139]. Societăţile avansate din punct de vedere tehnologic nu trebuie să confunde propria dezvoltare tehnologică cu o presupusă superioritate culturală, ci trebuie să redescopere în ele însele virtuţi uneori uitate, care le-au făcut să înflorească de-a lungul istoriei. Societăţile în creştere trebuie să rămână fidele la ceea ce este cu adevărat uman în tradiţiile lor, evitând să suprapună în mod automat mecanismele civilizaţiei tehnologice globalizate. În toate culturile există convergenţe etice singulare şi multiple, expresie a aceleiaşi naturi umane, voită de Creator, şi pe care înţelepciunea etică a omenirii le numeşte lege naturală[140]. O astfel de lege morală universală este fundament puternic al oricărui dialog cultural, religios şi politic şi permite pluralismului multiform al diferitelor culturi să nu se rupă de căutarea comună a adevărului, a binelui şi a lui Dumnezeu. Adeziunea la acea lege scrisă în inimi este deci fundamentul oricărei colaborări sociale constructive. În toate culturile există poveri de care trebuie să se elibereze, umbre de care trebuie să se scape. Credinţa creştină, care se întrupează în culturi transcendându-le, poate să le ajute să crească în ospitalitate şi în solidaritate universale în folosul dezvoltării comunitare şi planetare.

60. În căutarea de soluţii la actuala criză economică, ajutorul dat dezvoltării ţărilor sărace trebuie considerat ca adevărat instrument de creare a bogăţiei pentru toţi. Ce proiect de ajutor poate să prospecteze o creştere de valoare aşa de semnificativă – şi a economiei mondiale – cum este sprijinul dat populaţiilor care se află încă într-o fază iniţială sau puţin avansată a procesului lor de dezvoltare economică? În această perspectivă, statele mai dezvoltate din punct de vedere economic vor face posibilul să destineze cote mai mari din produsul intern brut pentru ajutoarele date dezvoltării, respectând angajamentele care au fost luate în acest sens la nivel de comunitate internaţională. Vor putea face aceasta revizuind şi politicile de subsidiaritate şi creând sisteme de asistenţă socială mult mai integrate, cu participarea activă a subiecţilor privaţi şi a societăţii civile. În felul acesta este posibil chiar să se îmbunătăţească serviciile sociale şi de asistenţă şi, în acelaşi timp, să se economisească resurse, chiar eliminând irosiri şi venituri abuzive, care trebuie destinate solidarităţii internaţionale. Un sistem de solidaritate socială mai participat şi organic, mai puţin birocratic, dar nu mai puţin coordonat, ar permite să se valorizeze atâtea energii, astăzi atenuate, şi în folosul solidarităţii dintre popoare.

O posibilitate de ajutor pentru dezvoltare ar putea să derive din aplicarea eficientă a aşa-numitei solidarităţi fiscale, care ar permite cetăţenilor să decidă cu privire la destinaţia cotelor din impozitele lor vărsate la stat. Evitând degenerări particulariste, acest lucru ar putea fi de ajutor pentru a stimula forme de solidaritate socială de jos, cu beneficii clare şi pe versantul solidarităţii pentru dezvoltare.

61. O solidaritate mai amplă la nivel internaţional se exprimă, înainte de toate, în continuarea promovării, chiar şi în condiţii de criză economică, a unui acces mai mare la educaţie, care, pe de altă parte, este condiţie esenţială pentru eficacitatea cooperării internaţionale însăşi. Prin termenul "educaţie" nu ne referim numai la instruirea sau la formarea pentru muncă, ambele fiind cauze importante de dezvoltare, ci la formarea completă a persoanei. În această privinţă trebuie subliniat un aspect problematic: pentru a educa, trebuie ştiut cine este persoana umană, trebuie cunoscută natura ei. Afirmarea unei viziuni relativiste a acestei naturi pune probleme serioase pentru educaţie, mai ales pentru educaţia morală, prejudiciindu-i extinderea la nivel universal. Cedând în faţa unui asemenea relativism, devenim cu toţii mai săraci, cu consecinţe negative asupra eficacităţii ajutorului dat populaţiilor mai nevoiaşe, care nu au nevoie numai de mijloace economice sau tehnice, ci şi de căi şi de mijloace pedagogice care să însoţească persoanele în deplina lor realizare umană.

Un exemplu al relevanţei acestei probleme ne este oferit de fenomenul turismului internaţional[141], care poate constitui un important factor de dezvoltare economică şi de creştere culturală, dar care se poate transforma şi în ocazie de exploatare şi de degradare morală. Situaţia actuală oferă oportunităţi singulare pentru ca aspectele economice ale dezvoltării, adică transferurile de bani şi apariţia pe plan local a unor experienţe întreprinzătoare semnificative, să ajungă la combinarea lor cu cele culturale, primul dintre toate fiind aspectul educativ. În multe cazuri acest lucru se întâmplă, dar în atâtea alte cazuri turismul internaţional este eveniment de proastă educaţie fie pentru turist, fie pentru populaţiile locale. Acestea din urmă sunt adesea puse în faţa comportamentelor imorale, sau chiar perverse, ca în cazul turismului aşa-numit sexual, căruia îi cad victime atâtea fiinţe umane, chiar de vârstă tânără. Este dureros de constatat că acest lucru se desfăşoară adesea cu acordul guvernelor locale, cu tăcerea celor din care provin turiştii şi cu complicitatea atâtor lucrători din domeniu. Chiar şi atunci când nu se ajunge aici, turismul internaţional, nu de puţine ori, este trăit în mod consumist şi hedonist, ca evadare şi cu modalităţi de organizare tipice ţărilor de provenienţă, aşa încât nu favorizează o adevărată întâlnire între persoane şi culturi. Aşadar, trebuie să ne gândim la un turism diferit, capabil să promoveze o adevărată cunoaştere reciprocă, fără a îngrădi odihna şi distracţia sănătoase: un turism de acest gen trebuie stimulat, graţie şi unei legături mai strânse cu experienţele de cooperare internaţională şi de întreprindere pentru dezvoltare.

62. Un alt aspect care merită atenţie, tratând despre dezvoltarea umană integrală, este fenomenul migraţiilor. Este un fenomen care impresionează prin numărul mare de persoane implicate, prin problemele sociale, economice, politice, culturale şi religioase pe care le ridică, prin provocările dramatice pe care le pune comunităţilor naţionale şi internaţionale. Putem spune că suntem în faţa unui fenomen social de natură epocală, care cere o puternică şi clarvăzătoare politică de cooperare internaţională, pentru a fi abordat în mod adecvat. Această politică trebuie dezvoltată pornind de la o strânsă colaborare între ţările din care pleacă emigranţii şi ţările în care ajung; trebuie însoţită de normative internaţionale adecvate în măsură să armonizeze diferitele sisteme legislative, în perspectiva salvgardării exigenţelor şi drepturilor persoanelor şi familiilor emigrate şi, în acelaşi timp, ale societăţilor unde ajung aceiaşi emigranţi. Nici o ţară nu se poate considera în măsură să facă faţă singură problemelor migratoare din timpul nostru. Cu toţii suntem martori ai noianului de suferinţă, de necazuri şi de aspiraţii care însoţeşte fluxurile migratoare. Fenomenul, aşa cum se ştie, este de gestiune complexă; totuşi este sigur că muncitorii străini, în pofida dificultăţilor legate de integrarea lor, aduc o contribuţie semnificativă dezvoltării economice a ţării gazdă prin munca lor, precum şi ţării de origine graţie expedierilor financiare. Desigur, aceşti muncitori nu pot fi consideraţi ca o marfă sau o simplă forţă de muncă. Deci nu trebuie să fie trataţi ca orice alt factor de producţie. Fiecare migrant este o persoană umană care, ca atare, are drepturi fundamentale inalienabile care trebuie respectat de toţi şi în orice situaţie[142].

63. În tratarea problemelor dezvoltării, nu se poate să nu se scoată în evidenţă legătura directă dintre sărăcie şi şomaj. Săracii în multe cazuri sunt rezultatul încălcării demnităţii muncii umane, fie pentru că sunt limitate posibilităţile (şomajul, lipsa de ocupaţie), fie pentru că nu sunt luate în considerare "drepturile care provin din ea, în special dreptul la un salariu corect, la siguranţa persoanei muncitorului şi a familiei sale"[143]. De aceea, deja la 1 mai 2000, predecesorul meu Ioan Paul al II-lea, de venerată amintire, cu ocazia Jubileului Muncitorilor, a lansat un apel pentru "o coaliţie mondială în favoarea muncii decente"[144], încurajând strategia Organizaţiei Internaţionale a Muncii. În felul acesta, conferea o confirmare puternică acestui obiectiv, ca aspiraţie a familiilor din toate ţările lumii. Ce înseamnă cuvântul "decent" aplicat muncii? Înseamnă un lucru care, în orice societate, să fie expresia demnităţii esenţiale a oricărui bărbat şi a oricărei femei: o muncă aleasă în mod liber, care să-i asocieze în mod eficient pe muncitori, bărbaţi şi femei, la dezvoltarea comunităţii lor; un lucru care, în felul acesta, să permită muncitorilor să fie respectaţi în afara oricărei discriminări; un lucru care să permită satisfacerea necesităţilor familiilor şi şcolarizarea copiilor, fără ca aceştia să fie constrânşi ei înşişi să lucreze; un lucru care să permită muncitorilor să se organizeze în mod liber şi să-şi facă auzit glasul lor; un lucru care să lase un spaţiu suficient pentru a regăsi propriile rădăcini la nivel personal, familial şi spiritual; un lucru care să asigure muncitorilor ajunşi la pensie o condiţie demnă.

64. Reflectând asupra temei muncii, este oportună şi o amintire a exigenţei urgente ca organizaţiile sindicale ale muncitorilor, dintotdeauna încurajate şi susţinute de Biserică, să se deschidă la noile perspective care apar în domeniul muncii. Depăşind limitările proprii ale sindicatelor de categorie, organizaţiile sindicale sunt chemate să ia asupra lor noile probleme ale societăţilor noastre: mă refer, de exemplu, la acel ansamblu de probleme pe care cercetătorii de ştiinţe sociale îl identifică în conflictul dintre persoana-muncitoare şi persoana-consumatoare. Fără a trebui în mod necesar să fim de acord cu teza unei treceri de la centralitatea muncitorului la centralitatea consumatorului, pare oricum că şi acesta este un teren pentru experienţe sindicale inovatoare. Contextul global în care se desfăşoară munca reclamă ca şi organizaţiile sindicale naţionale, cu preponderenţă închise în apărarea intereselor propriilor înscrişi, să-şi îndrepte privirea şi spre cei neînscrişi şi, îndeosebi, spre muncitorii din ţările în curs de dezvoltare, unde drepturile sociale sunt adesea încălcate. Apărarea acestor muncitori, promovată şi prin iniţiative oportune faţă de ţările de origine, va permite organizaţiilor sindicale să scoată în evidenţă motivaţiile etice şi culturale autentice care le-au permis, în contexte sociale şi de muncă diferite, să fie un factor decisiv pentru dezvoltare. Oricum este mereu valabilă învăţătura tradiţională a Bisericii, care propune distincţia de roluri şi funcţii între sindicat şi politică. Această distincţie va permite organizaţiilor sindicale să găsească în societatea civilă locul cel mai potrivit pentru necesara lor acţiune de apărare şi promovare a lumii muncii, mai ales în favoarea muncitorilor exploataţi şi nereprezentaţi, a căror condiţie amară este adesea ignorată de ochiul distrat al societăţii.

65. Apoi este necesar ca finanţele ca atare, în structurile şi modalităţile de funcţionare în mod necesar reînnoite după folosirea lor rea care a dăunat economiei reale, să redevină un instrument care să aibă ca finalitate producerea mai bună de bogăţii şi dezvoltare. Toată economia şi toate finanţele, nu numai unele segmente ale lor, trebuie să fie folosite ca instrumente în mod etic în aşa fel încât să creeze condiţiile adecvate pentru dezvoltarea omului şi a popoarelor. Desigur este util, şi în unele circumstanţe indispensabil, să se dea naştere la iniţiative financiare în care dimensiunea umanitară să fie dominantă. Aceasta însă nu trebuie să facă să se uite că întregul sistem financiar trebuie să aibă ca finalitate sprijinirea unei adevărate dezvoltări. Mai ales, este nevoie ca intenţia de a face binele să nu contravină intenţiei capacităţilor efective de a produce bunuri. Lucrătorii din finanţe trebuie să redescopere fundamentul propriu-zis etic al activităţii lor pentru a nu abuza de acele instrumente sofisticate care pot folosi pentru a-i trăda pe cei care economisesc. Intenţia dreaptă, transparenţa şi căutarea rezultatelor bune sunt compatibile şi nu trebuie să fie despărţite niciodată. Dacă iubirea este inteligentă, ştie să găsească şi modurile pentru a acţiona conform unei convenienţe prevăzătoare şi drepte, aşa cum indică, în mod semnificativ, multe experienţe în domeniul cooperării de credit.

Atât o reglementare a sectorului de aşa natură încât să garanteze subiecţii mai slabi şi să împiedice speculaţii scandaloase, cât şi experimentarea de noi forme de finanţare destinate să favorizeze proiecte de dezvoltare, sunt experienţe pozitive care trebuie aprofundate şi încurajate, amintind însăşi responsabilitatea celui care economiseşte. Şi experienţa microfinanţelor, care îşi are rădăcinile în reflecţia şi în operele umaniştilor civili – mă gândesc mai ales la naşterea Munţilor de Milă, trebuie întărită şi pusă la punct, mai ales în aceste momente în care problemele financiare pot să devină dramatice pentru multe segmente mai vulnerabile ale populaţiei, care trebuie ocrotite de riscurile de camătă şi de disperare. Subiecţii mai slabi trebuie educaţi să se apere de camătă, precum şi popoarele sărace trebuie educate să scoată real folos din microcredit, descurajând în felul acesta formele de exploatare posibile în aceste două domenii. Pentru că şi în ţările bogate există noi forme de sărăcie, microfinanţele pot da ajutoare concrete pentru crearea de iniţiative şi sectoare noi în favoarea grupurilor slabe ale societăţii şi într-o fază de posibilă sărăcire a societăţii însăşi.

66. Interconexiunea mondială a făcut să apară o nouă putere politică, aceea a consumatorilor şi a asociaţiilor lor. E vorba de un fenomen care trebuie aprofundat, care conţine elemente pozitive ce trebuie stimulate şi chiar excese ce trebuie evitate. Este bine ca persoanele să-şi dea seama că a cumpăra este mereu un act moral, precum şi economic. Aşadar, există o precisă responsabilitate socială a consumatorului, care este însoţită de responsabilitatea socială a întreprinderii. Consumatorii trebuie educaţi încontinuu[145] la rolul pe care îl exercită zilnic şi pe care îl pot desfăşura respectând principiile morale, fără a diminua raţionalitatea intrinsecă actului de a cumpăra. Şi în domeniul achiziţionărilor, chiar în momente cum sunt acelea care se experimentează, în care puterea de cumpărare se va putea reduce şi va trebui să se consume cu sobrietate mai mare, este necesar de parcurs alte drumuri, ca, de exemplu, forme de cooperare la achiziţionare, cum sunt cooperativele de consum, active începând din secolul al XIX-lea graţie şi iniţiativei catolicilor. În afară de aceasta, este util de favorizat forme noi de comercializare a produselor care provin din arii deprimate ale planetei pentru a garanta o retribuire decentă producătorilor, cu condiţia să fie vorba cu adevărat de o piaţă transparentă, ca producătorii să nu primească numai rate mai mari de câştig, ci şi formare, profesionalitate şi tehnologie mai mare, şi în sfârşit să nu se asocieze la asemenea experienţe de economie pentru dezvoltarea viziunilor ideologice partizane. Un rol mai incisiv al consumatorilor, atunci când nu sunt manipulaţi ei înşişi de asociaţii care nu sunt cu adevărat reprezentative, este de dorit ca factor de democraţie economică.

67. În faţa creşterii de neoprit a interdependenţei mondiale, este simţită puternic, şi în prezenţa unei recesiuni la fel de mondiale, urgenţa reformei atât a Organizaţiei Naţiunilor Unite cât şi a arhitecturii economice şi financiare internaţionale, ca să se poată da o concreteţe reală conceptului de familie a naţiunilor. Este simţită, de asemenea, urgenţa de a găsi forme inovatoare pentru a realiza principiul responsabilităţii de a ocroti[146] şi pentru a atribui şi naţiunilor mai sărace o voce eficientă în deciziile comune. Acest lucru apare necesar tocmai în vederea unei orânduiri politice, juridice şi economice care să mărească şi să orienteze colaborarea internaţională spre dezvoltarea solidară a tuturor popoarelor. Pentru conducerea economiei mondiale, pentru a vindeca economiile lovite de criză, pentru a preveni înrăutăţiri ale crizei şi ulterioare dezechilibre majore; pentru a realiza o dezarmare integrală corespunzătoare, siguranţa alimentară şi pacea, este urgentă prezenţa unei adevărate autorităţi politice mondiale, care a fost deja schiţată de predecesorul meu, fericitul Ioan al XXIII-lea. O asemenea autoritate va trebui să fie reglementată de drept, să respecte în mod coerent principiile de subsidiaritate şi de solidaritate, să fie menită pentru realizarea binelui comun[147], să se angajeze în realizarea unei autentice dezvoltări umane integrale inspirată din valorile carităţii în adevăr. În afară de aceasta, o asemenea autoritate va trebui să fie recunoscută de toţi, să se bucure de putere efectivă pentru a garanta fiecăruia siguranţa, respectarea dreptăţii, respectarea drepturilor[148]. Desigur, ea trebuie să se bucure de facultatea de a face să fie respectate de către părţi propriile decizii, precum şi măsurile coordonate adoptate în diferitele foruri internaţionale. De fapt, în lipsa acestora, dreptul internaţional, în pofida marilor progrese făcute în diferitele domenii, ar risca să fie condiţionat de echilibrele de putere între cei mai puternici. Dezvoltarea integrală a popoarelor şi colaborarea internaţională cer să fie instituit un grad superior de orânduire internaţională de tip subsidiar pentru conducerea globalizării[149] şi să se actualizeze, în sfârşit, realizarea unei ordini sociale conforme cu ordinea morală şi cu acel racord între sfera morală şi socială, între politică şi sfera economică şi civilă care este deja prospectată în statutul Naţiunilor Unite.

Capitolul VI

Dezvoltarea popoarelor şi tehnica

68. Tema dezvoltării popoarelor este strâns legată de aceea a dezvoltării fiecărui om în parte. Persoana umană prin natura sa este în mod dinamic îndreptată spre propria dezvoltare. Nu e vorba de o dezvoltare garantată de mecanisme naturale, pentru că fiecare dintre noi ştie că este în măsură să facă alegeri libere şi responsabile. Nu e vorba nici de o dezvoltare aflată în voia capriciului nostru, deoarece cu toţii ştim că suntem dar şi nu rezultat al autogenerării. În noi libertatea este în mod originar caracterizată de fiinţa noastră şi de limitele sale. Nimeni nu plăsmuieşte propria conştiinţă în mod arbitrar, ci toţi construiesc propriul "eu" pe baza unui "sine" care ne-a fost dat. Nu numai celelalte persoane sunt indisponibile, ci şi noi suntem indisponibili pentru noi înşine. Dezvoltarea persoanei se degradează, dacă ea pretinde că este unica producătoare de sine înseşi. În mod analog, dezvoltarea popoarelor degenerează dacă omenirea consideră că se poate recrea folosindu-se de "minunile" tehnologiei. Aşa cum dezvoltarea economică se dovedeşte fictivă şi dăunătoare dacă are încredere în "minunile" finanţelor pentru a susţine creşteri nenaturale şi consumiste. În faţa acestei pretenţii prometeice trebuie să întărim iubirea faţă de o libertate nearbitrară, dar făcută cu adevărat umană de recunoaşterea binelui care o precedă. În acest scop este necesar ca omul să intre din nou în el însuşi, pentru a recunoaşte normele fundamentale ale legii morale naturale pe care Dumnezeu a înscris-o în inima lui.

69. Problema dezvoltării este astăzi strâns unită cu progresul tehnologic, cu aplicaţiile sale uluitoare în domeniul biologic. Tehnica – e bine de subliniat – este un fapt profund uman, legat de autonomia şi de libertatea omului. În tehnică se exprimă şi se confirmă domnia spiritului asupra materiei. Spiritul, "făcut astfel "mai puţin sclav al lucrurilor, poate cu uşurinţă să se înalţe la adorarea şi la contemplarea Creatorului""[150]. Tehnica permite să se domine materia, să se reducă riscurile, să se economisească trudă, să se amelioreze condiţiile de viaţă. Ea răspunde la însăşi vocaţia muncii umane: în tehnică, văzută ca operă a propriului geniu, omul se recunoaşte pe el însuşi şi realizează propria umanitate. Tehnica este aspectul obiectiv al acţiunii umane[151], a cărei origine şi motivaţie de a fi se află în elementul subiectiv: omul care acţionează. Pentru aceasta tehnica nu este niciodată numai tehnică. Ea îl arată pe om şi aspiraţiile sale la dezvoltare, exprimă năzuinţa sufletului uman spre depăşirea treptată a anumitor condiţionări materiale. De aceea, tehnica se inserează în porunca de "a cultiva şi a stăpâni pământul" (cf. Gen 2,15), pe care Domnul a încredinţat-o omului şi trebuie orientată spre întărirea acelei alianţe dintre fiinţa umană şi mediul înconjurător care trebuie să fie oglindă a iubirii creatoare a lui Dumnezeu.

70. Dezvoltarea tehnologică poate trezi ideea autosuficienţei tehnicii însăşi atunci când omul, întrebându-se numai despre cum, nu ia în considerarea acei mulţi pentru că de care este stimulat să acţioneze. Pentru aceasta tehnică asumă un chip ambiguu. Născută din creativitatea umană ca instrument al libertăţii persoanei, ea poate să fie înţeleasă ca element de libertate absolută, acea libertate care vrea să facă abstracţie de limitele pe care lucrurile le au în sine. Procesul de globalizare ar putea să înlocuiască ideologiile cu tehnica[152], devenită ea însăşi o putere ideologică, ce ar expune omenirea riscului de a fi închisă într-un a priori din care nu ar putea ieşi pentru a întâlni fiinţa şi adevărul. În acest caz, noi toţi am cunoaşte, am evalua şi am decide situaţiile vieţii noastre din interiorul unui orizont cultural tehnocratic, la care am aparţine în mod structural, fără a putea găsi niciodată un sens care să nu fie produs de noi. Această viziune face astăzi aşa de puternică mentalitatea tehnicistă, încât face să coincidă adevărul cu lucrul care se poate face. Însă atunci când unicul criteriu al adevărului este eficienţa şi utilitatea, dezvoltarea este în mod automat negată. De fapt, adevărata dezvoltare nu constă, în primul rând, în faptul de a face. Cheia dezvoltării este o inteligenţă în măsură să gândească tehnica şi să înţeleagă sensul deplin uman al acţiunii omului, în perspectiva persoanei luată în globalitatea sa. Chiar şi atunci când acţionează prin intermediul unui satelit sau al unui impuls electronic la distanţă, acţiunea lui rămâne tot umană, expresie de libertate responsabilă. Tehnica îl atrage puternic pe om, pentru că-l fereşte de limitările fizice şi-i lărgeşte orizontul. Însă libertatea umană este propriu-zis ea însăşi numai atunci când răspunde la fascinaţia tehnicii cu decizii care să fie rod al responsabilităţii morale. De aici urgenţa unei formări la responsabilitatea etică în folosirea tehnicii. Pornind de la fascinaţia pe care tehnica o exercită asupra fiinţei umane, trebuie să se recupereze adevăratul sens al libertăţii, care nu constă în iluzia unei autonomii totale, ci în răspunsul dat la apelul fiinţei, începând de la fiinţa care suntem noi înşine.

71. Această posibilă deviere a mentalităţii tehnice de la matca sa umanistă originară este astăzi evidentă în fenomenele de tehnicizare atât a dezvoltării, cât şi a păcii. Adesea dezvoltarea popoarelor este considerată o problemă de inginerie financiară, de deschidere a pieţelor, de eliminare a taxelor vamale, de investiţii productive, de reforme instituţionale, în definitiv o problemă doar tehnică. Toate aceste domenii sunt deosebit de importante, dar trebuie să ne întrebăm pentru ce alegerile de tip tehnic au funcţionat până acum numai în mod relativ. Motivul trebuie căutat mai în profunzime. Dezvoltarea nu va fi niciodată garantată pe deplin de forţe într-o oarecare măsură automatice şi impersonale, fie ele cele ale pieţei sau cele ale politicii internaţionale. Dezvoltarea este imposibilă fără oameni corecţi, fără lucrători economici şi oameni politici care să trăiască puternic în conştiinţele lor apelul binelui comun. Sunt necesare fie pregătirea profesională, fie coerenţa morală. Atunci când prevalează absolutizarea tehnicii se realizează o confuzie între scopuri şi mijloace, întreprinzătorul va considera ca unic criteriu de acţiune profitul maxim al producţiei; politicianul, consolidarea puterii; omul de ştiinţă, rezultatul descoperirilor sale. Astfel se întâmplă că, adesea, sub reţeaua raporturilor economice, financiare sau politice, rămân neînţelegeri, tulburări şi nedreptăţi; fluxurile cunoştinţelor tehnice se înmulţesc, dar în folosul proprietarilor lor, în timp ce situaţia reală a populaţiilor care trăiesc sub aceste fluxuri şi le cunosc prea puţin, rămâne neschimbată, fără posibilităţi reale de emancipare.

72. Şi pacea riscă uneori să fie considerată ca un produs tehnic, rod numai al acordurilor dintre guverne sau al iniţiativelor menite să asigure ajutoare economice eficiente. Este adevărat că edificarea păcii cere ţesătura constantă de contacte diplomatice, de schimburi economice şi tehnologice, de întâlniri culturale, de acorduri cu privire la proiecte comune, precum şi asumarea de angajamente împărtăşite pentru a stăvili ameninţările de tip războinic şi a elimina din rădăcină tentaţiile teroriste care apar des. Totuşi, pentru ca aceste eforturi să poată produce efecte durabile, este necesar să se sprijine pe valori înrădăcinate în adevărul vieţii. Adică trebuie să se audă glasul şi să se privească la situaţia populaţiilor interesate pentru a interpreta în mod adecvat aşteptările lor. Ca să spunem aşa, trebuie să fie în continuitate cu efortul anonim al atâtor persoane puternic angajate în promovarea întâlnirii dintre popoare şi în favorizarea dezvoltării pornind de la iubire şi de la înţelegerea reciprocă. Între aceste persoane există şi credincioşi creştini, implicaţi în marea misiune de a da dezvoltării şi păcii un sens pe deplin uman.

73. Legată de dezvoltarea tehnologică este răspândirea crescândă a mijloacelor de comunicare socială. Este de acum aproape imposibil de imaginat existenţa familiei umane fără ele. În bine şi în rău, sunt aşa de înrădăcinate în viaţa lumii, încât pare cu adevărat absurdă poziţia celor care susţin neutralitatea lor, revendicându-le, prin urmare, autonomia faţă de morala care atinge persoanele. Adesea, perspective asemănătoare, care pronunţă cu emfază natura strict tehnică a mass-media, favorizează de fapt subordonarea lor faţă de calculul economic, faţă de propunerea de a domina pieţele şi, nu în ultimul rând, faţă de dorinţa de a impune parametri culturali funcţionali proiectelor de putere ideologică şi politică. Dată fiind importanţa lor fundamentală în determinarea schimbărilor în modul de a percepe şi de a cunoaşte realitatea şi însăşi persoana umană, devine necesară o reflecţie atentă cu privire la influenţa lor în special faţă de dimensiunea etico-culturală a globalizării şi a dezvoltării solidare a popoarelor. La fel cum este cerut de o gestionare corectă a globalizării şi a dezvoltării, sensul şi finalizarea mass-media trebuie căutate în fundamentul antropologic nu numai atunci când, graţie dezvoltării tehnologice, oferă posibilităţi mai mari de comunicare şi de informare, dar mai ales atunci când sunt organizate şi orientate în lumina unei imagini a persoanei şi a binelui comun care să-i oglindească valenţele universale. Mijloacele de comunicare socială nu favorizează libertatea, nici nu globalizează dezvoltarea şi democraţia pentru toţi, pur şi simplu pentru că înmulţesc posibilităţile de interconexiune şi de circulaţie a ideilor. Pentru a ajunge la asemenea obiective este necesar ca ele să fie centrate pe promovarea demnităţii persoanelor şi a popoarelor, să fie în mod expres însufleţite de caritate şi să fie puse în slujba adevărului, a binelui şi a fraternităţii naturale şi supranaturale. Mass-media pot să constituie un ajutor valoros pentru a creşte comuniunea familiei umane şi ethos-ul societăţilor, atunci când devin instrumente de promovare a participării universale în căutarea comună a ceea ce este drept.

74. Domeniul primar şi crucial al luptei culturale dintre absolutismul tehnicităţii şi responsabilitatea morală a omului este astăzi cel al bioeticii, în care este în joc în mod radical posibilitatea însăşi a unei dezvoltări umane integrale. E vorba de un domeniu foarte delicat şi decisiv, în care iese în evidenţă cu forţă dramatică problema fundamentală: dacă omul s-a produs de la sine însuşi sau dacă el depinde de Dumnezeu. Descoperirile ştiinţifice în acest domeniu şi posibilităţile de intervenţie tehnică par aşa de avansate, încât impun alegerea între două raţionalităţi: cea a raţiunii deschise la transcendenţă sau cea a raţiunii închise în imanenţă. Suntem în faţa unui aut aut decisiv. Raţionalitatea acţiunii tehnice centrată pe ea însăşi se dovedeşte însă iraţională, deoarece comportă o refuzare hotărâtă a sensului şi a valorii. Nu întâmplător închiderea în faţa transcendenţei se ciocneşte cu dificultatea de a gândi cum din nimic a apărut fiinţa şi cum din întâmplare s-a născut inteligenţa[153]. În faţa acestor probleme dramatice, raţiunea şi credinţa se ajută reciproc. Numai împreună îl vor salva pe om. Atrasă de simpla acţiune tehnică, raţiunea fără credinţă este destinată să se piardă în iluzia propriei atotputernicii. Credinţa fără raţiune riscă înstrăinarea de viaţa concretă a persoanelor[154].

75. Deja Paul al VI-lea recunoscuse şi indicase orizontul mondial al problemei sociale[155]. Urmându-l pe acest drum, astăzi trebuie afirmat că problema socială a devenit în mod radical problemă antropologică, în sensul că ea implică însuşi modul nu numai de a concepe, ci şi de a manipula viaţa, tot mai mult pusă de biotehnologii în mâinile omului. Fecundarea in vitro, cercetarea pe embrioni, posibilitatea clonării şi hibridizării umane se nasc şi sunt promovate în cultura actuală a scepticismului total, care crede că a dezvăluit orice mister, pentru că s-a ajuns de acum la rădăcina vieţii. Aici absolutismul tehnicii are exprimarea sa maximă. În acest tip de cultură conştiinţa este chemată numai să ia act de o simplă posibilitate tehnică. Totuşi nu se pot minimaliza scenariile neliniştitoare pentru viitorul omului şi noile instrumente puternice pe care "cultura morţii" le are la dispoziţie. La plaga răspândită, tragică a avortului s-ar putea adăuga în viitor, dar este deja în mod fraudulos in nuce, o planificare eugenetică sistematică a naşterilor. Pe versantul opus, îşi croieşte drum o mens eutanasica, manifestare nu mai puţin abuzivă de dominare asupra vieţii, care în anumite condiţii nu mai este considerată vrednică de a fi trăită. În spatele acestor scenarii sunt poziţii culturale care neagă demnitatea umană. Aceste practici, la rândul lor, sunt destinate să alimenteze o concepţie materială şi mecanicistă a vieţii umane. Cine va putea măsura efectele negative ale unei asemenea mentalităţi asupra dezvoltării? Cum ne vom putea uimi de indiferenţa faţă de situaţiile umane de degradare, dacă indiferenţa caracterizează chiar atitudinea noastră faţă de ceea ce este uman şi ceea ce nu este uman? Ne uimeşte selectivitatea arbitrară a ceea ce este propus astăzi ca vrednic de respect. Gata să se scandalizeze pentru lucruri mărunte, mulţi par să tolereze nedreptăţi nemaiauzite. În timp ce săracii lumii bat încă la uşile opulenţei, lumea bogată riscă să nu mai audă acele bătăi la uşa sa, din cauza unei conştiinţe deja incapabile să recunoască umanul. Dumnezeu îl dezvăluie omului pe om; raţiunea şi credinţa colaborează în a-i arăta binele, numai dacă el vrea să-l vadă; legea naturală, în care străluceşte raţiunea creatoare, arată măreţia omului, dar şi mizeria lui, atunci când el nu recunoaşte chemarea adevărului moral.

76. Unul dintre aspectele spiritului tehnicist modern se poate întâlni în tendinţa de a considera problemele şi mişcările legate de viaţa interioară numai dintr-un punct de vedere psihologic, până la reducţionismul neurologic. Astfel interioritatea este golită şi conştiinţa consistenţei ontologice a sufletului uman, cu profunzimile pe care sfinţii au ştiut să le sondeze, se pierde progresiv. Problema dezvoltării este strâns legată şi de concepţia noastră despre sufletul omului, din moment ce eul nostru este adesea redus la psihic şi sănătatea sufletului este confundată cu bunăstarea emotivă. Aceste reducţii au la baza lor o profundă neînţelegere a vieţii spirituale şi duc la nerecunoaşterea că dezvoltarea omului şi a popoarelor depinde, în schimb, şi de soluţia problemelor cu caracter spiritual. Dezvoltarea trebuie să cuprindă, pe lângă o creştere materială, şi o creştere spirituală, pentru că persoana umană este o "unitate de suflet şi trup"[156], născută din iubirea creatoare a lui Dumnezeu şi destinată să trăiască veşnic. Fiinţa umană se dezvoltă atunci când creşte în spirit, atunci când sufletul său se cunoaşte pe sine însuşi şi cunoaşte adevărurile pe care Dumnezeu le-a imprimat acolo în mod germinal, atunci când dialoghează cu sine însuşi şi cu Creatorul său. Departe de Dumnezeu, omul este neliniştit şi bolnav. Alienarea socială şi psihologică şi multele nevroze care caracterizează societăţile opulente trimit şi la cauze de ordin spiritual. O societate a bunăstării, dezvoltată din punct de vedere material, dar asupritoare pentru suflet, nu este în sine orientată spre dezvoltarea autentică. Noile forme de sclavie a drogurilor şi disperarea în care cad atâtea persoane găsesc o explicaţie nu numai sociologică şi psihologică, ci în mod esenţial spirituală. Golul în care sufletul se simte abandonat, chiar şi în prezenţa atâtor terapii pentru trup şi pentru psihic, produce suferinţă. Nu există dezvoltare plenară şi bine comun universal fără binele spiritual şi moral al persoanelor, considerate în întregimea lor de trup şi suflet.

77. Absolutismul tehnicii tinde să producă o incapacitate de a percepe ceea ce nu se explică prin simpla materie. Şi totuşi toţi oamenii experimentează multele aspecte imateriale şi spirituale ale vieţii lor. A cunoaşte nu este numai un act material, deoarece cunoscutul ascunde mereu ceva care este dincolo de realitatea empirică. Fiecare cunoştinţă a noastră, chiar şi cea mai simplă, este mereu o mică minune, deoarece nu se explică niciodată complet cu instrumentele materiale de care ne folosim. În fiecare adevăr există mai mult decât noi înşine ne-am fi aşteptat, în iubirea pe care o primim există mereu ceva care ne surprinde. Nu ar trebui niciodată să încetăm a ne uimi în faţa acestor minuni. În fiecare cunoştinţă şi în fiecare act de iubire sufletul omului experimentează un "mai mult" care se aseamănă mult cu un dar primit, cu o înălţime la care ne simţim ridicaţi. Şi dezvoltarea omului şi a popoarelor se plasează la o asemenea înălţime, dacă luăm în considerare dimensiunea spirituală care trebuie să caracterizeze în mod necesar această dezvoltare ca să poată fi autentică. Ea cere ochi noi şi o inimă nouă, în măsură să depăşească viziunea materialistă a evenimentelor umane şi să întrevadă în dezvoltare un "dincolo" pe care tehnica nu-l poate da. Pe această cale va fi posibil să se urmărească acea dezvoltare umană integrală care îşi are criteriul de orientare în forţa propulsivă a carităţii în adevăr.

Concluzie

78. Fără Dumnezeu omul nu ştie unde să meargă şi nu reuşeşte nici să înţeleagă cine este el. În faţa problemelor enorme ale dezvoltării popoarelor care aproape ne duc la descurajare şi la cedare, ne vine în ajutor cuvântul Domnului Isus Cristos care ne face conştienţi: "Fără mine nimic nu puteţi face" (In 15,5) şi ne încurajează: "Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii" (Mt 28,20). În faţa imensităţii muncii care trebuie făcută, suntem susţinuţi de credinţa în prezenţa lui Dumnezeu alături de cei care se unesc în numele lui şi lucrează pentru dreptate. Paul al VI-lea ne-a amintit în Populorum progressio că omul nu este în măsură să gestioneze singur propriul progres, pentru că nu poate să întemeieze de la sine un adevărat umanism. Numai dacă ne gândim că suntem chemaţi ca indivizi în parte şi în calitate de comunitate să facem parte din familia lui Dumnezeu ca fii ai săi, vom fi capabili şi să producem o nouă gândire şi să exprimăm noi energii în slujba unui adevărat umanism integral. Deci cea mai mare forţă în slujba dezvoltării este un umanism creştin[157], care să reanimeze caritatea şi să se lase condusă de adevăr, primindu-le pe amîndouă ca dar permanent al lui Dumnezeu. Disponibilitatea faţă de Dumnezeu deschide la disponibilitatea faţă de fraţi şi faţă de o viaţă înţeleasă ca misiune solidară şi bucuroasă. Dimpotrivă, închiderea ideologică în faţa lui Dumnezeu şi ateismul indiferenţei, care îl uită pe Creator şi riscă să uite şi valorile umane, se prezintă astăzi printre cele mai mari obstacole în calea dezvoltării. Umanismul care-l exclude pe Dumnezeu este un umanism inuman. Numai un umanism deschis spre absolut ne poate călăuzi în promovarea şi realizarea formelor de viaţă socială şi civilă – în cadrul structurilor, instituţiilor, culturii, ethos-ului – salvându-ne de riscul de a cădea prizonieri ai modelor momentului. Conştiinţa iubirii indestructibile a lui Dumnezeu ne susţine în angajarea obositoare şi exaltantă pentru dreptate, pentru dezvoltarea popoarelor, printre succese şi insuccese, în urmărirea neîncetată a orânduirilor drepte pentru lucrurile umane. Iubirea lui Dumnezeu ne cheamă să ieşim din ceea ce este limitat şi nedefinitiv, ne dă curajul de a lucra şi de a continua în căutarea binelui tuturor, chiar dacă nu se realizează imediat, chiar dacă ceea ce reuşim să realizăm, noi şi autorităţile politice şi lucrătorii economici, este mereu mai puţin decât ceea ce dorim[158]. Dumnezeu ne dă forţa de a lupta şi de a suferi din iubire faţă de binele comun, pentru că el este totul nostru, speranţa noastră cea mai mare.

79. Dezvoltarea are nevoie de creştini cu braţele ridicate spre Dumnezeu în gestul de rugăciune, creştini mişcaţi de conştiinţa că iubirea plină de adevăr, caritas in veritate, din care provine dezvoltarea autentică, nu este produsă de noi, ci ne este dăruită. De aceea, chiar şi în momentele mai dificile şi complexe, în afară de a reacţiona cu conştiinţă, trebuie mai ales să ne referim la iubirea sa. Dezvoltarea implică atenţie faţă de viaţa spirituală, considerarea serioasă a experienţelor de încredere în Dumnezeu, de fraternitate spirituală în Cristos, de încredinţare providenţei şi milostivirii divine, de iubire şi de iertare, de renunţare la noi înşine, de primire a aproapelui, de dreptate şi de pace. Toate acestea sunt indispensabile pentru a transforma "inimile de piatră" în "inimi de carne" (Ez 36,26) aşa încât să facem "divină" şi, de aceea, mai vrednică de om viaţa pe pământ. Toate acestea sunt ale omului, pentru că omul este subiect al propriei existenţe; şi, în acelaşi timp, sunt ale lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este începutul şi sfârşitul a tot ceea ce are valoare şi răscumpără: "Lumea, viaţa, moartea, prezentul, viitorul: toate sunt ale voastre! Dar voi sunteţi ai lui Cristos şi Cristos este al lui Dumnezeu" (1Cor 3,22-23). Dorinţa creştinului este ca toată familia umană să-l poată invoca pe Dumnezeu ca "Tatăl nostru!". Împreună cu Fiul unul-născut, toţi oamenii să poată învăţa să se roage Tatălui şi să-i ceară lui, cu cuvintele pe care însuşi Isus ni le-a învăţat, să ştie să-l sfinţească trăind conform voinţei lui şi apoi să aibă pâinea de toate zilele necesară, înţelegerea şi generozitatea faţă de datornici, să nu fie niciodată puşi la încercare şi să fie eliberaţi de cel rău (cf. Mt 6,9-13).

La sfârşitul Anului Paulin îmi place să exprim această dorinţă cu înseşi cuvintele apostolului din Scrisoarea către Romani: "Iubirea să fie fără ipocrizie, urâţi răul, ataşaţi-vă de bine, iubiţi-vă unii pe alţii cu iubire frăţească, întreceţi-vă în a vă stima unii pe alţii" (12,9-10). Fie ca Fecioara Maria, proclamată de Paul al VI-lea Mater Ecclesiae şi cinstită de poporul creştin ca Speculum iustitiae şi Regina pacis, să ne ocrotească şi să ne obţină, cu mijlocirea ei cerească, forţa, speranţa şi bucuria necesare pentru a continua să ne dedicăm cu generozitate angajării de a realiza "dezvoltarea întregului om şi a tuturor oamenilor"[159].

Roma, "Sfântul Petru", 29 iunie, solemnitatea Sfinţilor Apostoli Petru şi Paul, din anul 2009, al cincilea al pontificatului meu.

Note

[1] Paul al VI‑lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio (26 martie 1967), 22: AAS 59 (1967), 268; cf. Conciliul Vatican II, Constituţia pastorală despre Biserică în lumea contemporană Gaudium et spes, 69.
[2] Discurs pentru ziua dezvoltării (23 august 1968): AAS 60 (1968), 626‑627.
[3] Cf. Ioan Paul al II‑lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2002: AAS 94 (2002), 132‑140.
[4] Cf. Conciliul Vatican II, Constituţia pastorală despre Biserică în lumea contemporană Gaudium et spes, 26.
[5] Cf. Ioan al XXIII‑lea, Scrisoare enciclică Pacem in terris (11 aprilie 1963): AAS 55 (1963), 268‑270.
[6] Cf. nr. 16: l.c., 265.
[7] Cf. ibid., 82: l.c., 297.
[8] Ibid., 42: l.c., 278.
[9] Ibid., 20: l.c., 267.
[10] Cf. Conciliul Vatican II, Constituţia pastorală despre Biserică în lumea contemporană Gaudium et spes, 36; Paul al VI‑lea, Scrisoarea apostolică Octogesima adveniens (14 mai 1971), 4: AAS 63 (1971), 403‑404; Ioan Paul al II‑lea, Scrisoarea enciclică Centesimus annus (1 mai 1991), 43: AAS 83 (1991), 847.
[11] Paul al VI‑lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 13: l.c., 263‑264.
[12] Cf. Consiliul Pontifical pentru Dreptate şi Pace, Compendiul de doctrină socială a Bisericii, nr. 76.
[13] Cf. Benedict al XVI‑lea, Discurs la sesiunea inaugurală a lucrărilor Celei de‑a V‑a Conferinţe Generale a Episcopatului Latino‑American şi al Caraibelor (13 mai 2007): Insegnamenti III, 1 (2007), 854‑870.
[14] Cf. nr. 3.5: l.c., 258‑260.
[15] Cf. Ioan Paul al II‑lea, Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis (30 decembrie 1987), 6‑7: AAS 80 (1988), 517‑519.
[16] Cf. Paul al VI‑lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 14: l.c., 264.
[17] Benedict al XVI‑lea, Scrisoarea enciclică Deus caritas est (25 decembrie 2005), 18: AAS 98 (2006), 232.
[18] Ibid., 6: l.c., 222.
[19] Cf. Benedict al XVI‑lea, Discurs adresat Curiei Romane pentru prezentarea felicitărilor de Crăciun (22 decembrie 2005): Insegnamenti I (2005), 1023‑1032.
[20] Cf. Ioan Paul al II‑lea, Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis, 3: l.c., 515.
[21] Cf. ibid., 1: l.c., 513‑514.
[22] Cf. ibid., 3: l.c., 515.
[23] Cf. Ioan Paul al II‑lea, Scrisoarea enciclică Laborem exercens (14 septembrie 1981), 3: AAS 73 (1981), 583‑584.
[24] Cf. Idem, Scrisoarea enciclică Centesimus annus, 3: l.c., 794‑796.
[25] Cf. Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 3: l.c., 258.
[26] Cf. ibid., 34: l.c., 274.
[27] Cf. nr. 8‑9: AAS 60 (1968); Benedict al XVI‑lea, Discurs adresat participanţilor la întâlnirea internaţională organizată la a 40‑a aniversare a enciclicei „Humanae vitae” (10 mai 2008): Insegnamenti IV, 1 (2008), 753‑756.
[28] Cf. Scrisoarea enciclică Evangelium vitae (25 martie 1995), 93: AAS 87 (1995), 507‑508.
[29] Ibid., 101: l.c., 516‑518.
[30] Nr. 29: AAS 68 (1976), 25.
[31] Ibid., 31: l.c., 26.
[32] Cf. Ioan Paul al II‑lea, Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis, 41: l.c., 570‑572.
[33] Cf. ibid.; Idem, Scrisoarea enciclică Centesimus annus, 5.54: l.c., 799, 859‑860.
[34] Nr. 15: l.c., 265
[35] Cf. ibid., 2: l.c., 258; Leon al XIII‑lea, Scrisoarea enciclică Rerum novarum (15 mai 1891): Leonis XIII P.M. Acta, XI, Romae 1892, 97‑144; Ioan Paul al II‑lea, Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis, 8: l.c., 519‑520; Idem, Scrisoarea enciclică Centesimus annus, 5: l.c., 799.
[36] Cf. Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 2.13: l.c., 258. 263‑264.
[37] Ibid., 42: l.c., 278.
[38] Ibid., 11: l.c., 262; cf. Ioan Paul al II‑lea, Scrisoarea enciclică Centesimus annus, 25: l.c., 822‑824.
[39] Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 15: l.c., 265.
[40] Ibid., 3: l.c., 258.
[41] Ibid., 6: l.c., 260.
[42] Ibid., 14: l.c., 264.
[43] Ibid.; cf. Ioan Paul al II‑lea, Scrisoarea enciclică Centesimus annus, 53‑62: l.c., 859‑867; Idem, Scrisoarea enciclică Redemptor hominis (4 martie 1979) 13‑14: AAS 71 (1979), 282‑286.
[44] Cf. Paul al VI‑lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 12: l.c., 262‑263.
[45] Conciliul Vatican II, Constituţia pastorală despre Biserică în lumea contemporană Gaudium et spes, 22.
[46] Paul al VI‑lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 13: l.c., 263‑264.
[47] Cf. Benedict al XVI‑lea, Discurs adresat participanţilor la a IV‑a întâlnire specifică a Bisericii din Italia (19 octombrie 2006): Insegnamenti II, 2 (2006), 465‑477.
[48] Cf. Paul al VI‑lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 16: l.c., 265.
[49] Ibid.
[50] Benedict al XVI‑lea, Discurs adresat tinerilor la digul din Barnagaroo: L’Osservatore romano, 18 iulie 2008, pag. 8.
[51] Paul al VI‑lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 20: l.c., 267.
[52] Ibid., 66: l.c., 289‑290.
[53] Ibid., 21: l.c., 267‑268.
[54] Cf. nr. 3.29.32: l.c., 258.272.273.
[55] Cf. Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis, 28: l.c., 548‑550.
[56] Paul al VI‑lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 9: l.c., 261‑262.
[57] Cf. Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis, 20: l.c., 536‑537.
[58] Cf. Scrisoarea enciclică Centesimus annus, 22‑29: l.c., 819‑830.
[59] Cf. nr. 23.33: l.c., 268‑269. 273‑274.
[60] Cf. l.c., 135.
[61] Conciliul Vatican II, Constituţia pastorală despre Biserică în lumea contemporană Gaudium et spes, 63.
[62] Cf. Ioan Paul al II‑lea, Scrisoarea enciclică Centesimus annus, 24: l.c., 821‑822.
[63] Cf. Idem, Scrisoarea enciclică Veritatis splendor (6 august 1993), 33.46.51: AAS 85 (1993), 1160.1169‑1171.1174‑1175; Idem, Discurs la Adunarea Generală a Naţiunilor Unite pentru celebrarea a 50 de ani de la întemeiere (5 octombrie 1995), 3: Insegnamenti XVIII, 2 (1995), 732‑733.
[64] Cf. Scrisoarea enciclică Populorum progressio 47: l.c., 280‑281; Ioan Paul al II‑lea, Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis, 42: l.c., 572‑574.
[65] Cf. Benedict al XVI‑lea, Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Alimentaţiei 2007: AAS 99 (2007), 933‑935.
[66] Cf. Ioan Paul al II‑lea, Scrisoarea enciclică Evangelium vitae, 18.59.63‑64: l.c., 419‑421.467‑468.472‑475.
[67] Cf. Benedict al XVI‑lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2007, 5: Insegnamenti II, 2 (2006), 778.
[68] Cf. Ioan Paul al II‑lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2002, 4‑7.12‑15: AAS 94 (2002), 134‑136.138‑140; Idem, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2004, 8: AAS 96 (2004), 177‑178; Benedict al XVI‑lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2006, 9‑10: AAS 98 (2006), 60‑61; Idem, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2007, 5.14: l.c., 778.782‑783.
[69] Cf. Ioan Paul al II‑lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2002, 6: l.c., 135; Benedict al XVI‑lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2006, 9‑10: l.c., 60‑61.
[70] Cf. Benedict al XVI‑lea, Omilia la sfânta Liturghie în „Islinger Feld” din Regensburg (12 septembrie 2006): Insegnamenti II, 2 (2006), 252‑256.
[71] Cf. Idem, Scrisoarea enciclică Deus caritas est, 1: l.c., 217‑218.
[72] Ioan Paul al II‑lea, Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis, 28: l.c., 548‑550.
[73] Paul al VI‑lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 19: l.c., 266‑267.
[74] Ibid., 39: l.c., 276‑277.
[75] Ibid., 75: l.c., 293‑294.
[76] Cf. Benedict al XVI‑lea, Scrisoarea enciclică Deus caritas est, 28: l.c., 238‑240.
[77] Ioan Paul al II‑lea, Scrisoarea enciclică Centesimus annus, 59: l.c., 864.
[78] Cf. Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 40.85: l.c., 277.298‑299.
[79] Ibid., 13: l.c., 263‑264.
[80] Cf. Ioan Paul al II‑lea, Scrisoarea enciclică Fides et ratio (14 septembrie 1998), 85: AAS 91 (1999), 72‑73.
[81] Cf. ibid., 83: l.c., 70‑71.
[82] Benedict al XVI‑lea, Discurs la Universitatea din Regensburg (12 septembrie 2006): Insegnamenti II, 2 (2006), 265.
[83] Cf. Paul al VI‑lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 33: l.c., 273‑274.
[84] Cf. Ioan Paul al II‑lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2000, 15: AAS 92 (2000), 366.
[85] Catehismul Bisericii Catolice, nr. 407; cf. Ioan Paul al II‑lea, Scrisoarea enciclică Centesimus annus, 25: l.c., 822‑824.
[86] Cf. nr. 17: AAS 99 (2007), 1000.
[87] Cf. ibid., 23: l.c., 1004‑1005.
[88] Sfântul Augustin expune în mod detaliat această învăţătură în dialogul despre liberul arbitru (De libero arbitrio II 3,8 şi urm.). El indică existenţa unui „simţ intern” în sufletul uman. Acest simţ constă într‑un act care se împlineşte în afara funcţiilor normale ale raţiunii, act nereflex şi aproape instinctiv, prin care raţiunea, dându‑şi seama de condiţia sa trecătoare şi greşitoare, admite mai presus de sine existenţa a ceva veşnic, absolut adevărat şi sigur. Numele pe care sfântul Augustin îl dă acestui adevăr interior este uneori cel de Dumnezeu (Confesiuni X,24,35; XII,25,35; De libero arbitrio II 3,8), mai des cel de Cristos (De magistro 11,38; Confesiuni VII,18,24; XI,2,4).
[89] Benedict al XVI‑lea, Scrisoarea enciclică Deus caritas est, 3: l.c., 219.
[90] Cf. nr. 49: l.c., 281.
[91] Ioan Paul al II‑lea, Scrisoarea enciclică Centesimus annus, 28: l.c., 827‑828.
[92] Cf. nr. 35: l.c., 836‑838.
[93] Cf. Ioan Paul al II‑lea, Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis, 38: l.c., 565‑566.
[94] Nr. 44: l.c. 836‑838.
[95] Cf. ibid., 24: l.c., 269.
[96] Cf. Scrisoarea enciclică Centesimus annus, 36: l.c., 838‑840.
[97] Cf. Paul al VI‑lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 24: l.c., 269.
[98] Cf. Ioan Paul al II‑lea, Scrisoarea enciclică Centesimus annus, 32: l.c., 832‑833; Paul al VI‑lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 25: l.c., 269‑270.
[99] Ioan Paul al II‑lea, Scrisoarea enciclică Laborem exercens, 24: l.c., 637‑638.
[100] Ibid., 15: l.c., 616‑618.
[101] Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 27: l.c., 271.
[102] Cf. Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Instrucţiune despre libertatea creştină şi eliberare Libertatis conscientia (22 martie 1987) 74: AAS 79 (1987), 587.
[103] Cf. Ioan Paul al II‑lea, Interviu la cotidianul catolic „La Croix”, 20 august 1997.
[104] Ioan Paul al II‑lea, Discurs la Academia Pontificală de Ştiinţe Sociale (27 aprilie 2001): Insegnamenti XXIV, 1 (2001), 800.
[105] Paul al VI‑lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 17: l.c., 265‑266.
[106] Cf. Ioan Paul al II‑lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2003, 5: AAS 95 (2003), 343.
[107] Cf. ibid.
[108] Cf. Benedict al XVI‑lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2007, 13: l.c. 781‑782.
[109] Paul al VI‑lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 65: l.c., 289.
[110] Cf. ibid., 36‑37: l.c., 275‑276.
[111] Cf. ibid., 37: l.c., 275‑276.
[112] Cf. Conciliul Vatican II, Decret despre apostolatul laicilor Apostolicam actuositatem, 11.
[113] Cf. Paul al VI‑lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 14: l.c., 264; Ioan Paul al II‑lea, Scrisoarea enciclică Centesimus annus, 32: l.c., 832‑833.
[114] Paul al VI‑lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 77: l.c., 295.
[115] Ioan Paul al II‑lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 1990, 6: AAS 82 (1990), 150.
[116] Heraclit din Efes (Efes 535 î.C. cca. – 475 î.C. cca.), Fragment 22B124, în H. Diels – W. Kranz, Die Fragmente der Vorsokratiker, Weidman, Berlin 1952⁶.
[117] Cf. Consiliul Pontifical pentru Dreptate şi Pace, Compendiul de doctrină socială a Bisericii, nr. 451‑487.
[118] Cf. Ioan Paul al II‑lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 1990, 10: l.c., 152‑153.
[119] Paul al VI‑lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 65: l.c., 289.
[120] Benedict al XVI‑lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2008, 7: AAS 100 (2008), 41.
[121] Cf. Idem, Discurs adresat participanţilor la Adunarea Generală a Naţiunilor Unite (18 aprilie 2008): Insegnamenti IV, 1 (2008), 618‑626.
[122] Cf. Ioan Paul al II‑lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 1990, 13: l.c., 154‑155.
[123] Idem, Scrisoarea enciclică Centesimus annus, 36: l.c., 838‑840.
[124] Ibid., 38: l.c., 840‑841; cf. Benedict al XVI‑lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2007, 8: l.c., 779.
[125] Cf. Ioan Paul al II‑lea, Scrisoarea enciclică Centesimus annus, 41: l.c., 843‑845.
[126] Cf. ibid.
[127] Cf. Idem, Scrisoarea enciclică Evangelium vitae, 20: l.c., 422‑424.
[128] Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 85: l.c., 298‑299.
[129] Cf. Ioan Paul al II‑lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 1998, 3: AAS 90 (1998), 150; Idem, Discurs adresat membrilor Fundaţiei „Centesimus annus” (9 mai 1998), 2: Insegnamenti XXI, 1 (1998), 873‑874; Idem, Discurs adresat autorităţilor civile şi politice şi corpului diplomatic în timpul întâlnirii în „Wiener Hofburg” (20 iunie 1998), 8: Insegnamenti XXI, 1 (1998), 1435‑1436; Idem, Mesaj adresat rectorului magnific al Universităţii Catolice „Preasfânta Inimă” cu ocazia aniversării anuale a zilei (5 mai 2000), 6: Insegnamenti XXIII, 1 (2000), 759‑760.
[130] Conform sfântului Toma „ratio partis contrariatur rationi personae” în III Sent. d. 5, 3, 2; şi „Homo non ordinatur ad communitatem politicam secundum se totum et secundum omnia sua” în Summa theologica I‑II, q. 21, a. 4, ad 3um.
[131] Cf. Conciliul Vatican II, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 1.
[132] Cf. Ioan Paul al II‑lea, Discurs adresat participanţilor la şedinţa publică a Academiilor Pontificale de Teologie şi a Sfântului Toma de Aquino (8 noiembrie 2000), 3: Insegnamenti XXIV, 2 (2001), 676‑677.
[133] Cf. Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Declaraţie cu privire la unicitatea şi universalitatea mântuitoare a lui Isus Cristos şi a Bisericii Dominus Jesus (6 august 2000), 22: AAS 92 (2000), 763‑764; Idem, Notă doctrinară cu privire la câteva chestiuni referitoare la angajarea şi comportamentul catolicilor în viaţa politică (24 noiembrie 2002), 8: AAS 96 (2004), 369‑370.
[134] Benedict al XVI‑lea, Scrisoarea enciclică Spe salvi, 31: l.c., 1010; Idem, Discurs adresat participanţilor la Cea de‑a IV‑a Întâlnire Naţională a Bisericii din Italia (19 octombrie 2006): l.c., 465‑477.
[135] Ioan Paul al II‑lea, Scrisoarea enciclică Centesimus annus, 5: l.c., 798‑800; cf. Benedict al XVI‑lea, Discurs adresat participanţilor la a IV‑a Întâlnire Naţională a Bisericii din Italia (19 octombrie 2006): l.c., 471.
[136] Nr. 12.
[137] Cf. Pius al XI‑lea, Scrisoarea enciclică Quadragesimo anno (15 mai 1931): AAS 23 (1931), 203; Ioan Paul al II‑lea, Scrisoarea enciclică Centesimus annus, 48: l.c., 852‑854; Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1883.
[138] Cf. Ioan al XXIII‑lea, Scrisoarea enciclică Pacem in terris: l.c., 274.
[139] Cf. Paul al VI‑lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 10.41: l.c., 262.277‑278.
[140] Cf. Benedict al XVI‑lea, Discurs adresat membrilor Comisiei Teologice Internaţionale (5 octombrie 2007): Insegnamenti III, 2 (2007), 418‑421; Idem, Discurs adresat participanţilor la Congresul Internaţional despre „Legea morală naturală” promovat de Universitatea Pontificală Lateran (12 februarie 2007): Insegnamenti III, 1 (2007), 209‑212.
[141] Cf. Benedict al XVI‑lea, Discurs adresat prelaţilor din Conferinţa Episcopilor din Thailanda in vizită ad limina (16 mai 2008): Insegnamenti IV, 1 (2008), 798‑801.
[142] Cf. Consiliul Pontifical al Pastoraţiei pentru Migranţi şi Itineranţi, Instrucţiunea Erga migrantes caritas Christi (3 mai 2004): AAS 96 (2004), 762‑822.
[143] Ioan Paul al II‑lea, Scrisoarea enciclică Laborem exercens, 8: l.c., 594‑598.
[144] Discurs la sfârşitul Concelebrării euharistice cu ocazia Jubileului Muncitorilor (1 mai 2000): Insegnamenti XXIII, 1 (2000), 720.
[145] Cf. Ioan Paul al II‑lea, Scrisoarea enciclică Centesimus annus, 36: l.c., 838‑840.
[146] Cf. Benedict al XVI‑lea, Discurs adresat participanţilor la Adunarea Generală a Naţiunilor Unite (18 aprilie 2008): l.c., 618‑626.
[147] Cf. Ioan al XXIII‑lea, Scrisoarea enciclică Pacem in terris: l.c., 293; Consiliul Pontifical pentru Dreptate şi Pace, Compendiu de doctrină socială a Bisericii, nr. 441.
[148] Cf. Conciliul Vatican II, Constituţia pastorală de Biserică în lumea contemporană Gaudium et spes, 82.
[149] Cf. Ioan Paul al II‑lea, Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis, 43: l.c., 574‑575.
[150] Paul al VI‑lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 41: l.c., 277‑278; Conciliul Vatican II, Constituţia pastorală privind Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, 57.
[151] Cf. Ioan Paul al II‑lea, Scrisoarea enciclică Laborem exercens, 5: l.c., 586‑589.
[152] Cf. Paul al VI‑lea, Scrisoarea apostolică Octogesima adveniens, 29: l.c., 420.
[153] Cf. Benedict al XVI‑lea, Discurs adresat participanţilor la a IV‑a Întâlnire a Bisericii din Italia (19 octombrie 2006): l.c., 465‑477; Idem, Omilia la sfânta Liturghie în „Islinger Feld” din Regensburg (12 septembrie 2006): l.c., 252‑256.
[154] Cf. Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Instrucţiune despre câteva chestiuni de bioetică Dignitas personae (8 septembrie 2008): AAS 100 (2008), 858‑887.
[155] Cf. Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 3: l.c., 258.
[156] Conciliul Vatican II, Constituţia pastorală de Biserică în lumea contemporană Gaudium et spes, 14.
[157] Cf. nr. 42: l.c., 278.
[158] Cf. Benedict al XVI‑lea, Scrisoarea enciclică Spe salvi, 35: l.c., 1013‑1014.
[159] Paul al VI‑lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 42: l.c., 278.