Sfântul Paul
Relaţia cu Isus istoric
miercuri, 8 octombrie 2008

Iubiţi fraţi şi surori,

În ultimele cateheze despre sfântul Paul am vorbit despre întâlnirea sa cu Cristos înviat, care şi-a schimbat profund viaţa şi apoi despre relaţia sa cu cei doisprezece apostoli chemaţi de Isus – îndeosebi cu Iacob, Chefa şi Ioan – şi despre relaţia sa cu Biserica din Ierusalim. Rămâne acum problema cu privire la ce anume a ştiut Paul despre Isus pământesc, despre viaţa sa, despre învăţăturile sale, despre pătimirea sa. Înainte de a intra în această chestiune, poate fi util să ţinem cont de faptul că sfântul Paul însuşi distinge două moduri de a-l cunoaşte pe Isus şi mai în general două moduri de a cunoaşte o persoană. Scrie în Scrisoarea a doua către Corinteni: “Astfel, de acum înainte, noi nu mai cunoaştem pe nimeni după trup şi, dacă l-am cunoscut pe Cristos după trup, acum nu-l mai cunoaştem astfel” (5,16). A cunoaşte “după trup”, în mod trupesc, înseamnă a cunoaşte numai în mod exterior, cu criterii exterioare: se poate vedea o persoană de mai multe ori, deci să i se cunoască trăsăturile şi diferitele detalii ale comportamentului: cum vorbeşte, cum se mişcă, etc. Totuşi, chiar cunoscând pe cineva în acest mod, el nu este cunoscut realmente, nu este cunoscut nucleul persoanei. Numai cu inima se cunoaşte cu adevărat o persoană. De fapt, fariseii şi saduceii l-au cunoscut pe Isus în mod exterior, au cunoscut învăţătura sa, atâtea detalii despre el, dar nu l-au cunoscut în adevărul său. Există o distincţie asemănătoare într-un cuvânt al lui Isus. După schimbarea la faţă, el îi întreabă pe apostoli: “Cine spun oamenii că sunt eu?” şi “Voi cine spuneţi că sunt eu?”. Oamenii îl cunosc, dar în mod superficial; ştiu diferite lucruri despre el, dar nu l-au cunoscut realmente. În schimb, cei doisprezece, graţie prieteniei care cheamă în cauză inima, cel puţin au înţeles în substanţă şi au început să cunoască cine este Isus. Şi astăzi există acest mod diferit de cunoaştere: există persoane pregătite care-l cunosc pe Isus în multele sale detalii şi persoane simple care nu cunosc aceste detalii, dar l-au cunoscut în adevărul său: “inima vorbeşte inimii”. Şi Paul vrea să spună esenţialmente că aşa îl cunoaşte pe Isus, cu inima, şi că el cunoaşte în acest mod esenţialmente persoana în adevărul său; şi apoi, într-un al doilea moment, să-i cunoască detaliile.

După ce am spus acestea, rămâne totuşi problema: ce anume a ştiut sfântul Paul despre viaţa concretă, despre cuvintele, despre pătimirea, despre minunile lui Isus? Pare sigur că el nu l-a întâlnit în timpul vieţii sale pământeşti. Prin intermediul apostolilor şi al Bisericii care se năştea cu siguranţă a cunoscut şi detalii despre viaţa pământească a lui Isus. În scrisorile sale putem găsi trei forme de referinţă la Isus prepascal. În primul rând, există referinţe explicite şi directe. Paul vorbeşte despre ascendenţa davidică a lui Isus (cf. Rom 1,3), cunoaşte existenţa “fraţilor” sau consangvinilor săi (1Cor 9,5; Gal 1,19), cunoaşte desfăşurarea Ultimei Cine (cf. 1Cor 11,23), cunoaşte alte cuvinte ale lui Isus, de exemplu cu privire la indisolubilitatea căsătoriei (cf. 1Cor 7,10 cu Mc 10,11-12), cu privire la necesitatea ca acela care vesteşte evanghelia să fie întreţinut de comunitate deoarece lucrătorul este vrednic de răsplata sa (cf. 1Cor 9,14 cu Lc 10,7); Paul cunoaşte cuvintele rostite de Isus la Ultima Cină (cf. 1Cor 11,24-25 cu Lc 22,19-20) şi cunoaşte şi crucea lui Isus. Acestea sunt referinţe directe la cuvinte şi fapte din viaţa lui Isus.

În al doilea rând, putem întrevedea în câteva fraze din scrisorile pauline diferite aluzii la tradiţia atestată în evangheliile sinoptice. De exemplu, cuvintele pe care le citim în prima Scrisoare către Tesaloniceni, conform cărora “ziua Domnului vine ca un hoţ în timpul nopţii” (5,2), nu s-ar explica printr-o trimitere la profeţiile veterotestamentare, deoarece asemănarea hoţului nocturn se găseşte numai în Evanghelia după Matei şi după Luca, deci este luată chiar din tradiţia sinoptică. Astfel, când citim că “Dumnezeu a ales cele nebune ale lumii…” (1Cor 1,27-28), se simte ecoul fidel al învăţăturii lui Isus despre cei simpli şi despre cei săraci (cf. Mt 5,3; 11,25; 19,30). Există apoi cuvintele rostite de Isus în tresăltarea mesianică: “Te preamăresc Tată, Domn al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi învăţaţi şi le-ai revelat celor mici”. Paul ştie – este experienţa sa misionară – cât de adevărate sunt aceste cuvinte, adică faptul că tocmai cei simpli au inima deschisă la cunoaşterea lui Isus. Şi aluzia la ascultarea lui Isus “până la moarte”, care se citeşte în Fil 2,8 nu poate să nu amintească de disponibilitatea totală a lui Isus pământesc de a împlini voinţa Tatălui său (cf. Mc 3,35; In 4,34). Aşadar, Paul cunoaşte pătimirea lui Isus, crucea sa, modul în care el a trăit ultimele momente ale vieţii sale. Crucea lui Isus şi tradiţia cu privire la acest eveniment al crucii este în centrul kerygmei pauline. Un alt pilastru al vieţii lui Isus cunoscut de sfântul Paul este predica de pe munte, din care citează câteva elemente aproape la literă, atunci când le scrie romanilor: “Iubiţi-vă unii pe alţii… Binecuvântaţi pe cei care vă persecută… Trăiţi în pace cu toţi… Învinge răul cu binele…”. Deci în scrisorile sale există o reflexie fidelă a predicii de pe munte (cf. Mt 5-7).

În sfârşit, este posibil să vedem un al treilea mod de prezenţă a cuvintelor lui Isus în scrisorile lui Paul: este atunci când el face o formă de transpunere a tradiţiei pre-pascale la situaţia de după Paşti. Un caz tipic este tema împărăţiei lui Dumnezeu. El este cu siguranţă în centrul predicii lui Isus istoric (cf. Mt 3,2; Mc 1,15; Lc 4,43). În Paul se poate vedea o transpunere a acestei tematici, pentru că după înviere este clar că Isus în persoană, Cel Înviat, este împărăţia lui Dumnezeu. Prin urmare împărăţia ajunge acolo unde ajunge Isus. Şi astfel, în mod necesar tema împărăţiei lui Dumnezeu, în care era anticipat misterul lui Isus, se transformă în cristologie. Totuşi, înseşi dispoziţiile cerute de Isus pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu sunt valabile exact pentru Paul cu privire la justificarea prin credinţă: atât intrarea în împărăţie cât şi justificarea cer o atitudine de mare umilinţă şi disponibilitate, liberă de orgolii, pentru a primi harul lui Dumnezeu. De exemplu, parabola fariseului şi a vameşului (cf. Lc 18,9-14) împarte o învăţătură care se găseşte la fel în Paul, atunci când insistă asupra excluderii necesare a oricărei laude faţă de Dumnezeu. Şi frazele lui Isus despre vameşi şi desfrânate, mai disponibili decât fariseii să primească evanghelia (cf. Mt 21,31; Lc 7,36-50), şi alegerile sale de a sta la masă cu ei (cf. Mc 9,10-13; Lc 15,1-2) au corespondent deplin în învăţătura lui Paul despre iubirea milostivă a lui Dumnezeu faţă de cei păcătoşi (cf. Rom 5,8-10; şi Ef 2,3-5). Astfel, tema împărăţiei lui Dumnezeu este repropusă în formă nouă, dar mereu în fidelitate deplină faţă de tradiţia lui Isus istoric.

Un alt exemplu de transformare fidelă a nucleului doctrinal voit de Isus se găseşte în “titlurile” date lui. Înainte de Paşti el însuşi se califică Fiu al omului; după Paşti devine clar că Fiul Omului este şi Fiul lui Dumnezeu. De aceea, titlul preferat de Paul pentru a-l califica pe Isus este Kyrios, “Domn” (cf. Fil 2,9-11), care indică divinitatea lui Isus. Domnul Isus, cu acest titlu, apare în lumina deplină a învierii. Pe Muntele Măslinilor, în momentul agoniei extreme a lui Isus (cf. Mc 14,36), discipolii înainte de a aţipi au auzit cum el vorbea cu Tatăl şi-l numea “Abba – Tată”. Este un cuvânt foarte familiar, echivalent cu “tăticule”, folosit numai de copii în comuniune cu tatăl lor. Până în acel moment era inimaginabil ca un evreu să folosească un asemenea cuvânt pentru a se adresa lui Dumnezeu; însă Isus, fiind adevărat fiu, în această oră de intimitate vorbeşte astfel şi spune: “Abba, Tată”. În scrisorile sfântului Paul către romani şi către galateni în mod surprinzător acest cuvânt “Abba”, care exprimă exclusivitatea filiaţiei lui Isus, apare pe buzele celor botezaţi (cf. Rom 8,15; Gal 4,6), pentru că au primit “Duhul Fiului” şi acum îl poartă în ei pe acest Duh şi pot să vorbească asemenea lui Isus şi cu Isus ca adevăraţi fii ai Tatălui lor, pot să spună “Abba” pentru că au devenit fii în Fiul.

Şi în sfârşit aş vrea să amintesc dimensiunea mântuitoare a morţii lui Isus, pe care noi o găsim în cuvântul evanghelic conform căruia “Fiul Omului n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mc 10,45; Mt 20,28). Reflexia fidelă a acestui cuvânt al lui Isus apare în învăţătura paulină despre moartea lui Isus ca răscumpărare (cf. 1Cor 6,20), ca mântuire (cf. Rom 3,24), ca eliberare (cf. Gal 5,1) şi ca reconciliere (cf. Rom 5,10; 2Cor 5,18-20). Aici se află centrul teologiei pauline, care se bazează pe acest cuvânt al lui Isus.

În concluzie, sfântul Paul nu se gândeşte la Isus ca un istoric, ca la o persoană din trecut. Cunoaşte cu siguranţă marea tradiţie despre viaţa, cuvintele, moartea şi învierea lui Isus, dar nu tratează toate acestea ca ceva din trecut; le propune ca realităţi ale lui Isus viu. Cuvintele şi acţiunile lui Isus pentru Paul nu aparţin timpului istoric, trecutului. Isus trăieşte acum şi vorbeşte acum cu noi şi trăieşte pentru noi. Acesta este adevăratul mod de a-l cunoaşte pe Isus şi de a primi tradiţia despre el. Trebuie să învăţăm şi noi să-l cunoaştem pe Isus nu după trup, ca o persoană din trecut, ci ca Domnul şi fratele nostru, care este astăzi cu noi şi ne arată cum să trăim şi cum să murim.