Sfântul Grigore din Nazianz
miercuri, 8 august 2007

Dragi fraţi şi surori,

Miercurea trecută am vorbit despre un mare maestru al credinţei, Părintele Bisericii Sfântul Vasile. Astăzi aş vrea să vorbesc despre prietenul său Grigore din Nazianz, şi el, asemenea lui Vasile, originar din Capadocia. Renumit teolog, orator şi apărător al credinţei creştine în secolul al IV-lea, a fost celebru datorită elocinţei sale, având totodată, ca şi poet, un suflet rafinat şi sensibil.

Grigore s-a născut dintr-o familie nobilă. Mama l-a consacrat lui Dumnezeu încă de la naştere, în jurul anului 330. După prima educaţie, cea din familie, a frecventat cele mai renumite şcoli ale vremii sale: a fost mai întâi la Cezareea Capadociei, unde s-a împrietenit cu Vasile, viitorul episcop al acelui oraş, şi s-a mai oprit şi prin alte metropole ale lumii antice, precum Alexandria Egiptului şi mai ales Atena, unde l-a întâlnit din nou pe Vasile (cfr Oratio 43,14-24: SC 384,146-180). Evocând această prietenie, Grigore va scrie mai târziu: «Atunci nu doar eu mă simţeam cuprins de veneraţie faţă de marele meu Vasile datorită conduitei sale serioase şi datorită maturităţii şi înţelepciunii discursurilor sale, dar îi convingeam să simtă un astfel de respect şi pe alţii, care încă nu-l cunoscuseră… Ne călăuzea aceeaşi frământare pentru cunoaştere… Aceasta era întrecerea noastră: nu cine ar fi fost mai întâi, ci dimpotrivă, cine ar fi permis celuilalt să fie primul. Părea că avem un unic suflet în două trupuri» (Oratio 43,16.20: SC 384, 154-156.164). Sunt cuvinte care schiţează în parte autoportretul acestui suflet nobil. Dar ne putem şi imagina că acest om, care era mult îndreptat dincolo de valorile pământeşti, a suferit mult pentru lucrurile acestei lumi.

Reîntors acasă, Grigore a primit Botezul şi s-a îndreptat spre viaţa călugărească: singurătatea, reflecţia filozofică şi spirituală îl fascinau. El însuşi va mărturisi: «Nimic nu-mi pare mai măreţ decât aceasta: să reduci la tăcere propriile simţuri, să ieşi din trupul lumii, să te reculegi, să nu te mai ocupi de lucrurile omeneşti, decât de cele strict necesare; să vorbeşti cu tine însuţi şi cu Dumnezeu, să trăieşti o viaţă care transcende lucrurile vizibile; să aduci în suflet imagini divine mereu pure, fără amestecul formelor pământeşti şi eronate; să fii într-adevăr o oglindire a lui Dumnezeu şi a lucrurilor divine, şi să devii aceasta tot mai mult, luând lumină din lumină…; să fii părtaş, în speranţa prezentă, de binele viitor, şi să vorbeşti cu îngerii; părăsind deja pământul, deşi încă pe pământ, mută-te în înălţime cu duhul» (Oratio 2,7: SC 247,96).

După cum mărturiseşte în autobiografia sa (cfr Carmina [historica] 2,1,11 de sua vita 340-349: PG 37,1053), a primit hirotonirea sacerdotală cu o anumită împotrivire, întrucât ştia că apoi va trebui să fie Păstor, să se ocupe de alţii, de problemele lor, şi prin urmare nu avea cum să mai fie atât de recules în meditaţie profundă: Oricum a acceptat în cele din urmă această vocaţie şi şi-a asumat slujirea pastorală în deplină ascultare, acceptând, aşa cum deseori se întâmplă în viaţă, să fie condus de Providenţă acolo unde nu voia să meargă (cfr In 21,18). În 371 prietenul său Vasile, Episcop de Cezareea, împotriva voinţei lui Grigore însuşi, a vrut să-l consacre Episcop de Sasima, o regiune a Capadociei foarte importantă din punct de vedere strategic. El însă, datorită diferitelor dificultăţi, nu a intrat niciodată în posesia acestui oficiu, rămânând în schimb în oraşul Nazianz.

În jurul anului 379, Grigore a fost chemat la Constantinopol, capitala de atunci, pentru a călăuzi comunitatea catolică mică ce rămăsese fidelă Conciliului de la Niceea şi credinţei trinitare. Cea mai mare parte a creştinilor de acolo aderase la arianism, care era “corect din punct de vedere politic” şi considerat, din aceeaşi perspectivă, util împăraţilor. Astfel, el se afla într-o situaţie minoritară, înconjurat de ostilităţi. În bisericuţa Învierii (Anastasis) a rostit cinci Discursuri teologice (Orationes 27-31: SC 250, 70-343) tocmai pentru a apăra şi a face mai inteligibilă credinţa trinitară. Sunt discursuri rămase celebre datorită doctrinei sigure, raţionamentului iscusit, care lasă într-adevăr să se înţeleagă că aceasta este logica divină. Totodată, frumuseţea formei le face să fie şi astăzi fascinante. Grigore a primit, datorită acestor discursuri, supranumele de “teologul”. Acesta este numele după care îl menţionează Biserica ortodoxă: “Teologul”. Şi aceasta întrucât teologia pentru el nu este o reflecţie pur umană, şi cu atât mai puţin doar rodul unor speculaţii complicate, ci derivă dintr-o viaţă de rugăciune şi de sfinţenie, dintr-un dialog continuu cu Dumnezeu. Tocmai în acest fel se descoperă raţiunii noastre realitatea lui Dumnezeu, misterul trinitar. În tăcerea contemplativă, pătruns de uimirea trăită în faţa minunilor misterului revelat, sufletul primeşte frumuseţea şi slava divină.

Pe când participa la cel de-al doilea Conciliu Ecumenic, în anul 381, Grigore a fost ales Episcop de Constantinopol, şi şi-a asumat conducerea Conciliului. Însă imediat s-a stârnit împotriva lui o puternică opoziţie, astfel încât situaţia a devenit inacceptabilă. Pentru un suflet atât de sensibil aceste duşmănii erau insuportabile. Se repeta ceea ce Grigore deja deplânsese prin cuvinte pline de mâhnire: «L-am divizat pe Cristos, noi care atât de mult îl iubeam pe Dumnezeu şi pe Cristos! Ne-am minţit unii pe alţii datorită Adevărului, am hrănit sentimente de ură datorită Iubirii, ne-am separat unii de alţii!» (Oratio 6,3: SC 405,128). S-a ajuns astfel, într-o atmosferă de tensiune, la depuneri. În catedarala arhiplină Grigore a rostit un discurs de adio de un efect şi o demnitate impresionante (cfr Oratio 42: SC 384,48-114). Îşi încheia îndurerata intervenţie cu aceste cuvinte: «Adio, mare oraş iubit de Cristos… Fiii mei, vă implor, păziţi tezaurul [credinţei] care v-a fost încredinţat (cfr 1Tim 6,20), amintiţi-vă de suferinţele mele (cfr Col 4,18). Fie ca harul Domnului nostru Isus Cristos să fie cu voi toţi» (cfr Oratio 42,27: SC 384,112-114).

S-a reîntors la Nazianz şi pentru aproximativ doi ani s-a dedicat grijii pastorale a comunităţii creştine de acolo. Apoi s-a retras definitiv în singurătate în apropierea Arianzului, pământul său natal, dedicându-se studiului şi vieţii ascetice. În această perioadă a compus cea mai mare parte a operei sale poetice, mai ales autobiografice: De vita sua, o nouă lectură în versuri a propriului drum uman şi spiritual, un drum exemplar al unui creştin suferind, al unui om de o mare interioritate într-o lume plină de conflicte. Este un om care ne face să simţim primatul lui Dumnezeu şi de aceea ne vorbeşte şi nouă, lumii de astăzi: fără Dumnezeu omul îşi pierde măreţia, fără Dumnezeu nu există umanism adevărat. Să ascultăm aşadar această voce şi să căutăm a cunoaşte şi noi chipul lui Dumnezeu. Într-una din poeziile sale scrisese, referindu-se la Dumnezeu: «Fii blând Doamne, Tu, Cel dincolo de toate» (Carmina [dogmatica] 1,1,29: PG 37,508). În anul 390 Dumnezeu îl primea în braţele sale pe acest slujitor fidel, care cu inteligenţă iscusită îl apărase în scrieri, şi îl cântase cu atâta iubire în poeziile sale.