Sfântul Ciprian
miercuri, 6 iunie 2007

Dragi fraţi şi surori,

În seria catehezelor noastre despre marile personalităţi ale Bisericii antice, ajungem astăzi la un deosebit Episcop african al secolului al III-lea, sfântul Ciprian, “primul episcop care în Africa a primit coroana martiriului”. În aceeaşi măsură renumele său – după cum atestă diaconul Ponţiu, care i-a relatat cel dintâi viaţa – este legat de creativitatea literară şi de activitatea pastorală a celor treisprezece ani care s-au scurs între convertirea şi martiriul său (cfr. Viaţa 19,7; 1,1). Născut la Cartagina într-o familie păgână, după o tinereţe risipitoare Ciprian s-a convertit la creştinism la vârsta de 35 de ani. El însuşi povesteşte itinerarul său spiritual: “Când încă zăceam ca într-o noapte întunecată”, scrie la câteva luni după botez, “mi s-a părut extrem de dificil şi greu să fac ceea ce milostivirea lui Dumnezeu îmi propunea… Eram legat prin prea multe erori de viaţa mea trecută, şi nu credeam că mă voi putea elibera, atât de mult îmi urmam viciile şi dădeam ocazie dorinţelor mele rele… Dar apoi, cu ajutorul apei regeneratoare, a fost spălată mizeria vieţii mele de dinainte; o lumină suverană s-a răspândit în inima mea; o a doua naştere mi-a redat o fiinţă în întregime nouă. În mod miraculos a început atunci să se risipească orice îndoială… Înţelegeam cu claritate că era pământesc ceea ce mai înainte trăiam în mine, în sclavia viciilor trupului, şi era în schimb divin şi ceresc ceea ce Duhul Sfânt generase de acum în mine” (Către Donatus, 3-4).

Imediat după convertire, Ciprian – nu fără invidie şi împotrivire – este ales în slujirea preoţească şi ridicat la demnitatea de episcop. În scurta perioadă a episcopatului său înfruntă primele două persecuţii decretate de un edict imperial, aceea a lui Decius (250) şi aceea a lui Valerian (257-258). După persecuţia deosebit de crudă a lui Decius, Episcopul a trebuit să se angajeze în mod îndârjit pentru a readuce disciplina în comunitatea creştină. Mulţi creştini, de fapt, se lepădaseră, sau oricum nu avuseseră o atitudine corectă în faţa încercării. Erau aşa-numiţii lapşi – adică cei “căzuţi” -, care doreau cu ardoare să reintre în comunitate. Dezbaterea privind reprimirea lor a ajuns să-i dividă pe creştinii din Cartagina între laxişti şi rigorişti. La aceste dificultăţi s-a adăugat şi o mare epidemie de ciumă care a răvăşit Africa şi a ridicat întrebări teologice tulburătoare atât în interiorul comunităţii cât şi în confruntările cu păgânii. Trebuie să amintim, în sfârşit, controversa dintre Ciprian şi episcopul Romei, Ştefan, privind validitatea botezului administrat păgânilor de către creştinii eretici.

În aceste circumstanţe cu adevărat dificile Ciprian a dovedit adevărate abilităţi de conducător: a fost sever, dar nu inflexibil, cu lapşii, acordându-le posibilitatea iertării după o penitenţă exemplară; în faţa Romei a fost ferm în a apăra tradiţiile sănătoase ale Bisericii africane: a fost plin de umanitate şi pătruns de cel mai autentic spirit evanghelic în a-i îndemna pe creştini să ofere ajutor fratern păgânilor în timpul epidemiei de ciumă; a ştiut să păstreze măsura dreaptă în a aminti credincioşilor – prea speriaţi că îşi vor pierde viaţa şi bunurile pământeşti – că pentru ei adevărata viaţă şi adevăratele bunuri nu sunt cele ale acestei lumi; a fost neclintit în a combate obiceiurile rele şi păcatele care devastau viaţa morală, mai ales avariţia. “Astfel îşi trăia zilele”, relatează acest moment diaconul Ponţiu, “când iată că – din ordinul proconsulului – a ajuns pe neaşteptate la locuinţa sa şeful poliţiei” (Viaţa, 15,1). În acea zi sfântul episcop a fost arestat, şi după un scurt interogatoriu a înfruntat plin de curaj martiriul în mijlocul poporului său.

Ciprian a scris numeroase tratate şi scrisori, totdeauna legate de ministerul său pastoral. Puţin înclinat spre speculaţia teologică, scrie mai ales pentru edificarea comunităţii şi pentru comportamentul bun al credincioşilor. De fapt, Biserica este tema care îi este de departe cea mai dragă. Distinge între Biserica vizibilă, ierarhică, şi Biserica invizibilă, mistică, însă susţine cu tărie că Biserica este una singură, fondată pe Petru. Nu oboseşte să repete că “cel care abandonează catedra lui Petru, pe care este fondată Biserica, se amăgeşte că rămâne în Biserică” (Unitatea Bisericii catolice, 4). Ciprian ştie bine, şi a spus-o prin cuvinte clare, “în afara Bisericii nu există mântuire” (Epistola 4,4 şi 73,21), şi că “nu poate să-l aibă pe Dumnezeu drept tată cel care nu are Biserica drept mamă” (Unitatea Bisericii catolice, 7): unitate despre care spune că îşi găseşte fundamentul în Petru (ibid., 4) şi realizarea perfectă în Euharistie (Epistola 63,13). “Există un singur Dumnezeu, un singur Cristos”, avertizează Ciprian, o singură credinţă, un singur popor creştin, strâns în puternică unitate de cimentul păcii: şi nu poate fi separat ceea ce este una prin natură” (Unitatea Bisericii catolice 23).

Am vorbit despre gândirea sa privind Biserica, dar nu trebuie neglijată nici învăţătura lui Ciprian despre rugăciune. Mi-e îmi place mai ales cartea sa despre “Tatăl nostru”, care m-a ajutat mult să înţeleg mai bine şi să recit mai bine “rugăciunea Domnului”: Ciprian învaţă cum tocmai în “Tatăl Nostru” îi este dat creştinului modul corect de a se ruga; şi subliniază că această rugăciune este la plural, “pentru ca cel care se roagă să nu se roage doar pentru sine. Rugăciunea noastră – scrie – este publică şi comunitară şi, când noi ne rugăm, nu ne rugăm pentru unul singur, ci pentru tot poporul, pentru că suntem una împreună cu tot poporul” (Rugăciunea Domnului 8). Astfel rugăciunea personală şi cea liturgică se prezintă puternic legate între ele. Unitatea lor provine din faptul că ele răspund aceluiaşi Cuvânt al Domnului. Creştinul nu spune “Tatăl meu“, ci “Tatăl nostru“, chiar şi în taina camerei închise, pentru că ştie că în orice loc, în orice împrejurare, el este membru al unuia şi aceluiaşi Trup.

“Să ne rugăm aşadar, fraţilor preaiubiţi”, scrie Episcopul de Cartagina, “aşa cum Dumnezeu, Învăţătorul, ne-a învăţat. Este o rugăciune confidenţială şi intimă să-l rogi pe Dumnezeu cu ceea ce este al său, să faci să urce la urechile sale rugăciunea lui Cristos. Să recunoască Tatăl cuvintele Fiului său, când rostim o rugăciune: cel care locuieşte în mod interior sufletul să fie prezent şi în voce… La rugăciune, pe deasupra, trebuie să se folosească un mod de a vorbi şi de a te ruga care, cu disciplină, să păstreze calmul şi prudenţa. Să ne gândim că suntem în faţa privirii lui Dumnezeu. Trebuie să fim plăcuţi ochilor dumnezeieşti atât prin atitudinea trupului cât şi prin tonul vocii… Şi când ne unim cu fraţii şi celebrăm jertfele divine cu preotul lui Dumnezeu, trebuie să ne amintim de teama plină de respect şi de disciplină, nu să risipim în vânt încoace şi încolo rugăciunile noastre cu voci nepoliticoase, nici să trântim cu o locvacitate zgomotoasă o cerere care trebuie prezentată lui Dumnezeu cu moderaţie, pentru că Dumnezeu este ascultător nu al vocii, ci al inimii (non vocis sed cordis auditor est)” (3-4). Este vorba despre cuvinte care rămân valabile şi astăzi şi ne ajută să celebrăm bine Sfânta Liturghie.

În concluzie, Ciprian se situează la originile acelei fecunde tradiţii teologico-spirituale care vede în “inimă” locul privilegiat al rugăciunii. Conform Bibliei şi Sfinţilor Părinţi, de fapt, inima este intimitatea omului, locul în care locuieşte Dumnezeu. În ea se realizează acea întâlnire în care Dumnezeu vorbeşte omului, şi omul îl ascultă pe Dumnezeu; omul vorbeşte lui Dumnezeu, şi Dumnezeu îl ascultă pe om: totul prin intermediul unicului Cuvânt divin. Tocmai în acest sens – făcându-se ecoul lui Ciprian – Smaragdo, abate de San Michele alla Mosa în primii ani ai celui de-al nouălea secol, atestă că rugăciunea “este lucrarea inimii, nu a buzelor, pentru că Dumnezeu priveşte nu la cuvinte, ci la inima celui care se roagă” (Diadema monahilor, 1).

Preaiubiţilor, să facem să fie a noastră această “inimă în ascultare”, despre care ne vorbesc Biblia (cfr 1Re 3,9) şi Sfinţii Părinţi: avem atâta nevoie de ea! Doar astfel vom putea să experimentăm pe deplin că Dumnezeu este Tatăl nostru, şi că Biserica, Mireasa sfântă a lui Cristos, este cu adevărat Mama noastră.