Sfântul Grigore de Nissa
miercuri, 5 septembrie 2007

Dragi fraţi şi surori,

Vă propun câteva aspecte ale doctrinei sfântului Grigore de Nissa, despre care am vorbit deja miercurea trecută. În primul rând Grigore de Nissa are o concepţie foarte elevată despre demnitatea omului. Scopul omului, spune sfântul Episcop, este acela de a deveni asemenea lui Dumnezeu, şi acest scop îl atinge în primul rând prin iubire, cunoaşterea şi practicarea virtuţilor, «raze luminoase care coboară din natura divină» (De beatitudinibus 6: PG 44,1272c), într-o mişcare continuă de aderare la bine, aşa cum alergătorul se îndreaptă cu râvnă înainte. Grigore foloseşte, în această privinţă, o imagine eficientă, prezentă deja în Scrisoarea sfântului Paul către Filipeni: épekteinómenos (3,13), adică “tinzând înainte” spre ceea ce este mai mare, spre adevăr şi iubire. Această grăitoare expresie evidenţiază o realitate profundă: perfecţiunea pe care vrem să o atingem nu este un lucru câştigat pentru totdeauna; perfecţiunea înseamnă acest a rămâne pe drum, este o continuă disponibilitate de a merge înainte, întrucât nu se dobândeşte niciodată deplina asemănare cu Dumnezeu; suntem mereu pe drum (cfr Homilia in Canticum 12: PG 44,1025d). Istoria fiecărui suflet este aceea a unei iubiri de fiecare dată împlinită şi în acalaşi timp deschisă spre noi orizonturi, pentru că Dumnezeu dilată continuu posibilităţile sufletului, pentru a-l face capabil de bunuri mereu mai mari. Dumnezeu însuşi, care a sădit în noi germenii binelui, şi de la care provine orice iniţiativă de sfinţenie, «modelează materialul… şlefuind şi curăţând spiritul nostru, îl formează în noi pe Cristos» (In Psalmos 2,11: PG 44,544b).

Grigore caută să precizeze: «Nu este de fapt lucrarea noastră, şi nu este nici măcar izbânda unei puteri omeneşti faptul de a deveni asemănători Divinităţii, ci este rezultatul generozităţii lui Dumnezeu, care încă de la începuturi a oferit naturii umane darul asemănării cu El» (De virginitate 12,2: SC 119,408-410). Pentru suflet, aşadar, «este vorba nu de a cunoaşte ceva despre Dumnezeu, ci de a-l avea în sine pe Dumnezeu» (De beatitudinis 6: PG 44,1269c). În rest, observă cu multă grijă Grigore, «divinitatea înseamnă puritate, înseamnă eliberarea de pasiuni şi îndepărtarea oricărui rău: dacă toate aceste lucruri sunt în tine, Dumnezeu este cu adevărat în tine» (De beatitudinis 6: PG 44,1272c).

Când îl avem pe Dumnezeu în noi, când omul îl iubeşte pe Dumnezeu, prin acea reciprocitate care este proprie iubirii, el vrea ceea ce Dumnezeu însuşi vrea (cfr Homilia in Canticum 9: PG 44,956a), şi prin urmare cooperează cu Dumnezeu la modelarea imaginii divine în sine, astfel încât «naşterea noastră spirituală este rezultatul unei alegeri libere, şi noi suntem într-un oarecare fel părinţi pentru noi înşine, creându-ne aşa cum noi înşine vrem să fim, şi prin propria voinţă formându-ne după modelul pe care-l alegem» (Vita Moysis 2,3: SC 1bis, 108). Pentru a urca spre Dumnezeu omul trebuie să se purifice: «Calea care conduce natura umană la cer, nu este alta decât îndepărtarea de relele acestei lumi… A deveni asemenea lui Dumnezeu înseamnă a deveni drept, sfânt şi bun… Dacă aşadar, după cum spune Ecleziastul (5,1), “Dumnezeu este în cer” şi dacă, după cum spune profetul (Ps 72,28) voi “aderaţi la Dumnezeu”, atunci înseamnă în mod necesar vă vreţi să fiţi acolo unde se află Dumnezeu, din moment ce sunteţi uniţi cu El. Întrucât el v-a spus ca atunci când vă rugaţi să-l numiţi pe Dumnezeu Tată, prin urmare vă spune să deveniţi tocmai asemănători Tatălui ceresc, printr-o viaţă demnă de Dumnezeu, aşa cum Domnul ne porunceşte şi mai clar în alt loc, spunând: “Fiţi desăvârşiţi, după cum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit!” (Mt 5,48)» (De oratione dominica 2: PG 44,1145ac)..

Pe acest drum de asceză spirituală Cristos este modelul şi maestrul care ne face să vedem frumoasa imagine a lui Dumnezeu (cfr De perfectione christiana: PG 46,272a). Fiecare dintre noi, privind la El, devine «pictorul propriei vieţi» având voinţa drept executant al lucrării şi virtuţile drept culori de care se slujeşte (ibid.: PG 46,272b). Aşadar, dacă omul este considerat a fi demn de numele lui Cristos, cum trebuie să se comporte? Grigore răspunde astfel: «[Trebuie] să-şi examineze mereu în intimitatea sa gândurile, cuvintele şi faptele, pentru a vedea dacă acestea sunt îndreptate spre Cristos sau dacă se îndepărtează de el» (ibidi.: PG 46,284c). Iar acest aspect este important pentru valoarea pe care o oferă cuvântului “creştin”. Creştinul este cineva care poarte numele lui Cristos şi prin urmare trebuie să se asemene cu el şi prin viaţă. Noi creştinii prin Botez ne asumăm o mare responsabilitate.

Însă Cristos – aminteşte Grigore – este prezent şi în cei săraci, fapt pentru care ei nu trebuie niciodată să fie insultaţi: «Nu-i dispreţuiţi pe aceştia, care zac întinşi, ca şi cum datorită acestui fapt nu ar valora nimic. Ia în seamnă cine sunt şi vei descoperi care este demnitatea lor: ei fac prezentă pentru noi Persoana Mântuitorului. Şi iată cum: întrucât Domnul, în bunătatea sa, le-a dat însăşi Persoana sa, pentru ca, prin intermediul ei, să ajungă la compasiune cei care sunt împietriţi la inimă şi duşmanii săracilor» (De pauperibus amandis: PG 46,460c). Grigore, aşa cum am precizat, vorbeşte despre urcare: urcarea la Dumnezeu prin curăţia inimii; dar urcare la Dumnezeu şi prin iubirea faţă de aproapele. Iubirea este scara care conduce spre Dumnezeu. Prin urmare, Nissenul apostrofează cu însufleţire pe orice ascultător al său: «Fii generos cu aceşti fraţi, victime ale nenorocirii. Dă celui flămând ceea ce-i furi pântecului tău» (ibid.: PG 46,457c).

Cu multă claritate Grigore aminteşte că toţi depindem de Dumnezeu şi de aceea exclamă: «Nu vă gândiţi că totul ar fi al vostru! Trebuie să fie o parte şi pentru săraci, prietenii lui Dumnezeu. Adevărul, de fapt, este că totul vine de la Dumnezeu, Tată al tuturor, şi că noi suntem fraţi şi aparţinem aceleaşi seminţii» (ibid.: PG 46,465b). Prin urmare creştinul să se examineze, insistă şi mai mult Grigore: «Însă la ce-ţi foloseşte să posteşti şi să faci abstinenţă de la carne, dacă apoi prin răutatea ta nu faci altceva decât să-l muşti pe fratele tău? Ce câştig ai, înaintea lui Dumnezeu, din faptul că nu mănânci din ceea ce este al tău, dacă apoi, acţionând nedrept, smulgi din mâinile celui sărac ceea ce este al său?» (ibid.: PG 46,456a).

Încheiem aceste cateheze ale noastre despre cei trei mari Sfinţi Părinţi Capadocieni amintind din nou acel aspect important al doctrinei spirituale a lui Grigore de Nissa, care este rugăciunea. Pentru a persevera pe drumul spre perfecţiune şi a-l avea în sine pe Dumnezeu, a purta în sine Duhul lui Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu, omul trebuie să se adreseze lui cu încredere în rugăciune: «Prin rugăciune reuşim să stăm cu Dumnezeu. Însă cine este cu Dumnezeu este departe de duşman. Rugăciunea este sprijin şi apărare a castităţii, frână a mâniei, domolire şi stăpânire a mândriei. Rugăciunea este paza fecioriei, apărarea fidelităţii căsătoriei, speranţă pentru cei care veghează, belşug de roade pentru agricultori, siguranţă pentru navigatori» (De oratione dominica 1: PG 44,1124a-b). Creştinul se roagă inspirându-se mereu din rugăciunea Domnului: «Dacă aşadar vrem să ne rugăm ca să coboare asupra noastră Împărăţia lui Dumnezeu, aceasta să cerem prin puterea Cuvântului: ca eu să fiu îndepărtat de păcat, ca să fiu eliberat de moarte, ca să fiu dezlegat de lanţurile erorii; să nu mai domnească niciodată moartea asupra mea, să nu mai aibă puterea asupra noastră tirania răului, să nu mai stăpânească asupra mea duşmanul şi nici să nu mă facă prizonier prin păcat, ci să vină asupra mea Împărăţia ta, pentru ca să se îndepărteze de mine sau, mai bine chiar, să dispară patimile care acum mă domină şi să stăpânesc» (ibid. 3: PG 44,1156d-1157a).

Încheindu-şi viaţa pământească, creştinul va putea astfel să se îndrepte cu seninătate spre Dumnezeu. Vorbind despre aceasta Sfântul Grigore se gândeşte la moartea sorei Macrina şi scrie că ea în momentul morţii se ruga lui Dumnezeu astfel: «Tu care ai pe pământ puterea de a ierta păcatele, iartă-mă, pentru ca eu să pot avea odihnă (Ps 38,14), şi pentru ca să fiu aflată în faţa ta fără pată, în momentul în care sunt despuiată de trupul meu (cfr Col 2,11), astfel încât duhul meu, sfânt şi nepătat (cfr Ef 5,27), să fie primit în mâinile tale, “ca ardere de tot înaintea ta” (Ps 140, 2)» (Vita Macrinae 24: SC 178,224). Această învăţătură a Sfântului Grigore rămâne valabilă mereu: nu doar să vorbim despre Dumnezeu, ci să-l purtăm pe Dumnezeu în noi. O facem prin rugăciune şi trăind în duhul iubirii faţă de toţi fraţii noştri.