Sfântul Vasile
miercuri, 4 iulie 2007

Dragi fraţi şi surori,

Astăzi dorim să amintim pe unul dintre marii Părinţi ai Bisericii, sfântul Vasile, numit de textele liturgice bizantine un “luminător al Bisericii”. A fost unul dintre marii Episcopi ai secolului al IV-lea, spre care priveşte cu admiraţie atât Biserica din Orient cât şi cea din Occident datorită sfinţeniei vieţii, perfecţiunii doctrinei şi îmbinării armonioase dintre calităţile sale speculative şi practice. S-a născut în jurul anului 330 într-o familie de sfinţi, “o adevărată Biserică domestică”, ce trăia într-o atmosferă de credinţă profundă. Şi-a făcut studiile alături de cei mai buni învăţători din Atena şi din Constantinopol. Nemulţumit de succesele sale lumeşti, şi dându-şi seama că şi-a irosit mult timp în deşertăciuni, el însuşi mărturiseşte: “Într-o zi, ca şi cum m-aş fi trezit dintr-un somn profund, m-am îndreptat spre minunata lumină a adevărului Evangheliei…, şi am plâns viaţa mea mizerabilă” (cfr. Ep. 223: PG 32,824a). Atras de Cristos, a început să privească spre el şi să-l asculte numai pe el. (cfr. Moralia 80,1: PG 31,860bc). Plin de hotărâre s-a dedicat vieţii călugăreşti în rugăciune, în meditarea Sfintelor Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, şi în trăirea carităţii (cfr Epp. 2 şi 22), urmând şi exemplul sorei sale, sfânta Macrina, care deja trăia în ascetismul monahal. A fost apoi hirotonit preot şi, în cele din urmă, în 370, Episcop de Cezareea Capadociei, în Turcia de astăzi.

Prin intermediul predicării şi al scrierilor a desfăşurat o intensă activitate pastorală, teologică şi literară. Cu un înţelept echilibru a ştiut să ţină împreună slujirea sufletelor şi dedicarea faţă de rugăciune şi faţă de meditaţie în singurătate. Folosindu-se de experienţa personală, a favorizat fondarea multor “fraternităţi” sau comunităţi de creştini consacraţi lui Dumnezeu, pe care le vizita frecvent (cfr Grigore de Nazianz, Oratio 43,29 in laudem Basilii: PG 36,536b). Prin cuvânt şi scrieri, dintre care multe s-au păstrat până în zilele noastre (cfr Regulae brevius tractatae, Proemio: PG 31,1080ab), îi îndemna [pe aceşti creştini] să trăiască şi să înainteze în perfecţiune. Din operele sale s-au inspirat şi diferiţi legislatori ai monahismului antic, dintre care sfântul Benedict, care îl considera pe Vasile ca şi maestrul său (cfr Regula 73,5). În realitate, sfântul Vasile a dat naştere unui monahism foarte aparte: nu izolat faţă de comunitatea Bisericii locale, ci deschis către ea. Călugării săi făceau parte din Biserica locală, erau nucleul ei animator care, precedându-i pe ceilalţi credincioşi în urmarea lui Cristos şi nu doar în credinţă, arătau adeziunea fermă faţă de El – iubirea pentru el – mai ales în operele de caritate. Aceşti călugări, care aveau şcoli şi spitale, erau în slujba săracilor şi astfel au arătat trăirea unei vieţi creştine în plinătatea sa. Slujitorul lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea, vorbind despre monahism, a scris: “Mulţi sunt de părere că acea structură fundamentală a vieţii Bisericii care este monahismul a fost întemeiată, pentru toate secolele, în principal de sfântul Vasile; sau că cel puţin nu ar fi fost definită în ceea ce-i este propriu fără contribuţia lui hotărâtoare” (Scrisoarea Apostolică Patres Ecclesiae 2).

Ca şi Episcop şi Păstor al întinsei sale Dieceze, Vasile s-a îngrijit mereu de condiţiile materiale dificile în care trăiau credincioşii; a denunţat cu vehemenţă răul; s-a angajat în sprijinul celor mai săraci şi marginalizaţi; a intervenit şi pe lângă conducători pentru a alina suferinţele populaţiei, mai ales în momentele de calamitate; a vegheat asupra libertăţii Bisericii, opunându-se chiar şi celor puternici pentru a apăra dreptul de a mărturisi adevărata credinţă (cfr Grigore de Nazianz, Oratio 43,48-51 in laudem Basilii: PG 36,557c-561c). Lui Dumnezeu, care este iubire şi caritate, Vasile i-a dat o mărturie autentică prin construirea de diferite azile pentru cei nevoiaşi (cfr Vasile, Ep. 94: PG 32,488bc), aproape un oraş al milostivirii, care de la el şi-a împrumutat numele de Vasiliada (cfr Sozomeno, Historia Eccl. 6,34: PG 67,1397a). El stă la originea modernelor instituţii spitaliceşti de recuperare şi îngrijire a celor bolnavi.

Conştient că “liturgia este culmea spre care tinde acţiunea Bisericii, şi totodată izvorul din care provine toată lucrarea sa” (Sacrosanctum Concilium 10), Vasile, deşi preocupat să trăiască pe deplin caritatea care este dovada credinţei, a fost în acelaşi timp şi un înţelept “reformator liturgic” (cfr Grigore de Nazianz, Oratio 43,34 in laudem Basilii: PG 36,541c). Ne-a lăsat de fapt o mare rugăciune euharistică [sau anaforă] care îi poartă numele, şi a stabilit o ordine fundamentală rugăciunii şi psaltirii: din îndemnul său poporul a iubit şi a cunoscut Psalmii, şi se ruga recitându-i chiar şi noaptea (cfr Vasile, In Psalmum 1,1-2: PG 39,212a-213c). Şi astfel vedem cum liturgia, adoraţia, rugăciunea merg împreună cu iubirea, se condiţionează reciproc.

Cu zel şi curaj Vasile a ştiut să se opună ereticilor, care negau că Isus Cristos a fost Dumnezeu ca şi Tatăl (cfr Vasile, Ep. 9,3: PG 32,272a; Ep. 52,1-3: PG 32,392b-396a; Adv. Eunomium 1,20: PG 29,556c). În mod asemănător, împotriva celor care nu acceptau divinitatea Duhului Sfânt, el a susţinut că şi Duhul este Dumnezeu, şi “trebuie să fie cu Tatăl şi cu Fiul recunoscut şi preamărit” (cfr. De Spiritu Sancto: SC 17bis, 348). Din acest motiv Vasile este unul dintre marii Sfinţi Părinţi care au formulat doctrina asupra Preasfintei Treimi: unicul Dumnezeu, tocmai pentru că este iubire, este un Dumnezeu în trei Persoane, care formează unitatea cea mai profundă care există, unitatea divină.

În iubirea sa pentru Cristos şi pentru Evanghelia sa, marele Capadocian s-a angajat şi în repararea diviziunilor din interiorul Bisericii (cfr Epp. 70 şi 243), trudindu-se ca toţi să se convertească la Cristos şi la cuvântul său (cfr De iudicio 4: PG 31,660b-661a), puterea unificantă, căreia toţi cei credincioşi trebuie să i se supună (cfr ibid. 1-3: PG 31,653a-656c).

În concluzie, Vasile s-a jertfit cu totul Bisericii în slujire fidelă şi în exercitarea atât de bogată a slujirii episcopale. Coform programului stabilit de el însuşi, el a devenit “apostol şi ministru al lui Cristos, administrator al misterelor lui Dumnezeu, vestitor al împărăţiei, exemplu şi regulă de pietate, ochi al trupului Bisericii, păstor al turmei lui Cristos, medic devotat, tată şi doică, colaborator al lui Dumnezeu, agricultor al lui Dumnezeu, constructor al templului lui Dumnezeu” (cfr Moralia 80,11-20: PG 31,864b-868b).

Acesta este programul pe care sfântul Episcop îl încredinţează vestitorilor Cuvântului – ieri ca şi astăzi -, un program pe care el însuşi s-a angajat cu generozitate să-l pună în practică. În 379 Vasile, încă înainte de a împlini vârsta de cincizeci de ani, extenuat din cauza oboselilor şi a ascezelor, s-a reîntors la Dumnezeu, “în speranţa vieţii veşnice, prin Isus Cristos Domnul nostru” (De Baptismo 1,2,9). A fost un om care a trăit într-adevăr cu privirea fixată la Cristos, un om al iubirii faţă de aproapele. Plin de speranţa şi bucuria credinţei, Vasile ne arată cum să fim cu adevărat creştini.