Sfântul Paul
Adam şi Cristos: de la păcat (strămoşesc) la libertate
miercuri, 3 decembrie 2008

Iubiţi fraţi şi surori,

În cateheza de astăzi ne vom opri asupra relaţiilor dintre Adam şi Cristos, schiţate de sfântul Paul în cunoscuta pagină din Scrisoarea către Romani (5,12-21), în care el încredinţează Bisericii liniile esenţiale ale învăţăturii despre păcatul strămoşesc. Pentru a spune adevărul, deja în prima Scrisoare către Corinteni, tratând despre credinţa în înviere, Paul a introdus confruntarea dintre primul om şi Cristos: “Şi după cum toţi mor în Adam, tot la fel, în Cristos, toţi vor fi readuşi la viaţă… Primul om, Adam, a fost făcut cu suflet viu, cel din urmă Adam, cu Duhul dătător de viaţă” (1Cor 15,22.45). Cu Rom 5,12-21 confruntarea dintre Cristos şi Adam devine mai articulată şi luminează: Paul reparcurge istoria mântuirii de la Adam la Lege şi de la aceasta la Cristos. În centrul scenei nu se află atât Adam cu consecinţele păcatului asupra omenirii, cât mai ales Isus Cristos şi harul care, prin el, a fost revărsat din belşug asupra omenirii. Repetarea acelui “mult mai mult” referitor la Cristos subliniază că darul primit în el depăşeşte, foarte mult, păcatul lui Adam şi consecinţele produse asupra omenirii, aşa încât Paul poate să ajungă la concluzia: “Unde s-a înmulţit păcatul, s-a revărsat cu prisosinţă harul” (Rom 5,20). Prin urmare, confruntarea pe care Paul o trasează între Adam şi Cristos scoate în evidenţă inferioritatea primului om faţă de prevalenţa celui de-al doilea.

Pe de altă parte, tocmai pentru a scoate în evidenţă darul incomensurabil al harului, în Cristos, Paul face aluzie la păcatul lui Adam: s-ar spune că dacă n-ar fi fost pentru a demonstra centralitatea harului, el nu ar fi întârziat să trateze despre păcatul care “printr-un singur om a intrat în lume şi, prin păcat, moartea” (Rom 5,12). Pentru aceasta dacă, în credinţa Bisericii, a crescut conştiinţa dogmei păcatului strămoşesc este pentru că el este unit în mod indisolubil cu altă dogmă, cea a mântuirii şi a libertăţii în Cristos. Consecinţa este că nu ar trebui niciodată să tratăm despre păcatul lui Adam şi despre omenire în mod dezlipit de contextul mântuitor, adică fără a-i cuprinde în orizontul justificării în Cristos.

Dar ca oameni de astăzi trebuie să ne întrebăm: ce este acest păcat strămoşesc? Ce învaţă sfântul Paul, ce învaţă Biserica? Mai poate fi susţinută astăzi această învăţătură? Mulţi cred că, în lumina istoriei evoluţiei, nu ar mai fi loc pentru învăţătura despre un prim păcat, care apoi s-ar răspândi în toată istoria omenirii. Şi, prin urmare, şi chestiunea răscumpărării şi a Răscumpărătorului şi-ar pierde fundamentul. Aşadar, există păcatul strămoşesc sau nu? Pentru a putea răspunde trebuie să distingem două aspecte ale învăţăturii despre păcatul strămoşesc. Există un aspect empiric, adică o realitate concretă vizibilă, aş spune tangibilă pentru toţi. Şi un aspect misteric, referitor la faptul ontologic al acestui fapt. Faptul empiric este că există o contradicţie în fiinţa noastră. Pe de o parte fiecare om ştie că trebuie să facă binele şi în interiorul său vrea să-l facă. Însă, în acelaşi timp, simte şi celălalt impuls de a face contrarul, de a urma strada egoismului, a violenţei, de a face numai ceea ce-i place chiar ştiind că astfel acţionează împotriva binelui, împotriva lui Dumnezeu şi împotriva aproapelui. Sfântul Paul în Scrisoarea către Romani a exprimat această contradicţie în fiinţa noastră astfel: “Ştiu că în mine, în trupul meu, nu locuieşte nimic bun, pentru că voinţa este prezentă, dar puterea de a face binele, nu. Căci nu fac binele pe care îl vreau, ci săvârşesc răul pe care nu-l vreau” (7,18-19). Această contradicţie interioară a fiinţei noastre nu este o teorie. Fiecare dintre noi o simte în fiecare zi. Şi mai ales vedem mereu în jurul nostru prevalenţa acestei a doua voinţe. E suficient să ne gândim la ştirile zilnice cu privire la nedreptăţi, violenţă, minciună, senzualitate. În fiecare zi vedem asta: este un fapt.

Ca o consecinţă a acestei puteri a răului în sufletele noastre, s-a dezvoltat în istorie un fluviu murdar, care înveninează geografia istoriei umane. Marele gânditor francez Blaise Pascal a vorbit despre o “a doua natură”, care se suprapune naturii noastre originare, bune. Această “a doua natură” face să apară răul ca normal pentru om. Astfel şi expresia obişnuită: “este omenesc” are o dublă semnificaţie. “Este omenesc” poate să însemne: acest om este bun, realmente acţionează aşa cum ar trebui să acţioneze un om. Însă “este omenesc” poate să însemne şi falsitate: răul este normal, este omenesc. Răul se pare că a devenit o a doua natură. Această contradicţie a fiinţei umane, a istoriei noastre trebuie să provoace, şi provoacă şi astăzi, dorinţa de răscumpărare. Şi, în realitate, dorinţa ca lumea să fie schimbată şi promisiunea că va fi creată o lume de dreptate, de pace, de bine, este prezentă pretutindeni: de exemplu, în politică toţi vorbesc despre această necesitate de a schimba lumea, de a crea o lume mai dreaptă. Şi tocmai aceasta este expresie a dorinţei ca să fie o eliberare de contradicţia pe care o experimentăm în noi înşine.

Deci faptul puterii răului în inima umană şi în istoria umană nu poate fi tăgăduit. Problema este: cum se explică acest rău? În istoria gândirii, făcând abstracţie de credinţa creştină, există un model principal de explicaţie, cu diferite variaţiuni. Acest model spune: fiinţa însăşi este contradictorie, poartă în sine fie binele, fie răul. În antichitate această idee implica opinia că ar exista două principii la fel de originare: un principiu bun şi un principiu rău. Acest dualism ar fi de nedepăşit; cele două principii stau pe acelaşi nivel, de aceea va exista întotdeauna, încă de la originea fiinţei, această contradicţie. Deci contradicţia fiinţei noastre ar reflecta numai contrarietatea celor două principii divine, ca să spunem aşa. În versiunea evoluţionistă, atee, a lumii revine în mod nou aceeaşi versiune. Chiar dacă, în această concepţie, viziunea fiinţei este monistă, se presupune că fiinţa ca atare de la început poartă în sine răul şi binele. Fiinţa însăşi nu este pur şi simplu bună, ci deschisă spre bine şi spre rău. Răul este la fel de originar ca binele. Şi istoria umană ar dezvolta numai modelul deja prezent în toată evoluţia precedentă. Ceea ce creştinii numesc păcatul strămoşesc ar fi în realitate numai caracterul mixt al fiinţei, un amestec de bine şi de rău care, conform acestei teorii, ar aparţine însăşi stofei fiinţei. Este o viziune în fond disperată: dacă este aşa, răul este invincibil. La sfârşit contează numai propriul interes. Şi orice progres ar trebui în mod necesar să fie plătit cu un fluviu de rău şi cel care ar vrea să slujească progresului ar trebui să accepte să plătească acest preţ. În fond, politica este stabilită tocmai pe aceste premise: şi-i vedem efectele. Această gândire poate, până la urmă, numai să creeze tristeţe şi cinism.

Şi astfel întrebăm din nou: ce spune credinţa, mărturisită de sfântul Paul? Ca prim punct, ea confirmă faptul competiţiei dintre cele două naturi, faptul acestui rău a cărui umbră apasă asupra întregii creaţii. Am auzit capitolul 7 din Scrisoarea către Romani, am putea adăuga capitolul 8. Răul există, pur şi simplu. Ca explicaţie, în contrast cu dualismele şi monismele pe care le-am tratat pe scurt şi am văzut că sunt dezolante, credinţa ne spune: există două mistere de lumină şi un mister de noapte, care însă este învăluit de misterele de lumină. Primul mister de lumină este acesta: credinţa ne spune că nu există două principii, unul bun şi unul rău, ci există un singur principiu, Dumnezeul creator, şi acest principiu este bun, numai bun, fără umbră de rău. Şi de aceea şi fiinţa nu este un amestec de bine şi rău; fiinţa ca atare este bună şi de aceea este bine a fi, este bine a trăi. Aceasta este vestea cea bună a credinţei: există numai un izvor bun, Creatorul. Şi de aceea a trăi este un bine, este lucru bun a fi un bărbat, o femeie, este bună viaţa. Apoi urmează un mister de întuneric, de noapte. Răul nu vine din izvorul fiinţei însăşi, nu este la fel de originar. Răul vine dintr-o libertate creată, dintr-o libertate abuzată.

Cum a fost posibil, cum s-a întâmplat? Acest lucru rămâne neclar. Răul nu este logic. Numai Dumnezeu şi binele sunt logici, sunt lumină. Răul rămâne misterios. A fost prezentat în imagini mari, cum face capitolul 3 din Geneză, cu acea viziune a celor doi pomi, a şarpelui, a omului păcătos. O mare imagine care ne face să bănuim, dar nu poate să explice ceea ce este în el însuşi ilogic. Putem să bănuim, nu să explicăm; nici nu putem să-l relatăm ca un fapt alături de altul, pentru că este o realitate mai profundă. Rămâne un mister de întuneric, de noapte. Dar se adaugă imediat un mister de lumină. Răul vine dintr-un izvor subordonat. Dumnezeu cu lumina sa este mai puternic. Şi de aceea răul poate să fie depăşit. De aceea creatura, omul, este vindecabil. Cele două viziuni dualiste, chiar şi monismul evoluţionismului, nu pot să spună că omul este vindecabil; dar dacă răul vine numai dintr-un izvor subordonat, rămâne adevărat că omul este vindecabil. Şi Cartea Înţelepciunii spune: “Ai creat vindecabile naţiunile” (1,14 Vulg.). Şi în sfârşit, ultimul punct, omul nu este numai vindecabil, este de fapt vindecat. Dumnezeu a introdus vindecare. A intrat personal în istorie. Izvorului permanent al răului i-a opus un izvor de bine pur. Cristos răstignit şi înviat, noul Adam, opune fluviului murdar al răului un fluviu de lumină. Şi acest fluviu este prezent în istorie: îi vedem pe sfinţi, pe marii sfinţi dar şi pe sfinţii umili, pe credincioşii simpli. Vedem că fluviul de lumină care vine din Cristos este prezent, este puternic.

Fraţilor şi surorilor, este timpul Adventului. În limbajul Bisericii cuvântul Advent are două semnificaţii: prezenţă şi aşteptare. Prezenţă: lumina este prezentă, Cristos este noul Adam, este cu noi şi în mijlocul nostru. Deja străluceşte lumina şi trebuie să deschidem ochii inimii pentru a vedea lumina şi pentru a ne introduce în fluviul luminii. Mai ales să fim recunoscători de faptul că Dumnezeu însuşi a intrat în istorie ca nou izvor de bine. Însă Adventul înseamnă şi aşteptare. Noaptea întunecată a răului este încă puternică. Şi de aceea ne rugăm în Advent împreună cu vechiul popor al lui Dumnezeu: “Rorate coeli de super“. Şi ne rugăm cu insistenţă: vino, Isuse; vino, dă forţă luminii şi binelui; vino acolo unde domină minciuna, necunoaşterea lui Dumnezeu, violenţa, nedreptatea; vino, Doamne Isuse, dă forţă binelui în lume şi ajută-ne să fim purtători ai luminii tale, făcători ai păcii, martori ai adevărului. Vino, Doamne Isuse!