Sfântul Grigore de Nissa
miercuri, 29 august 2007

Dragi fraţi şi surori,

În ultimele cateheze am vorbit despre doi mari Doctori ai Bisericii secolului al IV-lea, Vasile şi Grigore Nazianzenul, Episcop în Capadocia, Turcia de astăzi. Astăzi le adăugăm acestora pe un al treilea, fratele lui Vasile, Sfântul Grigore de Nissa, un om cu un spirit meditativ, cu mare putere de reflecţie şi cu o inteligenţă strălucită, deschisă culturii timpului său. S-a dovedit astfel un gânditor original şi profund în istoria creştinismului.

S-a născut în jurul anului 335; formarea sa creştină a fost realizată în mod deosebit de către fratele său, Vasile – pe care el îl defineşte «părinte şi învăţător» (Ep. 13,4: SC 363,198) – şi de către sora sa, Macrina. Şi-a terminat studiile îndrăgind mai ales filozofia şi retorica. Într-o primă fază s-a dedicat predării (carierei didactice) şi s-a căsătorit. Apoi şi el, asemenea fratelui şi sorei sale, s-a dedicat în totalitate vieţii ascetice. Mai târziu a fost ales Episcop de Nissa, şi s-a dovedit un păstor plin de zel, astfel încât a câştigat stima comunităţii. Acuzat fiind de delapidări economice de către adversarii săi eretici, a trebuit să-şi abandoneze sediul episcopal pentru o scurtă perioadă de timp, dar apoi s-a reîntors triumfător (cfr Ep. 6: SC 363,164-170) şi a continuat să se implice în lupta pentru apărarea adevăratei credinţe.

Mai ales după moartea lui Vasile, parcă preluându-i moştenirea spirituală, a cooperat la triumful ortodoxiei. A participat la diferite sinoade; a încercat să elimine diferenţele dintre Biserici; a luat parte în mod activ la reorganizarea ecleziastică şi, ca şi «coloană a ortodoxiei», a fost un protagonist al Conciliului de la Constantinopol din anul 381, care a definit divinitatea Duhului Sfânt. A primit diferite misiuni oficiale din partea împăratului Teodosiu, a făcut importante predici şi discursuri funebre, s-a dăruit compunerii a diferite scrieri teologice. În 394 a participat la un alt sinod ţinut la Constantinopol. Data morţii sale nu este cunoscută.

Grigore exprimă cu claritate finalitatea studiilor sale, scopul suprem spre care se îndreaptă munca sa de teolog: nu risipirea vieţii în lucruri deşarte, ci găsirea luminii care îngăduie discernerea a ceea ce este cu adevărat folositor (cfr In Ecclesiasten hom. 1: SC 416,106-146). A găsit acest bine suprem în creştinism datorită căruia este posibilă «imitarea naturii divine» (De professione christiana: PG 46,244C). Prin marea sa inteligenţă şi vastele cunoştinţe filozofice şi teologice, el a apărat credinţa creştină împotriva ereticilor, care negau divinitatea Fiului şi a Duhului Sfânt (aşa cum au făcut Eunomiu şi macedonienii), sau compromiteau deplina umanitate a lui Cristos (precum Apolinar). A comentat Sfânta Scriptură, oprindu-se asupra creării omului. Aceasta era pentru el o temă centrală: creaţia. El vedea în creatură oglindirea Creatorului şi găsea aici drumul spre Dumnezeu. Dar tot el a scris şi o importantă carte despre viaţa lui Moise, pe care-l prezintă drept omul în drum spre Dumnezeu: această urcare spre Muntele Sinai devine pentru el o imagine a urcării noastre în viaţa umană spre adevărata viaţă, spre întâlnirea cu Dumnezeu. El a interpretat şi rugăciunea Domnului, Tatăl Nostru, şi Fericirile. În “Marele discurs catehetic” al său (Oratio catechetica magna) a expus liniile fundamentale ale teologiei, nu pentru o teologie academică, închisă în sine însăşi, ci pentru a oferi catehiştilor un sistem de referinţă la care să ia aminte în activitatea lor de instruire, asemeni unui cadru în care se realizează apoi interpretarea pedagogică a credinţei.

Totodată Grigore este renumit pentru doctrina sa spirituală. Întreaga sa teologie nu era o reflecţie academică, ci o expresie a unei vieţi spirituale, a unei credinţe trăite. Ca un “mare părinte al misticii” a expus în diferite tratate – precum De professione christiana şi De perfectione christiana – drumul pe care creştinii trebuie să-l parcurgă pentru a ajunge la adevărata viaţă, la perfecţiune. A exaltat fecioria consacrată (De virginitate) şi a propus ca model ilustru al acesteia viaţa sorei sale Macrina, care a rămas pentru el mereu o călăuză, un exemplu (cfr Vita Macrinae). A ţinut diferite discursuri şi omilii şi a scris numeroase scrisori. Comentând crearea omului Grigore a scos în evidenţă că Dumnezeu, «cel mai bun dintre artişti, modelează natura noastră în aşa fel încât să o facă potrivită pentru exercitarea regalităţii. Prin superioritatea stabilită de către suflet şi prin intermediul înseşi structurii trupului, El rânduieşte lucrurile în aşa fel încât omul să fie cu adevărat apt pentru puterea regală» (De hominis opificio 4: PG 44,136B). Însă vedem cum omul, prins în plasa păcatelor, deseori abuzează de creaţie, nu exercită o adevărată regalitate. Din acest motiv, adică pentru a ajunge la o adevărată responsabilitate faţă de creaturi, trebuie să fie pătruns de Dumnezeu şi să trăiască în lumina sa. Omul, de fapt, este un reflex al acelei frumuseţi originare care este Dumnezeu: «Tot ceea ce Dumnezeu a creat era bun», scrie sfântul Episcop. Şi adaugă: «O mărturiseşte relatarea creaţiei (cfr Gen 1,31). Între lucrurile cele mai bune era şi omul, înzestrat cu o frumuseţe cu mult superioară tuturor lucrurilor frumoase. Ce altceva, de fapt, putea să fie la fel de frumos ca şi cel care era asemănător frumuseţii pure şi nesupuse stricăciunii?… Reflex şi imagine a vieţii veşnice, el era frumos într-adevăr, ba chiar foarte frumos, având semnul strălucitor al vieţii pe chipul său» (Homilia in Canticum 12: PG 44,1020C).

Omul a fost onorat de Dumnezeu şi pus deasupra oricărei creaturi: «Nu cerul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, nu luna, nu soarele, nu frumuseţea stelelor, nici un altul dintre lucrurile care apar în creaţie. Doar tu (suflete omenesc) ai fost făcut chipul naturii care întrece orice intelect, asemănare a frumuseţii incoruptibile, pecete a adevăratei divinităţi, receptacul al vieţii fericite, imagine a adevăratei lumini, pe care privind-o devii ceea ce El este, pentru că prin intermediul razei reflectate ce provine din puritatea ta tu îl imiţi pe Cel care străluceşte în tine. Nici un alt lucru din cele care există nu este atât de mare încât să fie comparat cu măreţia ta» (Homilia in Canticum 2: PG 44,805D). Să medităm asupra acestui elogiu al omului. Vedem totodată şi faptul că omul a fost degradat de păcat. Şi să căutăm să ne reîntoarcem la măreţia originară: doar dacă Dumnezeu este prezent, omul ajunge la această adevărată măreţie a sa.

Omul, aşadar, recunoaşte în sine reflexul luminii divine: purificându-şi inima el ajunge să fie din nou cum era la început, o imagine clară a lui Dumnezeu, Frumuseţea exemplară (cfr Oratio catechetica 6: SC 453,174). Astfel omul, purificându-se, poate să-l vadă pe Dumnezeu, ca şi cei cu inima curată (cfr Mt 5,8): «Dacă, printr-o viaţă activă şi atentă vei spăla răutăţile care s-au depus pe inima ta, va străluci din nou în tine frumuseţea divină… Contemplându-te pe tine însuţi vei vedea în tine pe cel pe care-l doreşte inima ta şi vei fi fericit» (De beatitudinibus, 6: PG 44,1272AB). Aşadar, trebuie să curăţim urâciunile care s-au depozitat în inima noastră şi să regăsim în noi înşine lumina lui Dumnezeu.

Omul are prin urmare drept scop contemplarea lui Dumnezeu. Doar în ea va putea să-şi găsească împlinirea. Pentru a anticipa într-o oarecare măsură un asemenea obiectiv deja în această viaţă, el trebuie să înainteze neîncetat spre o viaţă spirituală, o viaţă trăită în dialog cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte – şi aceasta este lecţia cea mai importantă pe care ne-o încredinţează sfântul Grigore de Nisa – deplina realizare a omului constă în sfinţenie, într-o viaţă trăită în întâlnirea cu Dumnezeu, care astfel devine luminoasă şi pentru ceilalţi şi pentru lume.