Doi preoţi sfinţi exemplari
miercuri, 28 aprilie 2010

Iubiţi fraţi şi surori,

Ne îndreptăm spre încheierea Anului Sfintei Preoţii şi, în această ultimă miercuri din aprilie, aş vrea să vorbesc despre doi preoţi sfinţi exemplari în dăruirea lor lui Dumnezeu şi în mărturia de caritate, trăită în Biserică şi pentru Biserică, faţă de fraţii mai nevoiaşi: sfântul Leonard Murialdo şi sfântul Iosif Benedict Cottolengo. Comemorăm 110 ani de la moartea celui dintâi şi 40 de ani de la canonizarea lui; cât priveşte al doilea, au început celebrările pentru al doilea centenar de la hirotonirea lui sacerdotală.

Murialdo s-a născut la Torino, la 26 octombrie 1828: este oraşul Torino al sfântului Ioan Bosco, chiar al sfântului Iosif Cottolengo, ţinut fecundat de atâtea exemple de sfinţenie de credincioşi laici şi de preoţi. Leonard este al optulea copil al unei familii simple. Copil fiind, împreună cu fratele, a intrat în colegiul Părinţilor Scolopi din Savona pentru cursul elementar, şcoala medie şi cursul superior; acolo a găsit educatori pregătiţi, într-un climat de religiozitate întemeiat pe o cateheză serioasă, cu practici de pietate obişnuite. În timpul adolescenţei a trăit însă o profundă criză existenţială şi spirituală care l-a făcut să anticipeze întoarcerea în familie şi să-şi termine studiile la Torino, înscriindu-se la cursul de doi ani de filozofie. „Întoarcerea la lumină” a avut loc – aşa cum povesteşte el – după câteva luni, cu harul unei spovezi generale, în care a redescoperit milostivirea imensă a lui Dumnezeu; atunci, la vârsta de 17 ani, a prins contur hotărârea de a deveni preot, ca răspuns de iubire dat lui Dumnezeu care-l cucerise cu iubirea lui. A fost hirotonit la 20 septembrie 1851. Tocmai în perioada aceea, ca şi catehet al Oratoriului Îngerului Păzitor, a fost cunoscut şi apreciat de Don Bosco, care l-a convins să accepte conducerea noului Oratoriu „Sfântul Alois” la Porta Nuova, pe care a exercitat-o până în anul 1865. Acolo a intrat în contact şi cu problemele grave ale grupurilor mai sărace, a vizitat casele, formându-şi o profundă sensibilitate socială, educativă şi apostolică ce l-a făcut apoi să se dedice în mod autonom multiplelor iniţiative în favoarea tineretului. Cateheza, şcoala, activităţile recreative au fost fundamentul metodei sale educative în Oratoriu. Tot Don Bosco l-a voit cu sine cu ocazia Audienţei acordată lui de fericitul Pius al IX-lea în anul 1858.

În anul 1873 a întemeiat Congregaţia Sfântului Iosif, al cărei scop apostolic a fost, încă de la început, formarea tineretului, în special a tineretului mai sărac şi abandonat. Ambientul torinez din acel timp era marcat de înflorirea intensă a operelor şi activităţilor caritative promovate de Murialdo până la moartea sa, care a avut loc la 30 martie 1900.

Îmi place să subliniez că nucleul central al spiritualităţii lui Murialdo este convingerea iubirii milostive a lui Dumnezeu: un Tată mereu bun, răbdător şi generos, care revelează măreţia şi imensitatea milostivirii sale cu iertarea. Această realitate sfântul Leonard a experimentat-o nu la nivel intelectual, ci existenţial, prin întâlnirea vie cu Domnul. El s-a considerat mereu un om graţiat de Dumnezeul milostiv: pentru aceasta a trăit sensul bucuros al recunoştinţei faţă de Domnul, conştiinţa senină a propriei limite, dorinţa arzătoare de pocăinţă, angajarea constantă şi generoasă de convertire. El vedea toată existenţa sa nu numai iluminată, condusă, susţinută de această iubire, ci încontinuu cufundată în milostivirea infinită a lui Dumnezeu. A scris în Testamentul spiritual: „Milostivirea ta mă înconjoară, o, Doamne… Aşa cum Dumnezeu este mereu şi pretutindeni, tot aşa este mereu şi pretutindeni iubire, este mereu şi pretutindeni milostivire”. Amintind de momentul de criză pe care l-a avut în tinereţe, el nota: „Iată că bunul Dumnezeu voia să strălucească încă bunătatea şi generozitatea lui în mod cu totul singular. Nu numai că el m-a admis din nou la prietenia sa, ci m-a chemat la o alegere de predilecţie: m-a chemat la preoţie, şi asta numai după puţine luni de la întoarcerea mea la el”. De aceea sfântul Leonard a trăit vocaţia sacerdotală ca dar gratuit al milostivirii lui Dumnezeu cu simţ de recunoştinţă, bucurie şi iubire. A mai scris el: „Dumnezeu m-a ales pe mine! El m-a chemat, chiar m-a forţat la onoarea, la gloria, la fericirea inefabilă de a fi slujitorul lui, de a fi «un alt Cristos»… Şi unde eram eu atunci când m-ai căutat, Dumnezeul meu? În adâncul abisului! Eu eram acolo şi acolo Dumnezeu a venit să mă caute; acolo m-a făcut să înţeleg glasul lui…”

Subliniind măreţia misiunea preotului care trebuie „să continue opera răscumpărării, marea operă a lui Isus Cristos, opera Mântuitorului lumii”, adică aceea de „a mântui sufletele”, sfântul Leonard amintea mereu lui însuşi şi confraţilor responsabilitatea unei vieţi coerente cu sacramentul primit. Iubirea lui Dumnezeu şi iubirea faţă de Dumnezeu: aceasta a fost forţa drumului său de sfinţenie, legea preoţiei lui, semnificaţia cea mai profundă a apostolatului său printre tinerii săraci şi izvorul rugăciunii sale. Sfântul Leonard Murialdo s-a abandonat cu încredere Providenţei, împlinind cu generozitate voinţa divină, în contactul cu Dumnezeu şi dedicându-se tinerilor săraci. În felul acesta, el a unit tăcerea contemplativă cu ardoarea neobosită a acţiunii, fidelitatea faţă de îndatoririle de fiecare zi cu genialitatea iniţiativelor, forţa în dificultăţi cu seninătatea spiritului. Acesta este drumul său de sfinţenie pentru a trăi porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.

Cu acelaşi spirit de caritate a trăit, cu patruzeci de ani înainte de Murialdo, sfântul Iosif Benedict Cottolengo, întemeietor al operei denumită de el însuşi „Casa Mică a Providenţei Divine” şi numită astăzi şi „Cottolengo”. Duminica viitoare, în vizita mea pastorală la Torino, voi avea ocazia să venerez rămăşiţele pământeşti ale acestui sfânt şi să-i întâlnesc pe cei găzduiţi în „Casa mică”.

Iosif Benedict Cottolengo s-a născut la Bra, orăşel din provincia Cuneo, la 3 mai 1786. Primul născut din 12 copii, dintre care 6 au murit la vârstă fragedă, a arătat încă din copilărie o mare sensibilitate faţă de cei săraci. A îmbrăţişat calea preoţiei, imitat şi de doi fraţi. Anii tinereţii sale au fost cei ai aventurii napoleonice şi ai tulburărilor care au urmat în domeniul religios şi social. Cottolengo a devenit un preot bun, căutat de mulţi penitenţi şi, în oraşul Torino de atunci, predicator de exerciţii spirituale şi conferinţe la studenţii universitari, unde se bucura mereu de un succes deosebit. La vârsta de 32 de ani a fost numit canonic al Preasfintei Treimi, o congregaţie de preoţi care avea misiunea de a oficia în biserica Corpus Domini şi să dea frumuseţe ceremoniilor religioase din oraş, însă în acea numire el se simţea neliniştit. Dumnezeu îl pregătea pentru o misiune specială şi, tocmai printr-o întâlnire neaşteptată şi decisivă, l-a făcut să înţeleagă care avea să fie viitorul său destin în exercitarea slujirii.

Domnul pune mereu semne pe drumul nostru pentru a ne conduce după voinţa sa spre adevăratul nostru bine. Pentru Cottolengo acest lucru a avut loc, în mod dramatic, în dimineaţa zilei de duminică 2 septembrie 1827. Venind de la Milano, a ajuns la Torino diligenţa, aglomerată ca niciodată, unde se găsea îngrămădită o întreagă familie franceză în care soţia, cu cinci copii, era în stare de graviditate avansată şi cu febră mare. După ce a mers prin diferite spitale, familia aceea a găsit găzduire într-un dormitor public, însă situaţia femeii s-a agravat şi câţiva au început să caute un preot. Printr-un plan misterios l-au întâlnit pe Cottolengo, şi chiar el, cu inima îngreunată şi întristată, a însoţit-o la moarte pe această tânără mamă, în mijlocul durerii imense a întregii familii. După ce a îndeplinit această misiune dureroasă, cu suferinţa în inimă, a mers în faţa Preasfântului Sacrament şi s-a rugat: „Dumnezeul meu, de ce? De ce m-ai voit ca martor? Ce vrei de la mine? Trebuie făcut ceva!” Ridicându-se, a tras toate clopotele, a aprins lumânările şi, primindu-i în biserică pe cei curioşi, a spus: „Harul s-a făcut! Harul s-a făcut!” Din acel moment, Cottolengo a fost transformat: toate capacităţile sale, în special abilitatea lui economică şi organizatoare, au fost folosite pentru a da viaţă iniţiativelor pentru sprijinirea celor mai nevoiaşi.

El a ştiut să implice în activitatea lui zeci şi zeci de colaboratori şi voluntari. Mutându-se către periferia oraşului Torino pentru a răspândi opera sa, a creat un fel de sat, în care fiecărui edificiu pe care a reuşit să-l construiască i-a dat un nume semnificativ: „casa credinţei”, „casa speranţei”, „casa carităţii”. A pus în aplicare stilul „familiilor”, constituind adevărate comunităţi de persoane, voluntari şi voluntare, bărbaţi şi femei, călugări şi laici, uniţi pentru a înfrunta şi a depăşi împreună dificultăţile care apăreau. Fiecare în acea Casă Mică a Providenţei Divine avea o misiune precisă: cine muncea, cine se ruga, cine slujea, cine instruia, cine administra. Sănătoşi şi bolnavi împărtăşeau cu toţii aceeaşi povară a vieţii de zi cu zi. Chiar şi viaţa religioasă s-a specificat în timp, în funcţie de necesităţile şi exigenţele particulare. S-a gândit şi la un seminar propriu, pentru o formare specifică a preoţilor din Operă. A fost mereu gata să urmeze şi să slujească Providenţa Divină, niciodată să o interogheze. El spunea: „Eu sunt un bun la nimic şi nu ştiu nici măcar ce îmi fac. Însă Providenţa Divină ştie cu siguranţă ceea ce vrea. Mie îmi revine numai s-o secondez. Înainte in Domino”. Pentru săracii lui şi pentru cei mai nevoiaşi, se va defini mereu „salahorul Providenţei Divine”.

Alături de citadelele mici a voit să înfiinţeze şi cinci mănăstiri de surori contemplative şi una de eremiţi, şi le-a considerat printre realizările cele mai importante: un fel de „inimă” care trebuia să bată pentru toată Opera. A murit la 30 aprilie 1842, rostind aceste cuvinte: „Misericordia, Domine; Misericordia, Domine. Providenţă bună şi sfântă… Fecioară sfântă, acum este rândul tău”. Viaţa lui, aşa cum a scris un ziar din acel timp, a fost în întregime „o intensă zi de iubire”.

Dragi prieteni, aceşti doi preoţi sfinţi, despre care am prezentat câteva trăsături, și-au trăit slujirea lor în dăruirea totală a vieţii pentru cei mai săraci, pentru cei mai nevoiaşi, pentru cei din urmă, găsind mereu rădăcina profundă, izvorul inepuizabil al acţiunii lor în raportul cu Dumnezeu, luând din iubirea lui, având convingerea profundă că nu este posibil să se exercite caritatea fără a trăi în Cristos şi în Biserică. Mijlocirea lor şi exemplul lor să continue să lumineze slujirea atâtor preoţi care se oferă cu generozitate pentru Dumnezeu şi pentru turma încredinţată lor, şi să ajute pe fiecare să se dăruiască cu bucurie şi generozitate lui Dumnezeu şi aproapelui.