Sfântul Ciril din Ierusalim
miercuri, 27 iunie 2007

Dragi fraţi şi surori,

Atenţia noastră se îndreaptă astăzi spre sfântul Ciril din Ierusalim. Viaţa sa este caracterizată de întrepătrunderea a două dimensiuni: pe de o parte, grija pastorală şi, pe de altă parte, implicarea – împotriva voinţei sale – în aprinsele controverse care frământau atunci Biserica din Orient. Născut în jurul anului 315 la Ierusalim sau în împrejurimi, Ciril a primit o bună pregătire literară; aceasta a fost tocmai baza culturii sale bisericeşti, centrată asupra studiului Bibliei. Hirotonit preot de Episcopul Maxim, când acest a murit sau a fost depus, în anul 348, a fost consacrat episcop de către Acaciu, influentul mitropolit de Cezareea în Palestina, simpatizant al arianilor, convins că va găsi în el un aliat. Din acest motiv a fost suspectat că ar fi primit numirea episcopală datorită concesiilor făcute cu arianismul.

În realitate, foarte curând Ciril ajunge la ciocniri cu Acaciu nu doar pe teren doctrinal, dar şi la nivel jurisdicţional, întrucât Ciril revendica autonomia propriului scaun episcopal faţă de cel mitropolitan de Cezareea. În decurs de aproximativ douăzeci de ani Ciril a fost exilat de trei ori: prima dată în 357, cu anticipata depunere din partea unui Sinod de la Ierusalim, apoi în 360 ca urmare a unei intervenţii a lui Acaciu, şi, pentru a treia oară, pentru perioada de timp cea mai lungă – 11 ani – în 367, din iniţiativa împăratului Valente, simpatizant al arianilor. Doar în 378, după moartea împăratului, Ciril a putut să-şi reia definitiv în posesie scaunul episcopal ce-l avea, readucând astfel între credincioşi unitatea şi pacea.

În favoarea ortodoxiei sale, pusă la îndoială de unele izvoare din vremea sa, pledează alte izvoare la fel de vechi. Dintre acestea, cea mai mare autoritate o are scrisoarea sinodală din 382, după al doilea Conciliu ecumenic din Constantinopol (381), la care Ciril a participat având un rol semnificativ. În această scrisoare, trimisă Pontifului roman, episcopii orientali recunosc deplina ortodoxie a lui Ciril, legitimitatea consacrării sale episcopale şi meritele slujirii sale pastorale, pe care moartea o va încheia în anul 378.

Avem de la el douăzeci şi patru de cateheze renumite, pe care el le-a expus ca şi Episcop în jurul anului 350. Introduse de o Procateheză de primire, primele optsprezece dintre ele sunt adresate catecumenilor sau celor care sunt iluminaţi (photzomenoi); au fost expuse în Bazilica Sfântului Mormânt. Primele (1-5) tratează fiecare, în ordinea aceasta, despre: dispoziţiile anterioare Botezului, despre convertirea de la obiceiurile păgâne, despre sacramentul Botezului, despre cele zece adevăruri dogmatice cuprinse în Crez sau Simbolul credinţei. Cele care urmează (6-18) formează o “cateheză continuă” despre Simbolul de la Ierusalim, în cheie antiariană. Dintre ultimele cinci (19-23), numite “mistagogice”, primele două dezvoltă un comentariu al riturilor Botezului, iar ultimele trei tratează despre mir, despre Trupul şi Sângele lui Cristos şi despre liturgia euharistică. Aici este inclusă de asemenea explicarea rugăciunii Tatăl nostru (Oratio dominica): ea deschide un drum de iniţiere la rugăciune, care se dezvoltă în mod paralel cu iniţierea la cele trei sacremente: Botezul, Mirul şi Euharistia.

Fundamentul instruirii în credinţa creştină se desfăşura şi într-o nuanţă polemică împotriva păgânilor, iudeo-creştinilor şi maniheilor. Argumentarea era fondată pe actualizarea promisiunilor Vechiului Testament, într-un limbaj bogat în imagini. Cateheza era un moment important, inserat în contextul amplu al întregii vieţi, mai ales a celei liturgice, a comunităţii creştine, în al cărei sân matern se realiza zămislirea viitorului creştin, însoţită de rugăciunea şi de mărturia fraţilor. În ansamblul lor, omiliile lui Ciril constituie o cateheză sistematică despre renaşterea creştinului prin Botez. Catecumenului i se spune: “Ai fost prins în plasa Bisericii (cfr. Mt 13,47). Lasă-te aşadar prins viu; nu fugi, pentru că este Isus cel care te prinde în undiţa sa, nu pentru a-ţi aduce moartea, ci pentru a-ţi da învierea după moarte. Trebuie de fapt să mori şi să reînvii (cfr. Rom 6,11.14)… Mori pentru păcat şi trăieşte pentru dreptate încă de azi” (Procatechesi 5).

Din punct de vedere doctrinal, Ciril comentează Simbolul de la Ierusalim recurgând la tipologia Scripturilor, într-un raport “simfonic” între cele două Testamente, ajungând la Cristos, centrul universului. Tipologia va fi atent descrisă de Augustin de Hippona: “Vechiul Testament este vălul Noului Testament, şi în Noul Testament se descoperă cel Vechi” (De catechizandis rudibus 4,8). În ceea ce priveşte cateheza morală, ea este ancorată în profundă unitate cu cateheza docrinală: dogma coboară în mod progresiv în suflete, care sunt astfel stimulate să transforme comportamentele păgâne în baza noii vieţi în Cristos, dar al Botezului. Cateheza “mistagogică”, în sfârşit, însemna culmea instruirii pe care Ciril nu o mai făcea catecumenilor, ci celor nou-botezaţi sau neofiţi, de-a lungul săptămânii pascale. Ea îi conduce la descoperirea, sub riturile baptismale ale Vigiliei pascale, misterele cuprinse în ele şi încă nedezvăluite. Luminaţi de lumina unei credinţe mai profunde în puterea Botezului, neofiţii erau în sfârşit în măsură să le înţeleagă mai bine, fiindu-le deja celebrate riturile.

În mod aparte, în cazul neofiţilor de origine greacă Ciril făcea apel la facultatea vizuală care acestora le era înnăscută. Era trecerea de la rit la mister, care valorifica efectul psihologic al uimirii şi al experienţei trăite în noaptea pascală. Iată un text care explică misterul Botezului: “De trei ori aţi fost cufundaţi în apă şi de fiecare dată aţi fost scoşi din nou, pentru a simboliza cele trei zile ale înmormântării lui Cristos, imitându-l, astfel, prin acest rit pe Mântuitorul nostru, care a petrecut trei zile şi trei nopţi în sânul pământului (cfr Mt 12,40). Prin prima ridicare din apă aţi celebrat amintirea primei zile petrecute de Cristos în mormânt, aşa cum prin prima cufundare aţi mărturisit prima noapte petrecută de el în mormânt: aşa după cum cel are se află în noapte nu vede, şi cel care, în schimb, se află în lumină se bucură de lumină, la fel şi voi. În timp ce înainte eraţi cufundaţi în noapte şi nu vedeaţi nimic, ieşind din noapte apoi aţi ajuns în plină zi. Mister al morţii şi al naşterii, această apă a mântuirii a fost pentru voi mormânt şi mamă… Pentru voi… timpul pentru a muri a coincis cu timpul pentru a vă naşte: un singur şi acelaşi timp a realizat ambele evenimente” (A doua Cateheză Mistagogică 4).

Misterul la care se referă este planul lui Dumnezeu, care se realizează prin acţiunile mântuitoare ale lui Cristos în Biserică. La rândul său, dimensiunii mistagogice, i se alătură aceea a simbolurilor, exprimând vederea spirituală pe care ele o fac să “explodeze”. Astfel, cateheza lui Ciril, în baza celor trei aspecte descrise – doctrinal, moral şi, în sfârşit, mistagogic -, are drept rezultat o cateheză globală în Duh. Dimensiunea mistagogică realizează sinteza primelor două, orientându-le spre celebrarea sacramentală, în care se realizează mântuirea omului întreg.

Este vorba, în definitiv, de o cateheză integrală, care – implicând trupul, sufletul şi spiritul – rămâne emblematică şi pentru formarea catehetică a creştinilor de astăzi.