Sfântul Paul
Doctrina justificării: de la credinţă la fapte
miercuri, 26 noiembrie 2008

Iubiţi fraţi şi surori,

În cateheza de miercurea trecută am vorbit despre problema modului în care omul devine drept în faţa lui Dumnezeu. Urmându-l pe sfântul Paul, am văzut că omul nu este în stare să se facă “drept” cu propriile sale acţiuni, ci poate realmente să devină “drept” în faţa lui Dumnezeu numai pentru că Dumnezeu îi conferă “dreptatea” sa unindu-l cu Cristos Fiul său. Şi omul obţine această unire cu Cristos prin credinţă. În acest sens sfântul Paul ne spune: nu faptele noastre, ci credinţa ne face “drepţi”. Totuşi, această credinţă nu este o gândire, o opinie, o idee. Această credinţă este comuniune cu Cristos, pe care Domnul ne-o dăruieşte şi de aceea devine viaţă, devine conformitate cu el. Sau, cu alte cuvinte, credinţa, dacă este adevărată, dacă este reală, devine iubire, devine caritate, se exprimă în caritate. O credinţă fără caritate, fără acest rod nu ar fi credinţă adevărată. Ar fi credinţă moartă.

Apoi am găsit în ultima cateheză două nivele: cel al irelevanţei acţiunilor noastre, a faptelor noastre pentru a obţine mântuirea şi cel al “justificării” prin credinţa care produce rodul Duhului. Amestecarea acestor două nivele a provocat, în decursul secolelor, multe neînţelegeri în creştinătate. În acest context este important ca sfântul Paul în aceeaşi Scrisoare către Galateni, pe de o parte, să pună accentul, în mod radical, pe gratuitatea justificării nu prin faptele noastre, dar ca, în acelaşi timp, să sublinieze şi relaţia dintre credinţă şi caritate, dintre credinţă şi fapte. “În Cristos Isus nici circumcizia, nici necircumcizia nu foloseşte la nimic, ci doar credinţa care lucrează prin iubire” (Gal 5,6). Prin urmare, există, pe de o parte, “faptele trupului” care sunt “desfrânarea, necurăţia, libertinajul, idolatria…” (Gal 5,19-21): toate contrare credinţei; pe de altă parte, există acţiunea Duhului Sfânt, care alimentează viaţa creştină trezind “iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoinţa, bunătatea, fidelitatea, blândeţea, cumpătarea” (Gal 5,22): acestea sunt roadele Duhului care provin din credinţă.

La începutul acestei liste de virtuţi este citată agape, iubirea, iar la sfârşit cumpătarea. În realitate, Duhul, care este iubirea Tatălui şi a Fiului, revarsă primul său dar, agape, în inimile noastre (cf. Rom 5,5); şi agape, iubirea, pentru a se exprima în mod deplin cere cumpătarea. Despre iubirea Tatălui şi a Fiului, care ajunge la noi şi transformă existenţa noastră în profunzime, am tratat şi în prima mea Enciclică: Deus caritas est. Credincioşii ştiu că în iubirea reciprocă se întrupează iubirea lui Dumnezeu şi a lui Cristos, prin intermediul Duhului. Să ne întoarcem la Scrisoarea către Galateni. Aici sfântul Paul spune că, purtând povara unii altora, credincioşii împlinesc porunca iubirii (cf. Gal 6,2). Justificaţi prin darul credinţei în Cristos, suntem chemaţi să trăim în iubirea lui Cristos faţă de aproapele, pentru că pe acest criteriu vom fi judecaţi la sfârşitul existenţei noastre. În realitate, Paul nu face decât să repete ceea ce spusese însuşi Isus şi ceea ce ne-a repropus evanghelia de duminica trecută, în parabola judecăţii finale. În prima Scrisoare către Corinteni, sfântul Paul se lungeşte într-un renumit elogiu al iubirii. Este aşa-numitul imn adus iubirii: “Dacă aş vorbi limbile oamenilor şi ale îngerilor, dar nu aş avea iubire, aş deveni o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor… Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se mândreşte. Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale…” (1Cor 13,1.4-5). Iubirea creştină este deosebit de exigentă deoarece provine din iubirea totală a lui Cristos faţă de noi: acea iubire care ne pretinde, ne primeşte, ne îmbrăţişează, ne susţine, până la chinuire, deoarece îl constrânge pe fiecare să nu mai trăiască pentru sine însuşi, închis în propriul egoism, ci pentru “cel care a murit şi a înviat pentru noi” (cf. 2Cor 5,15). Iubirea lui Cristos ne face să fim în el acea creatură nouă (cf. 2Cor 5,17) care face parte din trupul său mistic care este Biserica.

Văzută în această perspectivă, centralitatea justificării fără fapte, obiect primar al predicii lui Paul, nu intră în contradicţie cu credinţa care lucrează în iubire; dimpotrivă cere ca însăşi credinţa noastră să se exprime într-o viaţă conform Duhului. Adesea s-a văzut o contrapoziţie neîntemeiată între teologia sfântului Paul şi cea a sfântului Iacob, care în scrisoarea sa scrie: “Căci după cum trupul fără duh este mort, la fel şi credinţa fără fapte este moartă” (2,26). În realitate, în timp ce Paul este preocupat înainte de toate de a demonstra că credinţa în Cristos este necesară şi suficientă, Iacob pune accentul pe relaţiile respective dintre credinţă şi fapte (cf. Iac 2,2-4). Prin urmare fie pentru Paul, fie pentru Iacob credinţa care lucrează în iubire atestă darul gratuit al justificării în Cristos. Mântuirea, primită în Cristos, are nevoie să fie păzită şi mărturisită “cu teamă şi cutremur. De fapt, Dumnezeu este cel care lucrează în voi: el vă face şi să voiţi şi să înfăptuiţi, după bunăvoinţa sa. Toate să le faceţi fără murmurări şi fără discuţii… ţineţi cu tărie cuvântul vieţii”, va mai spune sfântul Paul creştinilor din Filipi (cf. Fil 2,12-14.16).

Adesea suntem tentaţi să cădem în aceleaşi neînţelegeri care au caracterizat comunitatea din Corint: acei creştini credeau că, fiind justificaţi în mod gratuit în Cristos prin credinţă, “totul le era permis”. Şi credeau, şi adesea se pare că şi creştinii de astăzi cred asta, că este permis a crea dezbinări în Biserică, trup al lui Cristos, a celebra Euharistia fără a se îngriji de fraţii mai nevoiaşi, a aspira la carismele mai bune fără a-şi da seama că sunt mădulare unii pentru alţii, şi aşa mai departe. Sunt dezastruoase consecinţele unei credinţe care nu se întrupează în iubire, pentru că se reduce la acte arbitrare şi la subiectivismul cel mai nociv pentru noi şi pentru fraţi. Dimpotrivă, urmându-l pe sfântul Paul, trebuie să avem o reînnoită conştiinţă a faptului că, tocmai pentru că suntem justificaţi în Cristos, nu ne mai aparţinem nouă înşine, ci am devenit templu al Duhului şi de aceea suntem chemaţi să-l glorificăm pe Dumnezeu în trupul nostru cu toată existenţa noastră (cf. 1Cor 6,19). Ar fi o vânzare sub preţ a valorii inestimabile a justificării dacă noi, cumpăraţi la un preţ scump de sângele lui Cristos, nu l-am glorifica cu trupul nostru. În realitate, tocmai acesta este cultul nostru “raţional” şi în acelaşi timp “spiritual”, motiv pentru care suntem îndemnaţi de Paul să “oferim trupul nostru ca jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu” (Rom 12,1). La ce s-ar reduce o liturgie îndreptată numai spre Domnul, fără a deveni, în acelaşi timp, slujire faţă de fraţi, o credinţă care nu s-ar exprima în iubire? Şi apostolul pune adesea comunităţile sale în faţa judecăţii finale, cu ocazia căreia toţi “trebuie să ne prezentăm înaintea tribunalului lui Cristos pentru ca fiecare să primească, pentru ceea ce a făcut cât timp a fost în trup, fie bine, fie rău” (2Cor 5,10; cf. Rom 2,16). Şi acest gând al judecăţii trebuie să ne lumineze în viaţa noastră de fiecare zi.

Dacă etica pe care Paul o propune credincioşilor nu ajunge în forme de moralism şi se dovedeşte actuală pentru noi, este pentru că, de fiecare dată, reporneşte mereu de la relaţia personală şi comunitară cu Cristos, pentru a se adeveri în viaţă conform Duhului. Acest lucru este esenţial: etica creştină nu se naşte dintr-un sistem de porunci, ci este consecinţă a prieteniei noastre cu Cristos. Această prietenie influenţează viaţa: dacă este adevărată se întrupează şi se realizează în iubirea faţă de aproapele. Pentru aceasta, orice decădere etică nu se limitează la sfera individuală, ci este în acelaşi timp devalorizare a credinţei personale şi comunitare: din aceasta derivă şi asupra ei are incidenţă în mod determinant. Deci să ne lăsăm cuceriţi de reconcilierea pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o în Cristos, de iubirea “nebună” a lui Dumnezeu faţă de noi: nimic şi nimeni nu vor putea niciodată să ne despartă de iubirea lui (cf. Rom 8,39). În această certitudine trăim. Această certitudine ne dăruieşte forţa de a trăi concret credinţa care lucrează în iubire.