Sfântul Paul
Paul, cei doisprezece şi Biserica pre-paulină
miercuri, 24 septembrie 2008

Iubiţi fraţi şi surori,

Aş vrea să vorbesc astăzi despre relaţia dintre sfântul Paul şi apostolii care l-au precedat în urmarea lui Cristos. Aceste raporturi au fost marcate mereu de respect profund şi de acea francheţe pe care Paul o avea din apărarea adevărului evangheliei. Chiar dacă el, în practică, era contemporan al lui Isus din Nazaret, nu a avut niciodată oportunitatea de a-l întâlni, în timpul vieţii sale publice. Pentru aceasta, după fulgerarea pe drumul Damascului, a simţit nevoia de a-i consulta pe primii discipoli ai Învăţătorului, care au fost aleşi de el pentru ca să-i ducă evanghelia până la marginile lumii.

În Scrisoarea către Galateni Paul redactează o importantă dare de seamă cu privire la contactele pe care le-a avut cu câţiva dintre cei doisprezece: înainte de toate cu Petru care a fost ales ca şi Kephas, cuvântul aramaic care înseamnă stâncă, pe care se zidea Biserica (cf. Gal 1,18), cu Iacob, “fratele Domnului” (cf. Gal 1,19), şi cu Ioan (cf. Gal 2,9): Paul nu ezită să-i recunoască drept “coloane” ale Bisericii. Deosebit de semnificativă este întâlnirea cu Chefa (Petru), care a avut loc la Ierusalim: Paul a rămas la el 15 zile pentru “a-l consulta” (cf. Gal 1,19), adică pentru a fi informat despre viaţa pământească a Celui Înviat, care-l “înşfăcase” pe drumul Damascului şi-i schimba, în mod radical, existenţa: din persecutor faţă de Biserica lui Dumnezeu devenise evanghelizator al acelei credinţe în Mesia răstignit şi Fiu al lui Dumnezeu, pe care în trecut încercase s-o distrugă (cf. Gal 1,23).

Ce gen de informaţii a avut Paul despre Isus Cristos în cei trei ani care au urmat după întâlnirea din Damasc? În prima Scrisoare către Corinteni putem observa două texte, pe care Paul le-a cunoscut la Ierusalim şi care fuseseră deja formulate ca elemente centrale ale tradiţiei creştine, tradiţie constitutivă. El le transmite verbal, aşa cum le-a primit, cu o formulă foarte solemnă: “Vă transmit ceea ce am primit şi eu”. Adică insistă pe fidelitatea faţă de ceea ce el însuşi a primit şi ceea ce în mod fidel transmite noilor creştini. Sunt elemente constitutive şi se referă la Euharistie şi la înviere; e vorba de texte deja formulate în anii 30. Ajungem astfel la moartea, îngroparea în inima pământului şi la învierea lui Isus (cf. 1Cor 15,3-4). Să le luăm pe rând: cuvintele lui Isus la Ultima Cină (cf. 1Cor 11,23-25) sunt realmente pentru Paul centrul vieţii Bisericii: Biserica se zideşte pornind de la acest centru, devenind astfel ea însăşi. În afară de acest centru euharistic, în care se naşte mereu din nou Biserica – şi pentru toată teologia sfântului Paul, pentru toată gândirea sa – aceste cuvinte au avut un impact însemnat asupra relaţiei personale a lui Paul cu Isus. Pe de o parte atestă că Euharistia luminează blestemul crucii, făcând-o binecuvântare (Gal 3,13-14), şi pe de altă parte explică însemnătatea însăşi morţii şi învierii lui Isus. În scrisorile sale acel “pentru voi” din instituirea euharistică devine acel “pentru mine” (Gal 2,20), personalizând, ştiind că în acel “voi” el însuşi era cunoscut şi iubit de către Isus şi de cealaltă parte “pentru toţi” (2Cor 5,14): acest “pentru voi” devine “pentru mine” şi “pentru Biserică” (Ef 5,25), adică şi “pentru toţi” al sacrificiului expiator al crucii (cf. Rom 3,25). De către şi în Euharistie Biserica se zideşte şi se recunoaşte ca “trup al lui Cristos” (cf. 1Cor 12,27), alimentat în fiecare zi de puterea Duhului Celui Înviat.

Celălalt text, despre înviere, ne transmite din nou aceeaşi formulă de fidelitate. Scrie sfântul Paul: “Căci v-am transmis, în primul rând, ceea ce am primit şi eu: Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, a fost înmormântat şi a înviat a treia zi, după Scripturi. Şi i s-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece” (1Cor 15,3-5). Şi în această tradiţie transmisă lui Paul revine acel “pentru păcatele noastre”, care pune accentul pe dăruirea de sine Tatălui pe care a făcut-o Isus, pentru a ne elibera de păcate şi de moarte. Din această dăruire de sine Paul va scoate expresiile cele mai implicatoare şi fascinante ale raportului nostru cu Cristos: “Pe cel care nu a cunoscut păcatul el l-a făcut păcat de dragul nostru pentru ca noi să cunoaştem justificarea lui Dumnezeu în el” (2Cor 5,21); “Căci voi cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Cristos, care din iubire faţă de voi, deşi era bogat, s-a făcut sărac pentru ca, prin sărăcia lui, voi să vă îmbogăţiţi” (2Cor 8,9). Merită de amintit comentariul prin care pe atunci călugărul augustinian, Martin Luther, însoţea aceste expresii paradoxale ale lui Paul: “Acesta este misterul grandios al harului divin faţă de păcătoşi: că printr-un schimb minunat păcatele noastre nu mai sunt ale noastre, ci ale lui Cristos, şi dreptatea lui Cristos nu mai este a lui Cristos, ci a noastră” (Comentariu la Psalmi din anul 1513-1515). Şi astfel suntem mântuiţi.

În kerygma (vestea) originală, transmisă din gură în gură, merită să fie semnalată folosirea verbului “a înviat”, în loc de “a fost înviat” care ar fi fost mai logic de folosit, în continuitate cu “a murit… şi a fost înmormântat”. Forma verbală “a înviat” este aleasă pentru a sublinia că învierea lui Cristos are incidenţă până în prezentul existenţei credincioşilor: putem să-l traducem cu “a înviat şi continuă să trăiască” în Euharistie şi în Biserică. Astfel toate Scripturile dau mărturie despre moartea şi învierea lui Cristos pentru că – aşa cum va scrie Ugo de San Vittore – “toată Scriptura divină constituie o singură carte şi această singură carte este Cristos, pentru că toată Scriptura vorbeşte despre Cristos şi are în Cristos împlinirea sa” (De arca Noe, 2,8). Dacă sfântul Ambroziu din Milano va putea spune că “în Scriptură noi îl citim pe Cristos”, este pentru că Biserica de la începuturi a recitit toate Scripturile lui Israel pornind de la Cristos şi întorcându-se la Cristos.

Scandarea apariţiilor Celui Înviat lui Chefa, celor doisprezece, la peste cinci sute de fraţi şi lui Iacob se încheie cu aluzia la apariţia personală, primită de Paul pe drumul Damascului: “Ultimului dintre toţi, ca unui născut înainte de vreme, mi s-a arătat şi mie” (1Cor 15,8). Deoarece el a persecutat Biserica lui Dumnezeu, în această mărturisire exprimă nevrednicia sa în a fi considerat apostol, la acelaşi nivel cu aceia care l-au precedat: însă harul lui Dumnezeu nu a fost zadarnic în el (cf. 1Cor 15,10). Este importantă identitatea şi unicitatea vestirii evangheliei: fie ei, fie eu predicăm aceeaşi credinţă, aceeaşi evanghelie a lui Isus Cristos mort şi înviat care se dăruieşte în preasfânta Euharistie.

Importanţa pe care el o conferă Tradiţiei vii a Bisericii, pe care o transmite comunităţilor sale, demonstrează cât de greşită este viziunea celor care-i atribuie lui Paul inventarea creştinismului: înainte de a-l evangheliza pe Isus Cristos, Domnul său, el l-a întâlnit pe drumul Damascului şi l-a frecventat în Biserică, respectându-i viaţa în cei doisprezece şi în cei care l-au urmat pe drumurile din Galileea. În următoarele cateheze vom avea ocazia de a aprofunda contribuţiile pe care Paul le-a dat Bisericii de la începuturi; dar misiunea primită de la Cel Înviat în vederea evanghelizării neamurilor are nevoie să fie confirmată şi garantată de cei care i-au dat lui şi lui Barnaba mâna dreaptă, în semn de aprobare a apostolatului lor şi a evanghelizării lor şi de primire în comuniunea unică a Bisericii lui Cristos (cf. Gal 2,9). Se înţelege deci că expresia “chiar dacă l-am cunoscut pe Cristos după trup” (2Cor 5,16) nu înseamnă că existenţa sa pământească a avut o relevanţă scăzută pentru creşterea noastră în credinţă, ci că din momentul învierii sale el schimbă modul nostru de a ne relaţiona cu el. El este, în acelaşi timp, Fiul lui Dumnezeu, “născut după trup din descendenţa lui David, rânduit Fiu al lui Dumnezeu cu putere, după Duhul sfinţeniei prin învierea din morţi”, aşa cum va aminti Paul la începutul Scrisorii către Romani (1,3-4).

Cu cât încercăm mai mult să găsim urmele lui Isus din Nazaret pe drumurile din Galileea, cu atât putem înţelege mai mult că el a luat asupra sa omenitatea noastră, împărtăşind-o în toate, în afară de păcat. Credinţa noastră nu se naşte dintr-un mit, nici dintr-o idee, ci din întâlnirea cu Cel Înviat, în viaţa Bisericii.