La începutul Anului Sfintei Preoţii
miercuri, 24 iunie 2009

Iubiţi fraţi şi surori,

Vinerea trecută, 19 iunie, în solemnitatea Preasfintei Inimi a lui Isus şi Ziua dedicată în mod tradiţional rugăciunii pentru sfinţirea preoţilor, am avut bucuria de a inaugura Anul Sfintei Preoţii, stabilit cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la “naşterea pentru cer” a parohului de Ars, sfântul Ioan Maria Vianney. Intrând în bazilica “Sfântul Petru” pentru celebrarea vesperelor, aproape ca prim gest simbolic, m-am oprit în Capela Corului pentru a venera relicva acestui sfânt păstor de suflete: inima lui. Pentru ce un An al Sfintei Preoţii? Pentru ce tocmai în amintirea sfântului paroh de Ars, care aparent nu a făcut nimic extraordinar?

Providenţa divină a făcut în aşa fel încât figura lui să fie apropiată de cea a sfântului Paul. De fapt, în timp ce se încheie Anul Paulin, dedicat apostolului neamurilor, model de evanghelizator extraordinar care a făcut diferite călătorii misionare pentru a răspândi evanghelia, acest nou an jubiliar ne invită să privim la un ţăran sărac devenit paroh umil, care şi-a consumat slujirea sa pastorală într-un mic sat. Dacă cei doi sfinţi diferă mult prin parcursurile de viaţă care i-au caracterizat – unul a trecut din regiune în regiune pentru a vesti evanghelia, celălalt a primit mii şi mii de credincioşi rămânând mereu în mica sa parohie -, există însă ceva fundamental care-i uneşte: şi este identificarea lor totală cu propria slujire, comuniunea lor cu Cristos care-l făcea pe sfântul Paul să spună: “Am fost răstignit cu Cristos. Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine” (Gal 2,20). Şi sfântului Ioan Maria Vianney îi plăcea să repete: “Dacă am avea credinţă, l-am vedea pe Dumnezeu ascuns în preot ca o lumină în spatele geamului, ca vinul amestecat cu apă”. Scopul acestui An al Sfintei Preoţii, aşa cum am scris în scrisoarea trimisă preoţilor pentru această ocazie, este de aceea favorizarea tinderii fiecărui preot “spre perfecţiunea spirituală de care depinde mai ales eficacitatea slujirii sale” şi ajutarea înainte de toate a preoţilor şi, împreună cu ei, a întregului popor al lui Dumnezeu, să redescopere şi să revigoreze conştiinţa darului extraordinar şi indispensabil de har pe care slujirea primită prin hirotonire o reprezintă pentru cel care l-a primit, pentru întreaga Biserică şi pentru lume, care fără prezenţa reală a lui Cristos ar fi pierdută.

Fără îndoială, s-au schimbat condiţiile istorice şi sociale în care s-a aflat parohul de Ars şi este corect să ne întrebăm cum pot preoţii să-l imite în întruchiparea cu propria slujire în actualele societăţi globalizate. Într-o lume în care viziunea comună despre viaţă cuprinde tot mai puţin sacrul, în locul căruia, “funcţionalitatea” devine singura categorie decisivă, concepţia catolică despre preoţie ar putea risca să piardă consideraţia sa naturală, uneori chiar în interiorul conştiinţei ecleziale. Destul de des, atât în ambientele teologice, ca şi în practica pastorală concretă şi de formare a clerului, se confruntă, şi uneori se opun, două concepte diferite de preoţie. Prezentam în această privinţă în urmă cu câţiva ani că există “pe de o parte o concepţie social-funcţională care defineşte esenţa preoţiei cu conceptul de ‘slujire’: slujirea comunităţii, în îndeplinirea unei funcţii… Pe de altă parte există concepţia sacramentală-ontologică, desigur, care nu neagă caracterul de slujire al preoţiei, o vede însă ancorată în fiinţa slujitorului şi consideră că această fiinţă este determinată de un dar acordat de Domnul prin medierea Bisericii, al cărui nume este sacrament” (J. Ratzinger, Slujirea şi viaţa preotului, în: Elementi di teologia fondamentale. Saggio su fede e ministero, Brescia, 2005, pag. 165). Şi evoluţia terminologică de la cuvântul “preoţie” la cele de “slujire, minister, funcţie”, este semn al acestei concepţii diferite. Apoi, de prima, cea ontologică-sacramentală, este legat primatul Euharistiei, în binomul “preoţie-sacrificiu”, în timp ce celei de-a doua i-ar corespunde primatul cuvântului şi al slujirii vestirii.

Dacă privim bine, nu e vorba de două concepţii opuse, şi tensiunea care deşi există între ele trebuie rezolvată din interior. Astfel, decretul Presbyterorum ordinis al Conciliului Vatican II afirmă: “Într-adevăr, prin vestirea apostolică a evangheliei, este chemat şi strâns laolaltă poporul lui Dumnezeu, astfel că toţi… se oferă pe ei înşişi ca “jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu” (Rom 12,1). Dar slujirea preoţească este aceea prin care se săvârşeşte jertfa spirituală a credincioşilor în unire cu jertfa lui Cristos, unicul mijlocitor, oferită prin mâinile preoţilor în numele întregii Biserici în mod sacramental şi nesângeros în Euharistie, până când va veni însuşi Domnul” (nr. 2).

Ne întrebăm atunci: “Ce înseamnă propriu-zis, pentru preoţi, a evangheliza? În ce constă aşa-numitul primat al vestirii?”. Isus vorbeşte despre vestirea împărăţiei lui Dumnezeu ca despre adevăratul scop al venirii sale în lume şi vestirea sa nu este numai un “discurs”. Include, în acelaşi timp, însăşi acţiunea sa: semnele şi minunile pe care le face arată că împărăţia vine în lume ca realitate prezentă, care coincide în cel din urmă cu însăşi persoana sa. În acest sens, este necesar de amintit că, şi în primatul vestirii, cuvântul şi semnul sunt indivizibile. Predica creştină nu proclamă “cuvinte”, ci Cuvântul, şi vestirea coincide cu însăşi persoana lui Cristos, deschisă în mod ontologic la relaţia cu Tatăl şi ascultătoare de voinţa lui. Aşadar, o slujire autentică a Cuvântului cere din partea preotului să tindă la o abnegaţie aprofundată de sine, până ajunge să spună împreună cu apostolul: “Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine”. Preotul nu se poate considera “stăpân” al cuvântului, ci slujitor. El nu este cuvântul, ci, aşa cum proclama Ioan Botezătorul, a cărui naştere o celebrăm astăzi, este “glasul” Cuvântului”: “Glasul celui care strigă în pustiu: Pregătiţi calea Domnului, faceţi drepte cărările lui” (Mc 1,3).

Or, a fi “glas” al Cuvântului nu constituie pentru preot un simplu aspect funcţional. Dimpotrivă, presupune o “pierdere” substanţială în Cristos, participând la misterul său de moarte şi de înviere cu tot eul propriu: inteligenţa, libertatea, voinţa şi oferirea propriilor trupuri, ca jertfă vie (cf. Rom 12,1-2). Numai participarea la sacrificiul lui Cristos, la chenosis a lui, face vestirea autentică! Şi acesta este drumul pe care trebuie să-l parcurgă cu Cristos pentru a ajunge să-i spună Tatălui împreună cu el: să se împlinească “nu ceea ce vreau eu, ci ceea ce vrei tu” (Mc 14,36). Aşadar, vestirea comportă mereu şi jertfirea de sine, condiţie pentru ca vestirea să fie autentică şi eficace.

Alter Christus, preotul este profund unit cu Cuvântul Tatălui, care, întrupându-se, a luat formă de slujitor, a devenit slujitor (cf. Fil 2,5-11). Preotul este slujitor al lui Cristos, în sensul că existenţa sa, configurată cu Cristos în mod ontologic, asumă un caracter esenţialmente relaţional: el este în Cristos, prin Cristos şi cu Cristos în slujba oamenilor. Tocmai pentru că-i aparţine lui Cristos, preotul este în mod radical în slujba oamenilor: este slujitorul mântuirii lor, al fericirii lor, al eliberării lor autentice, crescând, în această asumare progresivă a voinţei lui Cristos, în rugăciune, în “a sta inimă la inimă” cu el. Aşadar, aceasta este condiţia peste care nu se poate trece a oricărei vestiri, care comportă participarea la oferirea sacramentală a Euharistiei şi ascultarea docilă faţă de Biserică.

Sfântul paroh de Ars repeta des cu lacrimi în ochi: “Cât de înspăimântător este de a fi preot!”. Şi adăuga: “Cum este de deplâns un preot atunci când celebrează Liturghia ca un fapt obişnuit! Cât de nenorocit este un preot fără viaţă interioară!”. Fie ca Anul Sfintei Preoţii să-i conducă pe toţi preoţii să se asemene total cu Cristos răstignit şi înviat, pentru ca, imitându-l pe sfântul Ioan Botezătorul, să fie gata “să se micşoreze” pentru ca el să crească; pentru ca, urmând exemplul parohului de Ars, să simtă în manieră constantă şi profundă responsabilitatea misiunii lor, care este semn şi prezenţă a milostivirii infinite a lui Dumnezeu. Încredinţăm sfintei Fecioare Maria, maica Bisericii, Anul Sfintei Preoţii abia început şi pe toţi preoţii din lume.