Călătoria apostolică în Brazilia
miercuri, 23 mai 2007

Dragi fraţi şi surori,

În această Audienţă generală aş vrea să mă opresc asupra Călătoriei apostolice pe care am făcut-o în Brazilia, între zilele de 9 şi 14 ale acestei luni. După doi ani de Pontificat, am avut în sfârşit bucuria de a mă îndrepta spre America Latină, pe care o iubesc atât de mult şi unde trăieşte, de fapt, o mare parte a catolicilor lumii. Destinaţia a fost Brazilia, dar am intenţionat să îmbrăţişez astfel întregul mare subcontinent latino-american, şi pentru faptul că evenimentul eclezial care m-a chemat acolo a fost a V-a Conferinţă Generală a Episcopatului Latino-american şi al Caraibelor. Doresc să reînnoiesc exprimarea profundei mele recunoştinţe pentru ospitalitatea arătată de scumpii fraţi Episcopi, mai ales cei din San Paolo şi Aparecida. Mulţumesc Preşedintelui Braziliei şi celorlalte Autorităţi civile, pentru colaborarea lor cordială şi generoasă; cu mare afecţiune mulţumesc poporului brazilian pentru căldura cu care m-a primit – a fost într-adevăr mare şi emoţionantă – şi pentru atenţia pe care a arătat-o faţă de cuvintele mele.

Călătoria mea s-a dorit în primul rând un act de laudă faţă de Dumnezeu pentru “minunile” săvârşite în popoarele Americii Latine, pentru credinţa care a însufleţit viaţa şi cultura lor de-a lungul a mai bine de cinci sute de ani. În acest sens s-a făcut un pelerinaj, care avut drept punct culminant Sanctuarul Fecioarei Maria Aparecida, Patroana principală a Braziliei. Tema raportului dintre credinţă şi cultură a fost mereu în inima venerabililor mei Predecesori Paul al VI-lea şi Ioan Paul al II-lea. Am vrut să o reiau încurajând Biserica din America Latină şi din Caraibe pe drumul unei credinţe care s-a făcut şi se face istorie trăită, pietate populară, artă, în dialog cu bogatele tradiţii precolumbiene şi apoi cu multiplele influenţe europene şi ale altor continente. Bineînţeles, amintirea unui trecut glorios nu poate să ignore umbrele care au însoţit lucrarea de evanghelizare a continentului latino-american: nu pot fi de fapt uitate suferinţele şi nedreptăţile săvârşite de colonizatori faţă de popoarele indigene, adesea călcate în picioare privind drepturile umane fundamenale. Însă necesara recunoaştere a acestor crime care nu pot fi justificate – crime care de altfel au fost deja condamnate de misionari precum Bartolomeo de Las Casas şi de teologi precum Francesco da Vitoria de la Universitatea din Salamanca – nu trebuie să ne împiedice să fim conştienţi cu recunoştinţă de lucrarea minunată săvârşită de harul divin în mijlocul acelor popoare de-a lungul secolelor. Evanghelia a devenit astfel în Continent elementul care a condus la o sinteză dinamică ce, sub diferite aspecte şi conform diferitelor naţiuni, exprimă oricum identitatea popoarelor latino-americane. Astăzi, în epoca globalizării, această identitate catolică se dovedeşte încă a fi drept răspunsul cel mai potrivit, cu condiţia să fie animat de o serioasă formare spirituală şi de principii ale doctrinei sociale a Bisericii.

Brazilia este o mare ţară care păstrează valori creştine înrădăcinate profund, dar se confruntă şi cu enorme probleme sociale şi economice. Pentru a contribui la rezolvarea lor Biserica trebuie să mobilizeze toate forţele spirituale şi morale ale comunităţilor sale, căutând colaborări oportune cu celelalte resurse ale ţării. Între elementele pozitive trebuie menţionate creativitatea şi fecunditatea acelei Biserici, în care se nasc în continuare noi Mişcări şi noi Institute de viaţă consacrată. Nu mai puţin demnă de laudă este dedicarea generoasă a atâtor credincioşi, care se dovedesc foarte activi în diferitele iniţiative promovate de Biserică.

Brazilia este totodată şi o ţară care poate oferi lumii mărturia unui nou model de dezvoltare: cultura creştină de fapt poate să anime o “reconciliere” între oameni şi creaţie, plecând de la recuperarea demnităţii personale în relaţia cu Dumnezeu Tatăl. În acest sens, un exemplu elocvent este “Fazenda da Esperança”, o reţea de comunităţi dedicată recuperării tinerilor care vor să iasă din tunelul întunecat al drogurilor. În comunitatea pe care am vizitat-o, făcându-mi o profundă impresie a cărei amintire vie încă o port în inimă, este semnificativă prezenţa unei mănăstiri a Surorilor Clarise. Acest fapt mi s-a părut emblematic pentru lumea de astăzi, care are nevoie de o “recuperare” cu siguranţă psihologică şi socială, dar mai ales spirituală. Tot emblematică a fost şi canonizarea, celebrată cu multă bucurie, a primului Sfânt aparţinând ţării: Fratele Antonio di Sant’Anna Galv?o. Acest preot franciscan din secolul al XVIII-lea, foarte devotat Fecioarei Maria, apostol al Euharistiei şi al Spovezii, a fost numit, pe când încă trăia, “om de pace şi de iubire”. Mărturia sa este o confirmare ulterioară că sfinţenia este adevărata revoluţie, care poate să promoveze autentica reformă a Bisericii şi a societăţii.

În Catedrala din San Paolo i-am întâlnit pe Episcopii Braziliei, Conferinţa episcopală cea mai numeroasă a lumii. Să le mărturisesc sprijinul Succesorului lui Petru a fost unul dintre scopurile principale ale misiunii mele întrucât cunosc marile provocări pe care vestirea Evangheliei trebuie să le înfrunte în acea ţară. I-am încurajat pe confraţii mei să continue şi să sporească angajarea în noua evanghelizare, îndemnându-i să dezvolte atent şi metodic, răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu, pentru ca religiozitatea înnăscută şi răspândită a popoarelor să poată fi aprofundată şi să devină credinţă matură, adeziune personală şi comunitară la Dumnezeul lui Isus Cristos. I-am încurajat să recupereze în tot ce se face stilul comunităţii creştine primare, descrisă în cartea Faptele Apostolilor: asiduă în cateheză, în viaţa sacramentală şi în iubirea angajantă. Cunosc devotamentul acestor fideli slujitori ai Evangheliei, care vor să expună învăţătura fără reduceri şi confuzii, veghind asupra tezaurului credinţei cu discernământ; şi de asemenea permanenta lor preocupare de a promova dezvoltarea socială în primul rând prin formarea laicilor, chemaţi să-şi asume responsabilităţi în sfera politică şi economică. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a îngăduit să fac mai profundă comuniunea cu Episcopii brazilieni, şi continui să-i am mereu prezenţi în rugăciunea mea.

Un alt moment semnificativ al Călătoriei a fost fără îndoială întâlnirea cu tinerii, speranţă nu doar pentru viitor, dar forţă vitală şi pentru prezentul Bisericii şi al societăţii. Din acest motiv vigilia animată de ei la San Paolo din Brazilia a fost o sărbătoare a speranţei, luminată de cuvintele lui Cristos adresate “tânărului bogat”, care îl întrebase: “Învăţătorule, ce lucru bun trebuie să fac ca să am viaţa veşnică?” (Mt 19,16). Isus i-a arătat înainte de toate “poruncile” ca şi cale a vieţii, şi apoi l-a invitat să lase totul pentru a-l urma. Şi astăzi Biserica face acelaşi lucru: mai înainte de toate propune din nou poruncile, adevărat drum de educaţie a libertăţii la binele personal şi social; şi mai ales propune “cea dintâi poruncă”, aceea a iubirii, pentru că fără iubire nici poruncile nu pot să dea sens deplin vieţii, nici să aducă adevărata fericire. Doar cine întâlneşte în Isus iubirea lui Dumnezeu şi merge pe această cale pentru a o trăi între oameni, devine ucenicul şi misionarul său. I-am invitat pe tineri să fie apostoli ai celor de o vârstă cu ei; şi din acest motiv să se preocupe mereu de formarea umană şi spirituală; şi să aibă un mare respect faţă de căsătorie şi faţă de drumul care conduce la ea, în castitate şi în responsabilitate; să fie deschişi şi faţă de chemarea la viaţa consacrată pentru Împărăţia lui Dumnezeu. În sinteză, i-am încurajat să facă să rodească marea “bogăţie” a tinereţii lor, pentru a fi chipul tânăr al Bisericii.

Momentul de vârf al Călătoriei a fost inaugurarea Celei de-a V-a Conferinţe Generale a Episcopatului Latino-american şi al Caraibelor, în Sanctuarul Doamnei Noastre Aparecida. Tema acestei mari şi importante adunări, care se va încheia la sfârşitul lunii, este “Ucenici şi misionari ai lui Isus Cristos, pentru ca popoarele noastre să aibă viaţă în El – Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“. Binomul “ucenici şi misionari” corespunde celui pe care Evanghelia după Marcu îl foloseşte vorbind despre chemarea Apostolilor: “Isus a constituit Doisprezece pe care i-a numit şi apostoli, ca să fie cu el, să-i trimită să predice” (Mc 3,14-15) Cuvântul “ucenici” evocă, aşadar, dimensiunea formativă şi de urmare, a comuniunii şi a prieteniei cu Isus; termenul “misionari” exprimă rodul uceniciei, adică mărturia şi împărtăşirea experienţei trăite, a adevărului şi a iubirii cunoscute şi asimilate. A fi ucenici şi misionari presupune o legătură strânsă cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu Euharistia şi cu celelalte Sacramente, presupune a trăi în Biserică în ascultare docilă faţă de învăţăturile sale. A reînnoi cu bucurie voinţa de a fi ucenici ai lui Cristos, de “a sta cu el”, este condiţia fundamentală pentru a fi misionari “plecând din nou de la Cristos”, după îndemnul dat de Papa Ioan Paul al II-lea întregii Biserici după Jubileul anului 2000. Venerabilul meu Predecesor a insistat mereu asupra unei evanghelizări care să fie “nouă în fervoarea sa, în metodele sale şi în forma sa”, după cum a afirmat vorbind Adunării CELAM în 19 martie 1983, la Haiti (cfr Insegnamenti VI/1 [1983], 698). Prin Călătoria mea apostolică, am vrut să îndemn la urmarea acestui drum, oferind ca şi perspectivă unificantă pe aceea a Enciclicii Deus caritas est, o perspectivă în mod inseparabil teologică şi socială, rezumată în această expresie: iubirea este cea care dă viaţa. “Prezenţa lui Dumnezeu, prietenia cu Fiul lui Dumnezeu întrupat, lumina Cuvântului său, sunt mereu condiţii fundamentale pentru prezenţa şi rodnicia dreptăţii şi a iubirii societăţilor noastre” (Discursul inaugural al celei de-a V-a Conf. Gen. a Episcopatului Latino-american şi al Caraibelor, 4: Osservatore Romano, 14-15 mai 2007, p. 14).

Mijlocirii materne a Fecioarei Maria, venerată cu titlul de Doamna Noastră di Guadalupe ca şi patroană a întregii Americi Latine, şi celei a noului sfânt brazilian, Fratele Antonio di Sant’Anna Galv?o, le încredinţez roadele acestei Călătorii apostolice de neuitat.