Discipoli ai Sf. Toma de Aquino
miercuri, 23 iunie 2010

Iubiţi fraţi şi surori,

Aş vrea să completez astăzi, cu partea a treia, catehezele mele despre sfântul Toma de Aquino. Chiar şi după mai mult de şapte sute de ani de la moartea lui putem învăţa multe de la el. Asta amintea şi Predecesorul meu, Papa Paul al VI-lea, care, într-un discurs ţinut la Fossanova la 14 septembrie 1974, cu ocazia celui de-al şaptelea centenar al morţii sfântului Toma, se întreba: “Învăţătorule Toma, ce lecţie poţi să ne dai?”. Şi răspundea astfel: “încrederea în adevărul gândirii religioase catolice, care a fost apărată, expusă, deschisă de el pentru capacitatea de cunoaştere a minţii umane” (Insegnamenti di Paolo VI, XII [1974], pag. 833-834). Şi, în aceeaşi zi, la Aquino, referindu-se tot la sfântul Toma, afirma: “toţi cei care suntem fii credincioşi ai Bisericii putem şi trebuie, cel puţin într-o oarecare măsură, să fim discipolii săi!” (Ibid., pag. 836).

Aşadar să intrăm şi noi la şcoala sfântului Toma şi a capodoperei lui, Summa Theologiae. Ea a rămas neterminată şi totuşi este o lucrare monumentală: conţine 512 chestiuni şi 2669 articole. E vorba de un raţionament închis, în care studierea misterelor credinţei din partea inteligenţei umane înaintează cu claritate şi profunzime, împletind întrebări şi răspunsuri, în care sfântul Toma aprofundează învăţătura care vine din Sfânta Scriptură şi de la Părinţii Bisericii, mai ales de la sfântul Augustin. În această reflecţie, în întâlnirea cu adevărate întrebări din timpul său, care sunt adesea şi întrebări ale noastre, sfântul Toma, folosind şi metoda şi gândirea filozofilor antici, îndeosebi a lui Aristotel, ajunge astfel la formulări precise, lucide şi pertinente ale adevărurilor de credinţă, unde adevărul este dar al credinţei, străluceşte şi devine accesibil pentru noi, pentru reflecţia noastră. Însă acest efort al minţii umane – aminteşte Toma de Aquino cu însăşi viaţa sa – este mereu luminat de credinţă, de lumina care vine de Sus. Numai cel care trăieşte cu Dumnezeu şi cu misterele poate înţelege şi ce anume spun ei.

În Summa de Teologie, sfântul Toma porneşte de la faptul că există trei moduri diferite ale fiinţei şi esenţei lui Dumnezeu: Dumnezeu există în sine însuşi, este începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor, motiv pentru care toate creaturile provin de la El şi depind de El; apoi Dumnezeu este prezent prin intermediul Harului său în viaţa şi în activitatea creştinului, a sfinţilor; în sfârşit, Dumnezeu este prezent în mod cu totul special în Persoana lui Cristos unit aici realmente cu omul Isus, şi activ în Sacramente, care provin din lucrarea sa răscumpărătoare. De aceea, structura acestei lucrări monumentale (cfr. Jean-Pierre Torrell, La «Summa» di San Tommaso, Milano 2003, pag. 29-75), o căutare cu “privire teologică” a plinătăţii lui Dumnezeu (cf. Summa Theologiae, Ia, q. 1, a. 7), este împărţită în trei părţi şi este ilustrată de însuşi Doctor Communis – sfântul Toma – cu aceste cuvinte: “Scopul principal al sfintei învăţături este acela de a-l face cunoscut pe Dumnezeu, şi nu numai în el însuşi, ci şi ca început şi sfârşit al lucrurilor, în special al creaturii raţionale. Cu intenţia de a expune această învăţătură, noi vom trata mai întâi despre Dumnezeu; în al doilea rând despre mişcarea creaturii spre Dumnezeu; şi în al treilea rând despre Cristos, care, ca om, este pentru noi calea pentru a urca la Dumnezeu” (Ibid., I, q. 2). Este un cerc: Dumnezeu în el însuşi, care iese din el însuşi şi ne ia de mână, aşa încât cu Cristos ne întoarcem la Dumnezeu, suntem uniţi cu Dumnezeu, şi Dumnezeu va fi totul în toţi.

Prima parte din Summa Theologiae cercetează deci despre Dumnezeu în el însuşi, despre misterul Treimii şi despre activitatea creatoare a lui Dumnezeu. În această parte găsim şi o profundă reflecţie despre realitatea autentică a fiinţei umane deoarece a ieşit din mâinile creatoare ale lui Dumnezeu, rod al iubirii sale. Pe de o parte suntem o fiinţă creată, dependentă, nu venim de la noi înşine; ci, pe de altă parte, avem o adevărată autonomie, aşa încât suntem nu numai ceva aparent – aşa cum spun unii filozofi platonici – ci o realitate voită de Dumnezeu ca atare, şi cu valoare în ea însăşi.

În partea a doua sfântul Toma îl ia în considerare pe om, stimulat de Har, în aspiraţia lui de a-l cunoaşte şi de a-l iubi pe Dumnezeu pentru a fi fericit în timp şi în veşnicie. În primul rând Autorul prezintă principiile teologice ale acţiunii morale, studiind cum, în alegerea liberă a omului de a face fapte bune, se integrează raţiunea, voinţa şi pasiunile, la care se adaugă forţa pe care o dă Harul lui Dumnezeu prin intermediul virtuţilor şi darurilor Duhului Sfânt, precum şi ajutorul care este oferit şi de legea morală. Deci fiinţa umană este o fiinţă dinamică ce se caută pe sine însăşi, încearcă să devină ea însăşi şi încearcă, în acest sens, să facă fapte care o construiesc, o fac într-adevăr om; şi aici intră legea morală, intră Harul şi propria raţiune, voinţa şi pasiunile. Pe acest fundament sfântul Toma schiţează fizionomia omului care trăieşte conform Duhului şi care devine, astfel, o icoană a lui Dumnezeu. Aici Toma de Aquino se opreşte să studieze cele trei virtuţi teologale – credinţa, speranţa şi caritatea – urmate de examinarea atentă a peste cincizeci de virtuţi morale, organizate în jurul celor patru virtuţi cardinale – prudenţa, dreptatea, temperanţa şi tăria. Apoi se termină cu reflecţia asupra diferitelor vocaţii în Biserică.

În partea a treia din Summa, sfântul Toma studiază Misterul lui Cristos – calea şi adevărul – prin intermediul căruia noi putem să ne unim din nou cu Dumnezeu Tatăl. În această secţiune scrie pagini aproape nedepăşite despre Misterul Întrupării şi al Pătimirii lui Isus, adăugând apoi o lungă tratare despre cele şapte Sacramente, pentru că în ele Cuvântul divin întrupat extinde binefacerile Întrupării pentru mântuirea noastră, pentru drumul nostru de credinţă spre Dumnezeu şi viaţa veşnică, rămâne în mod material aproape prezent cu realităţile creaţiei, ne atinge astfel în intimul nostru.

Vorbind despre Sacramente, sfântul Toma se opreşte în mod deosebit asupra Misterului Euharistiei, faţă de care a avut o devoţiune foarte mare, până acolo încât, conform biografilor antici, era obişnuit să-şi rezeme capul de Tabernacol, ca şi cum să audă palpitând Inima divină şi umană a lui Isus. Într-o lucrare a sa de comentariu la Scriptură, sfântul Toma ne ajută să înţelegem excelenţa Sacramentului Euharistiei atunci când scrie: “Euharistia fiind sacramentul Pătimirii Domnului nostru, conţine în sine pe Isus Cristos care a pătimit pentru noi. De aceea tot ceea ce este efect al Pătimirii Domnului nostru, este şi efect al acestui sacrament, nefiind el altceva decât aplicarea în noi a Pătimirii Domnului” (In Ioannem, c. 6, lect. 6, nr. 963). Înţelegem bine pentru ce sfântul Toma şi alţi sfinţi au celebrat Sfânta Liturghie vărsând lacrimi de compasiune faţă de Domnul, care se oferă ca jertfă pentru noi, lacrimi de bucurie şi de recunoştinţă.

Iubiţi fraţi şi surori, la şcoala sfinţilor, să ne îndrăgostim de acest Sacrament! Să participăm la Sfânta Liturghie cu reculegere, pentru a obţine roadele sale spirituale, să ne hrănim cu Trupul şi Sângele Domnului, pentru a fi neîncetat alimentaţi de Harul divin! Să ne întreţinem cu plăcere şi frecvent, faţă în faţă, în compania Preasfântului Sacrament!

Ceea ce sfântul Toma a ilustrat cu rigoare ştiinţifică în lucrările sale teologice mai mari, cum este întocmai Summa Theologiae, şi Summa contra Gentiles, a fost expus şi în predica sa, adresată studenţilor şi credincioşilor. În anul 1273, cu un an înainte de moartea sa, în timpul întregului Post Mare, el a ţinut predici în biserica “Sfântul Dominic Mare” la Napoli. Conţinutul acestor cuvântări a fost adunat şi păstrat: sunt Opuscule în care el explică Simbolul Apostolilor, interpretează rugăciunea Tatăl Nostru, ilustrează Decalogul şi comentează rugăciunea Bucură-te Marie. Conţinutul predicii lui Doctor Angelicus corespunde aproape în totalitate cu structura Catehismului Bisericii Catolice. De fapt, în cateheză şi în predică, într-un timp cum este al nostru de angajare reînnoită pentru evanghelizare, n-ar trebui să lipsească niciodată aceste argumente fundamentale: ceea ce noi credem, şi iată Simbolul credinţei; ceea ce noi ne rugăm, şi iată Tatăl Nostru şi Bucură-te Marie; şi ceea ce noi trăim aşa cum ne învaţă Revelaţia biblică, şi iată legea iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele şi Cele Zece Porunci, ca explicare a acestui mandat al iubirii.

Aş vrea să propun câteva exemple din conţinutul, simplu, esenţial şi convingător, al învăţăturii sfântului Toma. În Opuscul despre Simbolul Apostolilor el explică valoarea credinţei. Prin intermediul ei, spune el, sufletul se uneşte cu Dumnezeu şi se produce ca un vlăstar de viaţă veşnică; viaţa primeşte o orientare sigură, şi noi depăşim cu uşurinţă ispitele. Celui care obiectează că credinţa este o nebunie, pentru că ne face să credem în ceva care nu cade sub experienţa simţurilor, sfântul Toma oferă un răspuns foarte articulat şi aminteşte că acesta este un dubiu inconsistent, deoarece inteligenţa umană este limitată şi nu poate cunoaşte totul. Numai în cazul în care noi am putea cunoaşte în mod perfect toate lucrurile vizibile şi invizibile, atunci ar fi o nebunie autentică a accepta adevăruri prin simplă credinţă. De altfel, este imposibil să trăim, afirmă sfântul Toma, fără a ne încrede în experienţa altuia, acolo unde cunoaşterea personală nu ajunge. Aşadar este raţional a da credinţă lui Dumnezeu care se revelează şi mărturiei Apostolilor: ei erau puţini, simpli şi săraci, distruşi din cauza Răstignirii Învăţătorului lor; şi totuşi multe persoane înţelepte, nobile şi bogate s-au convertit în scurt timp la ascultarea predicii lor. De fapt, e vorba de un fenomen miraculos din punct de vedere istoric, la care cu greu să poate da alt răspuns raţional, dacă nu acela al întâlnirii Apostolilor cu Domnul Înviat.

Comentând articolul din Simbol despre Întruparea Cuvântului divin, sfântul Toma face câteva consideraţii. Afirmă că credinţa creştină, luând în considerare misterul Întrupării, este întărită; speranţa se ridică mai încrezătoare, la gândul că Fiul lui Dumnezeu a venit printre noi, ca unul dintre noi, pentru a le comunica oamenilor propria dumnezeire; caritatea este reînsufleţită, pentru că nu există semn mai evident al iubirii lui Dumnezeu faţă de noi ca vederea Creatorului universului care devine el însuşi creatură, unul dintre noi. În sfârşit, luând în considerare misterul Întrupării lui Dumnezeu, simţim înflăcărându-se dorinţa noastră de a ajunge la Cristos în glorie. Folosind o comparaţie simplă şi eficace, sfântul Toma afirmă: “Dacă fratele unui rege ar sta departe, desigur că ar dori să poată trăi aproape de el. Ei bine, Cristos ne este frate: deci trebuie să dorim compania lui, să devenim o singură inimă cu el” (Opusculi teologico-spirituali, Roma 1976, pag. 64).

Prezentând rugăciunea Tatăl Nostru, sfântul Toma arată că ea este în sine perfectă, având toate cele cinci caracteristici pe care o rugăciune bine făcută ar trebui să le aibă: abandonare încrezătoare şi liniştită; potrivirea conţinutului său, pentru că – spune sfântul Toma – “este destul de greu de ştiut exact ce este oportun să cerem şi ce nu, din moment ce suntem în dificultate în faţa selectării dorinţelor” (Ibid., pag. 120); şi apoi ordine corespunzătoare a cererilor, fervoare a carităţii şi sinceritate a umilinţei.

Sfântul Toma a fost, ca toţi sfinţii, un mare cinstitor al Sfintei Fecioare Maria. A definit-o cu un apelativ minunat: Triclinium totius Trinitatis, tricliniu, adică loc în care Treimea îşi găseşte odihna sa, pentru că, din cauza Întrupării, în nici o creatură, aşa ca în Ea, cele trei Persoane divine nu locuiesc şi nu-şi află desfătarea şi bucuria de a trăi în sufletul ei plin de Har. Prin mijlocirea ei putem dobândi orice ajutor.

Cu o rugăciune, care în mod tradiţional este atribuită sfântului Toma şi care, în orice caz, reflectă elementele profundei sale evlavii mariane, spunem şi noi: “O preafericită şi preadulce Fecioară Marie, Născătoare de Dumnezeu…, eu încredinţez inimii tale milostive toată viaţa mea… Dobândeşte-mi, o, Stăpâna mea preadulce, caritate adevărată, cu care să pot iubi din toată inima pe Fiul tău preasfânt şi pe tine, după el, mai presus de toate lucrurile, şi pe aproapele în Dumnezeu şi prin Dumnezeu”.