Sfântul Grigore din Nazianz
miercuri, 22 august 2007

Dragi fraţi şi surori,

În cursul portretelor marilor Sfinţi Părinţi şi Doctori ai Bisericii pe care încerc să-l ofer în aceste cateheze, ultima dată am vorbit despre sfântul Grigore din Nazianz, Episcop din cel de-al IV-lea secol; astăzi aş vrea să mai adaug ceva portretului acestui mare învăţător. Vom încerca să expunem câteva dintre învăţăturile sale. Reflectând asupra misunii pe care Dumnezeu i-o încredinţase, sfântul Grigore Nazianzenul încheia: «Am fost creat pentru a urca până la Dumnezeu prin faptele mele» (Oratio 14,6 de pauperum amore: PG 35,865). De fapt, el a pus în slujirea lui Dumnezeu şi a Bisericii talentul său de scriitor şi orator. A compus numeroase discursuri, diferite omilii şi elogii, multe scrisori şi opere poetice (aproape 18.000 de versuri!): o activitate într-adevăr minunată. Înţelesese că aceasta era misiunea pe care Dumnezeu i-o încredinţase: «Slujitor al Cuvântului, eu ader la ministerul Cuvântului; pentru ca să nu consimt niciodată la neglijarea acestui bine. Această vocaţie o apreciez şi o accept, şi primesc din ea bucurie mai multă decât din toate celelalte lucruri împreună» (Oratio 6,5: SC 405,134; cfr şi Oratio 4,10).

Nazianzenul era un om blând, şi în viaţa sa a încercat mereu să înfăptuiască pacea în Biserica timpului său, sfâşiată de invidii şi erezii. Plin de curaj evanghelic s-a străduit să depăşească propria timiditate pentru a proclama adevărul credinţei. Simţea în mod arzător dorinţa de a se apropia de Dumnezeu, de a se uni cu el. Acest adevăr îl mărturiseşte el însuşi într-una din poeziile sale, unde scrie:

«între marile valuri ale mării vieţii
agitată încoace şi încolo de vânturi puternice,
un singur lucru îmi era drag, singura mea bogăţie,
comfort şi uitare a oboselilor,
lumina Sfintei Treimi»

(Carmina [historica] 2,1,15 PG 37,1250ss.).

Grigore face să strălucească lumina Sfintei Treimi, apărând credinţa proclamată în Conciliul de la Niceea: un singur Dumnezeu în trei Persoane egale şi distincte – Tată, Fiu şi Duh Sfânt -, «întreită lumină care se adună într-o unică splendoare» (Imn de seară: Carmina [historica] 2,1,32: PG 37,512). Aşadar, afirmă mereu Grigore sub călăuzirea sfântului Paul (1Cor 8,6), «pentru noi există un singur Dumnezeu, Tatăl, de la care vin toate; un singur Domn, Isus Cristos, prin care există toate; şi un Duh Sfânt, în care sunt toate» (Oratio 39,12: SC 458,172).

Grigore a scos mult în evidenţă deplina umanitate a lui Cristos: pentru a-l răscumpăra pe om în totalitatea sa corporală, suflet şi spirit, Cristos a asumat toate dimensiunile naturii umane, altfel omul nu ar fi fost mântuit. Împotriva ereziei lui Apolinar, care susţinea că Isus Cristos nu asumase un suflet raţional, Grigore abordează problema în lumina misterului mântuirii: «Ceea ce nu a fost asumat, nu a fost vindecat» (Ep. 101,32: SC 208,50) şi dacă Cristos nu ar fi «avut intelect raţional, cum ar fi putut să fie om?» (Ep. 101,34: SC 208,50). Era tocmai intelectul nostru, raţiunea noastră cea care avea şi are nevoie de relaţie, de întâlnirea cu Dumnezeu în Cristos. Devenit om, Cristos ne-a dat posibilitatea de a deveni la rândul nostru ca şi El. Nazianzenul îndeamnă: «Să încercăm să fim ca şi Cristos, pentru că şi Cristos a devenit ca şi noi: să devenim dumnezei prin intermediul lui, din moment ce El însuşi, prin intermediul nostru, a devenit om. A luat ceea ce este mai rău asupra sa, pentru a ne dărui ceea ce este mai bun» (Oratio 1,5: SC 247,78).

Maria, care i-a dat natura umană lui Cristos, este adevărată Mamă a lui Dumnezeu (Theotókos: cfr Ep. 101,16: SC 208,42), şi în vederea măreţei sale misiuni a fost “pre-purificată” (Oratio 38,13: SC 358,132, aproape un îndepărtat preludiu al dogmei Neprihănitei Zămisliri). Maria este propusă ca şi model al creştinilor, mai ales al fecioarelor, şi ca ajutor ce trebuie invocat în necesităţi (cfr Oratio 24,11: SC 282,60-64).

Grigore ne aminteşte că, fiind persoane umane, trebuie să fim solidari unii cu alţii. Scrie: «”Noi suntem toţi una în Domnul” (cfr Rom 12,5), bogaţi şi săraci, sclavi şi liberi, sănătoşi şi bolnavi; şi unic este capul de la care provin toate: Isus Cristos. Şi după cum fac membrele unui singur trup, fiecare se ocupă de fiecare, şi toţi de toţi.» Apoi, referindu-se la cei bolnavi şi la persoanele aflate în dificultate, încheie: «Aceasta este unica mântuire pentru trupul şi sufletul nostru: caritatea faţă de ei» (Oratio 14,8 de pauperum amore: PG 35,868ab). Grigore evidenţiază că omul trebuie să imite bunătatea lui Dumnezeu şi de aceea recomandă: «Dacă eşti sănătos şi bogat, alină nevoia celui care este bolnav şi sărac; dacă nu ai căzut, ajută-l pe cel care a căzut şi trăieşte în suferinţă; dacă eşti vesel, mângâie-l pe cel trist; dacă eşti norocos, ajută-l pe cel care este muşcat de ghinion. Dă lui Dumnezeu o dovadă de recunoştinţă, pentru că eşti unul dintre cei care pot face binele, şi nu unul dintre cei care are nevoie de binefacere… Fii bogat nu doar în bunuri, dar şi în pietate; nu doar în aur, dar şi în virtuţi, sau mai bine, doar în acestea. Depăşeşte faima aproapelui tău arătându-te mai bun decât toţi; fă-te Dumnezeu pentru cel ghinionist, imitând milostivirea lui Dumnezeu» (Oratio 14,26 de pauperum amore: PG 35,892bc).

Grigore ne învaţă înainte de toate importanţa şi necesitatea rugăciunii. El afirmă că «este necesar să-ţi aminteşti de Dumnezeu chiar mai des decât să respiri» (Oratio 27,4: PG 250,78), pentru că rugăciunea este întâlnirea setei lui Dumnezeu cu setea noastră. Dumnezeu este însetat de setea noastră pentru el (cfr Oratio 40,27: SC 358,260). În rugăciune noi trebuie să ne îndreptăm inima spre Dumnezeu, pentru a ne dărui lui ca şi ofertă ce trebuie purificată şi transformată. În rugăciune noi vedem totul în lumina lui Cristos, lăsăm să cadă măştile noastre şi ne cufundăm în adevăr şi în ascultarea de Dumnezeu, alimentând focul iubirii.

Într-o poezie, care este în acelaşi timp meditaţie despre scopul vieţii şi invocare implicită a lui Dumnezeu, Grigore scrie:

«Ai o datorie, suflete al meu
o mare datorie, dacă vrei.
Priveşte-te serios pe tine însuţi,
fiinţa ta, destinul tău;
de unde vii şi unde va trebui să te aşezi;
încearcă să cunoşti dacă este viaţă ceea ce trăieşti
sau dacă este ceva mai mult.
Ai o datorie, suflete al meu,
de aceea curăţă viaţa ta:
ia seama, te rog, la Dumnezeu şi la misterele sale,
cercetează ce anume era înainte de acest univers
şi ce anume este acesta pentru tine,
de unde a venit, şi care va fi destinul său.
Iată datoria ta,
suflete al meu,
curăţă, de aceea, viaţa ta»
(Carmina [historica] 2,1,78: PG 37,1425-1426).

În mod continuu sfântul Episcop cere ajutor lui Cristos pentru a fi ridicat şi a relua drumul:

«Am fost dezamăgit, Cristoase al meu,
datorită mândriei mele prea mari:
din înălţimi am căzut mult în adâncuri.
Dar ridică-mă din nou acum, căci văd
că m-am înşelat eu însumi;
dacă iarăşi mă voi încrede prea mult în mine însumi
imediat voi cădea, şi căderea mea va fi fatală»
(Carmina[historica] 2,1,67: PG 37,1408).

Grigore, aşadar, a simţit nevoia de a se apropia de Dumnezeu pentru a depăşi oboseala propriului eu. A experimentat avântul inimii, însufleţirea unui suflet sensibil şi instabilitatea fericirii efemere. Pentru el, în drama unei vieţi asupra căreia apăsa conştiinţa propriei slăbiciuni şi a propriei mizerii, experienţa iubirii lui Dumnezeu a avut mereu supremaţie. Ai o datorie suflete, – ne spune sfântul Grigore şi nouă -, datoria de a găsi adevărata lumină, de a găsi adevărata înălţime a vieţii tale. Şi viaţa ta înseamnă a te întâlni cu Dumnezeu, care este însetat de setea noastră după el.