Sfântul Iustin
miercuri, 21 martie 2007

Dragi fraţi şi surori,

Reflectăm în aceste cateheze asupra marilor figuri ale Bisericii de la începuturi. Astăzi vorbim despre Sfântul Iustin, filozof şi martir, cel mai mare dintre Părinţii apologeţi ai celui de-al doilea secol. Cuvântul “apologeţi” îi desemnează pe acei scriitori creştini antici care îşi propuseseră să apere noua religie în faţa vehementelor acuzaţii ale păgânilor şi evreilor, şi să expună doctrina creştină în termeni adaptaţi culturii propriului timp. Astfel, la apologeţi este prezentă o dublă preocupare: aceea, mai evident apologetică, de a apăra creştinismul de la începuturi (apologhia în limba greacă înseamnă tocmai “apărare”) şi cea expozitivă, “misionară”, de a expune adevărurile credinţei într-un limbaj şi cu categoriile de gândire adaptate înţelegerii contemporanilor.

Iustin s-a născut în jurul anului 100 lângă vechiul Sichem, în Samaria, în Ţara Sfântă; el a căutat îndelung adevărul, umblând prin diferitele şcoli ale tradiţiei filozofice greceşti. În sfârşit, după cum el însuşi povesteşte în primele capitole ale lucrării sale Dialogul cu Trifon – un personaj misterios, un bătrân respectabil întâlnit de-a lungul ţărmului mării, l-a pus mai întâi în criză, dovedindu-i incapacitatea omului de a-şi satisface prin propriile forţe aspiraţia spre divin. Apoi i-a indicat în profeţii antici care sunt persoanele cărora trebuie să se adreseze pentru a găsi drumul lui Dumnezeu şi “adevărata filozofie”. Luându-şi rămas bun, bătrânul l-a îndemnat să se roage, pentru a i se deschide porţile luminii. Relatarea exprimă episodul crucial al vieţii lui Iustin: la sfârşitul unui lung itinerar filozofic de căutare a adevărului, el a ajuns la credinţa creştină. A întemeiat o şcoală la Roma, unde îi iniţia gratuit pe elevi la noua religie, considerată ca şi adevărata filozofie. În ea, de fapt, găsise adevărul şi prin urmare, arta de a trăi în mod corect. Din acest motiv a fost denunţat şi a fost decapitat în jurul anului 165, sub domnia lui Marcus Aurelius, împăratul filozof căruia Iustin însuşi îi adresase o Apologie de-a sa.

Acestea sunt – două Apologii şi Dialogul cu Evreul Trifon – singurele lucrări care ne-au rămas de la el. În ele Iustin caută să ilustreze înainte de toate proiectul divin al creaţiei şi al mântuirii care se realizează în Isus Cristos, Logos-ul, adică Cuvântul veşnic, Raţiunea eternă, Raţiunea creatoare. Fiecare om, întrucât este creatură raţională, este părtaş al Logos-ului, are în sine o “sămânţă”, şi poate aduna licăririle adevărului. Astfel însuşi Logos-ul, care s-a arătat în mod profetic evreilor în Legea veche, s-a manifestat parţial, ca şi “seminţe ale adevărului”, şi în filozofia greacă. Prin urmare, încheie Iustin, întrucât creştinismul este manifestarea istorică şi personală a Logos-ului în totalitatea sa, înseamnă că “tot ceea ce este frumos şi a fost exprimat de către cineva, aparţine creştinilor” (2 Apol. 13,4). În acest fel Iustin, deşi contestă filozofiei greceşti contradicţiile sale, orientează în mod definitiv spre Logos orice adevăr filozofic, motivând din punct de vedere raţional unica “pretenţie” de adevăr şi de universalitate a religiei creştine. Dacă Vechiul Testament tinde spre Cristos aşa cum figura se orientează spre realitatea semnificată, filozofia greacă priveşte şi ea spre Cristos şi spre Evanghelie, aşa cum partea tinde să se unească cu întregul. Şi spune că aceste două realităţi, Vechiul Testament şi filozofia greacă, sunt ca şi două drumuri care duc la Cristos, la Logos. Iată de ce filozofia greacă nu poate să se opună adevărului evanghelic şi creştinii pot să o folosească de aceea ca pe un bun propriu. Tocmai din acest motiv venerabilul meu Predecesor, Papa Ioan Paul al II-lea, l-a definit pe Iustin “pionierul unei întâlniri pozitive cu gândirea filozofică, chiar dacă sub semnul unui discernământ prudent”: întrucât Iustin, “deşi a păstrat şi după convertire o mare stimă pentru filozofia greacă, afirma cu tărie şi claritate că a găsit în creştinism “unica filozofie sigură şi folositoare” (Dial. 8,1)” (Fides et ratio, 38).

În ansamblu figura şi opera lui Iustin marchează opţiunea sigură a Bisericii antice pentru filozofie, pentru raţiune, mai degrabă decât pentru religia păgânilor. Cu religia păgână, de fapt, primii creştini au refuzat cu tărie orice compromis. O considerau idolatrie, cu riscul de a fi acuzaţi astfel de “impietate” şi de “ateism”. Într-un mod particular Iustin, mai ales în prima sa Apologie, a adus o critică implacabilă în raporturile cu religia păgână şi miturile sale, considerate de el drept “devieri” diavoleşti de la drumul adevărului. Filozofia a reprezentat în schimb locul privilegiat al întâlnirii dintre păgânism, iudaism şi creştinism tocmai pe planul criticii religiei păgâne şi al falselor sale mituri. “Filozofia noastră…”: astfel, în modul cel mai explicit, a ajuns să definească noua religie un alt apologet contemporan cu Iustin, Episcopul Meliton de Sardes (ap. Hist. Eccl. 4,26,7).

De fapt religia păgână nu umbla pe căile Logos-ului, ci se încăpăţâna pe acelea ale mitului, chiar dacă acesta era recunoscut de acum de filozofia greacă drept lipsit de consistenţă în adevăr. De aceea apusul religiei păgâne era inevitabil: el venea ca şi consecinţa logică a despărţirii de religie – redusă la un ansamblu artificial de ceremonii, convenţii şi obiceiuri – de adevărul fiinţei. Iustin, şi cu el ceilalţi apologeţi, au iniţiat luarea de poziţie netă a credinţei creştine în Dumnezeul filozofilor împotriva falşilor zei ai religiei păgâne. Era alegerea pentru adevărul fiinţei împotriva mitului obişnuinţei. Câteva decenii după Iustin, Tertulian a definit aceeaşi alegere a creştinilor printr-o propoziţie lapidară şi încă validă: “Dominus noster Christus veritatem se, non consuetudinem, cognominavit – Cristos a afirmat că este adevărul, nu obişnuinţa” (De virgin. vel 1,1). De remarcat că termenul obişnuinţă folosit aici de Tertulian pentru a indica religia păgână, poate fi tradus în limbile moderne prin expresiile “moda culturală”, “moda timpului”.

Într-un timp ca al nostru, marcat de relativismul valorilor şi al religiei – chiar şi în dialogul interreligios -, acesta este o lecţie ce nu trebuie uitată. În acest scop vă propun din nou – şi astfel închei – ultimele cuvinte ale misteriosului bătrân venerabil, întâlnit de filozoful Iustin pe malul mării: “Tu roagă-te înainte de toate ca porţile luminii să ţi se deschidă, căci nimeni nu poate vedea şi înţelege, dacă Dumnezeu şi Cristos nu îi dau harul de a înţelege” (Dial. 7,3).