Despre Săptămâna de Rugăciune
pentru Unitatea Creştinilor
miercuri, 20 ianuarie

Iubiţi fraţi şi surori!

Suntem în mijlocul Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor, o iniţiativă ecumenică ce s-a structurat de mai bine de un secol, şi care atrage în fiecare an atenţia asupra unei teme, aceea a unităţii vizibile dintre creştini, care implică conştiinţa şi stimulează angajamentul celor care cred în Cristos. Şi o face înainte de toate cu invitaţia la rugăciune, la a-l imita pe însuşi Isus, care cere Tatălui pentru ucenicii Săi “să fie una, pentru ca lumea să creadă” (Ioan 17,21). Chemarea perseverentă la rugăciune pentru deplina comuniune între ucenicii Domnului manifestă orientarea cea mai autentică şi mai profundă a întregii căutări ecumenice, pentru că unitatea, înainte de toate, este darul lui Dumnezeu. Într-adevăr, aşa cum afirmă Conciliul Vatican al II-lea: “sfânta propunere de a reconcilia toţi creştinii în unica Biserică a lui Cristos, una şi unică, depăşeşte toate forţele omeneşti” (Unitatis Redintegratio, 24). De aceea, dincolo de efortul nostru de a dezvolta relaţii frăţeşti şi a promova dialogul pentru a clarifica şi a rezolva divergenţele care separă Bisericile şi Comunităţile ecleziale, este necesară invocarea cu încredere şi armonie a Domnului.

Tema din acest an este luată din Evanghelia sfântului Luca, din ultimele cuvinte ale Celui Înviat către ucenicii săi: “Voi veţi fi martorii acestor lucruri” (Luca 24,48). Propunerea temei a fost cerută de către Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, în acord cu Comisia Credinţă şi Constituţie a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, unui grup ecumenic din Scoţia. În urmă cu un secol, Conferinţa Mondială pentru analizarea problemelor referitoare la lumea ne-creştină a avut loc tocmai la Edinburg, în Scoţia, între 13 şi 24 iunie 1910. Între problemele discutate atunci a fost aceea a dificultăţii obiective de a propune cu credibilitate vestea evanghelică lumii ne-creştine din partea creştinilor divizaţi între ei. Dacă unei lumi care nu îl cunoaşte pe Cristos, care s-a îndepărtat de El sau care se arată indiferentă faţă de Evanghelie, creştinii nu se prezintă uniţi, mai mult, adversari, va fi credibilă vestirea lui Cristos ca şi unicul Mântuitor al lumii şi pacea noastră? Raportul dintre unitate şi misiune din acel moment a reprezentat o dimensiune esenţială a întregii acţiuni ecumenice şi punctul său de plecare. Şi pentru acest aport specific această Conferinţă de la Edinburg rămâne drept unul dintre punctele stabile ale ecumenismului modern. Biserica Catolică, în Conciliul Vatican II, a reluat şi a repetat cu vigoare această perspectivă, afirmând că diviziunea dintre ucenicii lui Isus “nu numai că contrazice în mod deschis voinţa lui Cristos, dar este chiar scandaloasă pentru lume şi deteriorează sfânta cauză a predicării Evangheliei la toată făptura” (Unitatis Redintegratio, 1).

Într-un astfel de context teologic şi spiritual se situează tema propusă în această Săptămână pentru meditaţie şi rugăciune: exigenţa unei mărturii comune pentru Cristos. Scurtul text propus ca şi temă: “Voi veţi fi martorii acestor lucruri” trebuie citit în contextul întregului capitol al 24-lea al Evangheliei lui Luca. Să amintim pe scurt conţinutul acestui capitol. Mai întâi femeile se duc la mormânt, văd semnele Învierii lui Isus şi vestesc ceea ce au văzut Apostolilor şi celorlalţi ucenici (v. 8); apoi însuşi Cel Înviat apare ucenicilor pe drumul spre Emaus, îi apare lui Simon Petru şi succesiv, celor “Unsprezece şi celorlalţi care erau cu ei” (v. 33). El le deschide mintea spre înţelegerea Scripturilor cu privire la Moartea mântuitoare şi Învierea Sa, afirmând că “se va propovădui în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile” (v. 47). Ucenicilor care se găsesc “adunaţi” împreună şi care au fost martori ai misiunii Sale, Domnul Înviat le promite darul Spiritului Sfânt (cf. v. 49), pentru ca împreună să-l mărturisească la toate neamurile. De la un astfel de imperativ – voi veţi da mărturie despre toate aceste lucruri (cf. Luca 24,48) -, care este tema acestei Săptămâni pentru Unitatea Creştinilor, se nasc pentru noi două întrebări. Cea dintâi este: ce înseamnă “aceste lucruri”? Cea de a doua: cum putem să fim noi martorii “acestor lucruri”?

Dacă vedem contextul capitolului, “aceste lucruri” se referă înainte de toate la Cruce şi Înviere: ucenicii au văzut răstignirea Domnului, îl văd pe Cel Înviat şi astfel încep să înţeleagă toate Scripturile care vorbesc despre misterul Patimilor şi despre darul Învierii. “Aceste lucruri” sunt deci misterul lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om, mort pentru noi şi înviat, viu pentru totdeauna şi astfel garanţia vieţii noastre veşnice.

Cunoscându-l însă pe Cristos – acesta este punctul esenţial – cunoaştem chipul lui Dumnezeu. Cristos este mai ales revelaţia lui Dumnezeu. În toate timpurile, oamenii percep existenţa lui Dumnezeu, un Dumnezeu unic, dar care este departe şi nu se arată. În Cristos acest Dumnezeu se arată, Dumnezeu îndepărtat devine aproape. “Aceste lucruri” înseamnă deci, mai ales cu misterul lui Cristos, Dumnezeu care a venit aproape de noi. Aceasta implică o altă dimensiune: Cristos nu este niciodată singur; El a venit în mijlocul nostru, a murit singur, dar a înviat pentru a-i atrage pe toţi la sine. Cristos, cum spune Scriptura, îşi creează un Trup, reuneşte toată omenirea în realitatea Sa a vieţii veşnice. Şi astfel, în Cristos care reuneşte omenirea, cunoaştem viitorul omenirii: viaţa veşnică. “Aceste lucruri”, deci, sunt foarte simple, în ultimă instanţă: îl cunoaştem pe Dumnezeu cunoscându-l pe Cristos, Trupul Său, misterul Bisericii şi promisiunea vieţii veşnice.

Să trecem acum la cea de a doua întrebare. Cum putem să fim noi martorii “acestor lucruri”? Putem să fim martori numai cunoscându-l pe Cristos şi, cunoscându-l pe Cristos, îl cunoaştem şi pe Dumnezeu. Dar a-l cunoaşte pe Cristos implică cu siguranţă o dimensiune intelectuală – a învăţa ceea cunoaştem de la Cristos – dar este întotdeauna mult mai mult decât un proces intelectual: este un proces existenţial, este un proces de deschidere al eu-lui meu, al transformării mele prin prezenţa şi prin forţa lui Cristos, şi astfel este şi un proces de deschidere către toţi ceilalţi care trebuie să formeze Trupul lui Cristos. În acest fel, este evident că a-l cunoaşte pe Cristos, ca şi proces intelectual şi mai ales existenţial, este un proces care ne face martori. Cu alte cuvinte, putem să fim martori numai dacă pe Cristos îl cunoaştem direct şi nu doar de la alţii, din propria noastră viaţă, din întâlnirea noastră personală cu Cristos. Întâlnindu-l cu adevărat în viaţa noastră de credinţă, devenim martori şi putem să contribuim la noutatea lumii, la viaţa veşnică. Catechismul Bisericii Catolice ne dă o indicaţie şi pentru conţinutul “acestor lucruri”. Biserica a adunat şi a rezumat esenţialul a ceea ce Domnul ne-a dăruit în Revelaţie prin “Simbolul numit niceno-constantinopolitan, care îşi trage marea sa autoritate din faptul că este rodul primelor două Concilii Ecumenice (325 şi 381)” (CBC, nr. 195). Catechismul precizează că acest Simbol “este şi astăzi comun tuturor marilor Biserici din Orient şi din Occident” (ibid.). În acest Simbol se găsesc deci adevărurile de credinţă pe care creştinii pot să le proclame şi să le mărturisească împreună, pentru ca lumea să creadă, manifestând, cu dorinţa şi angajamentul de a depăşi divergenţele existente, voinţa de a merge către deplina comuniune, unitatea Trupului lui Cristos.

Celebrarea Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor ne conduce la a analiza şi alte aspecte importante pentru ecumenism. Înainte de toate, marele progres realizat în relaţiile dintre Bisericile şi Comunităţile ecleziale după Conferinţa de la Edinburg de acum un secol. Mişcarea ecumenică modernă s-a dezvoltat într-un mod atât de semnificativ încât a devenit, în ultimul secol, un element important în viaţa Bisericii, amintind problema unităţii dintre toţi creştinii şi susţinând creşterea comuniunii dintre ei. Ea nu numai că favorizează raporturile fraterne dintre Biserici şi Comunităţile ecleziale ca răspuns la porunca iubirii, ci şi stimulează cercetarea teologică. Mai mult, ea implică viaţa concretă a Bisericilor şi Comunităţilor ecleziale cu tematici care ating pastoraţia şi viaţa sacramentală, ca de exemplu, recunoaşterea reciprocă a Botezului, chestiuni care privesc căsătoriile mixte, cazurile parţiale de comunicatio in sacris în situaţii particulare bine definite. Pe făgaşul unui asemenea spirit ecumenic, contactele s-au lărgit tot mai mult chiar şi spre mişcări penticostale, evanghelice şi carismatice, pentru o mai mare cunoaştere reciprocă, deşi nu lipsesc probleme grave în acest sector.

Biserica Catolică, după Conciliul Vatican II, a intrat în relaţii fraterne cu toate Bisericile din Orient şi Comunităţile ecleziale din Occident, organizând, în particular, cu cele mai multe dintre ele, dialoguri teologice bilaterale, care au dus la găsirea unor convergenţe sau chiar consensuri în diferite puncte, aprofundând astfel legăturile de comuniune. În anul care abia s-a sfârşit, diferitele dialoguri au înregistrat paşi pozitivi. Cu Bisericile Ortodoxe, Comisia Mixtă Internaţională pentru Dialogul Teologic a început, în cea de a XI-a Sesiune plenară care a avut loc la Paphos, în Cipru, în octombrie 2009, studiul unei teme cruciale în dialogul dintre catolici şi ortodocşi: “Rolul Episcopului Romei în comuniunea Bisericii în primul mileniu”, adică în timpul în care creştinii din Orient şi din Occident trăiau în deplină comuniune. Acest studiu se va extinde în cele ce urmează la mileniul al doilea. Am cerut deja de mai multe ori rugăciunea catolicilor pentru acest dialog delicat şi esenţial pentru întreaga mişcare ecumenică. Şi cu Bisericile Ortodoxe Orientale (Coptă, Etiopiană, Siriană, Armeană), Comisia Mixtă analoagă s-a întâlnit între 26 şi 30 ianuarie anul trecut. Astfel de iniţiative importante atestă că este în desfăşurare un dialog profund şi bogat în speranţe cu toate Bisericile Orientului care nu se află în deplină comuniune cu Roma, în propria lor specificitate.

În decursul anului trecut, cu Comunităţile ecleziale din Occident s-au examinat rezultatele la care s-a ajuns în diferitele dialoguri în aceşti patruzeci de ani, oprindu-se, în mod particular, asupra acelora cu Comuniunea Anglicană, cu Federaţia Luterană Mondială, cu Alianţa Reformată Mondială şi cu Consiliul Mondial Metodist. Referitor la acestea, Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor a realizat un studiu pentru a individualiza punctele de convergenţă la care s-a ajuns în relativele dialoguri bilaterale, şi a semnala, în acelaşi timp, problemele deschise asupra cărora va trebui începută o nouă fază de dialog.

Între evenimentele recente, aş dori să menţionez împlinirea a zece ani de la Declaraţiei comune asupra doctrinei justificării, celebrată împreună de către catolici şi luterani la 31 octombrie 2009, pentru a stimula continuarea dialogului, ca şi vizita la Roma a Arhiepiscopului de Canterbury, dr. Rowan Williams, care a purtat discuţii asupra situaţiei particulare în care se găseşte Comuniune Anglicană. Angajamentul comun de a continua relaţiile şi dialogul sunt un semn pozitiv, care manifestă cât de intensă este dorinţa de unitate, cu toate problemele care se opun. Astfel vedem că există o dimensiune a responsabilităţii noastre de a face tot ceea ce este posibil pentru a ajunge cu adevărat la unitate, dar există şi o altă dimensiune, aceea a acţiunii divine, pentru că numai Dumnezeu poate să dea unitate Bisericii. O unitate “auto-făcută” ar fi omenească, dar noi dorim Biserica lui Dumnezeu, făcută de Dumnezeu, care atunci când va voi şi când noi vom fi pregătiţi, va crea unitatea. Trebuie să ţinem cont şi de câte progrese reale au fost realizate în colaborare şi în fraternitate în toţi aceşti ani, în aceşti ultimi cincizeci de ani. În acelaşi timp, trebuie să ştim că munca ecumenică nu este un proces liniar. Într-adevăr, probleme vechi, născute în contextul unei alte epoci, îşi pierd greutatea lor, în timp ce în contextul actual se nasc noi probleme şi noi dificultăţi. De aceea, trebuie să fim întotdeauna disponibili faţă de un proces de purificare, în care Domnul să ne facă să devenim capabili de a fi uniţi.

Iubiţi fraţi şi surori, pentru realitatea ecumenică complexă, pentru promovarea dialogului, pentru ca creştinii din timpul nostru să poată să dea o nouă mărturie comună de fidelitate faţă de Cristos înaintea acestei lumi, cer rugăciunea tuturor. Domnul să asculte cererea noastră şi a tuturor creştinilor, care în această săptămână se înalţă către El cu o deosebită intensitate.