Comemorarea credincioşilor răposaţi
miercuri, 2 noiembrie 2011

Iubiţi fraţi şi surori,

După ce am celebrat Solemnitatea Tuturor Sfinţilor, Biserica ne invită astăzi să-i comemorăm pe toţi credincioşii răposaţi, să ne îndreptăm privirea noastră spre multele feţe care ne-au precedat şi care au încheiat drumul pământesc. Aşadar, în Audienţa din această zi aş vrea să vă propun câteva gânduri simple despre realitatea morţii, care pentru noi creştinii este luminată de Învierea lui Cristos, şi pentru a reînnoi credinţa noastră în viaţa veşnică.

Aşa cum spuneam deja ieri la Angelus, în aceste zile mergem la cimitir ca să ne rugăm pentru persoanele care ne-au părăsit, ca şi cum am merge să le vizităm pentru a le exprima, încă o dată, dragostea noastră, pentru a le simţi încă aproape, amintindu-ne, în acest mod, şi de un articol din Crez: în comuniunea sfinţilor există o legătură strânsă între noi care încă umblăm pe acest pământ şi atâţia fraţi şi surori care au ajuns deja în veşnicie.

Din totdeauna omul s-a preocupat de răposaţii săi şi a încercat să le dea un soi de a doua viaţă prin atenţie, grijă, dragoste. Într-un anumit mod se vrea păstrarea experienţei lor de viaţă; şi, în mod paradoxal, cum au trăit ei, ce anume au iubit, de ce anume s-au temut, ce anume au sperat şi ce anume au detestat, noi le descoperim tocmai din morminte, în faţa cărora se îngrămădesc amintiri. Ele sunt aproape o oglindă a lumii lor.

De ce este aşa? Pentru că, în pofida faptului că moartea este adesea o temă aproape interzisă în societatea noastră şi există tentativa continuă de a scoate din mintea noastră singurul gând al morţii, ea ne priveşte pe fiecare dintre noi, îl priveşte pe omul din orice timp şi din orice spaţiu. Şi în faţa acestui mister cu toţii, chiar în mod inconştient, căutăm ceva care să ne invite să sperăm, un semnal care să ne dea mângâiere, care să deschidă vreun orizont, care să oferă încă un viitor. Drumul morţii, în realitate, este o cale a speranţei şi a parcurge cimitirele noastre, precum şi a citi ce este scris pe morminte înseamnă a face un drum marcat de speranţa veşniciei.

Dar ne întrebăm: de ce simţim teamă în faţa morţii? Pentru ce umanitatea, într-o largă parte a ei, nu s-a resemnat niciodată să creadă că dincolo de ea nu există pur şi simplu nimicul? Aş spune că răspunsurile sunt multiple: ne este teamă în faţa morţii pentru că ne este frică de nimic, de această plecare spre ceva ce nu cunoaştem, ceva ce ne este necunoscut. Şi atunci există în noi un sentiment de refuz pentru că nu putem accepta ca tot ceea ce a fost realizat frumos şi mare în timpul unei întregi existenţe să fie şters dintr-o dată, să cadă în abisul nimicului. Mai ales noi simţim că iubirea cheamă şi cere veşnicie şi nu este posibil să acceptăm ca ea să fie distrusă de moarte într-un singur moment.

De asemenea, ne este teamă în faţa morţii pentru că, atunci când ne află pe la sfârşitul existenţei, există percepţia că este o judecată cu privire la acţiunile noastre, cu privire la modul în care am trăit viaţa noastră, mai ales cu privire la acele puncte de umbră pe care, cu abilitate, ştim adesea să le înlăturăm sau încercăm să le înlăturăm din conştiinţa noastră. Aş spune că tocmai problema judecăţii este adesea subînţeleasă în grija omului din toate timpurile faţă de cei răposaţi, în atenţia faţă de persoanele care au fost semnificative pentru el şi care nu-i mai sunt alături pe drumul vieţii pământeşti. Într-un anumit sens gesturile de dragoste, de iubire care înconjoară pe cel răposat sunt un mod pentru a-l ocroti în convingerea că ele nu rămân fără efect asupra judecăţii. Acest lucru îl putem percepe în cea mai mare parte a culturilor care caracterizează istoria omului.

Astăzi lumea a devenit, cel puţin aparent, mult mai raţională, sau mai bine zis, s-a răspândit tendinţa de a crede că orice realitate trebuie să fie înfruntată cu criteriile ştiinţei experimentale şi că şi la marea problemă a morţii trebuie să se răspundă nu atât cu credinţa, ci pornind de la cunoştinţe experimentabile, empirice. Însă nu ne dăm suficient seama că tocmai în acest mod s-a ajuns să se cadă în forme de spiritism, în tentativa de a avea vreun contact cu lumea de dincolo de moarte, aproape imaginându-ne că există o realitate care, la sfârşit, ar fi o copie a celei prezente.

Dragi prieteni, Solemnitatea Tuturor Sfinţilor şi Comemorarea tuturor credincioşilor răposaţi ne spun că numai acela care poate să recunoască o mare speranţă în moarte poate să trăiască şi o viaţă pornind de la speranţă. Dacă noi îl reducem pe om exclusiv la dimensiunea sa orizontală, la ceea ce se poate percepe în mod empiric, viaţa însăşi îşi pierde sensul său profund. Omul are nevoie de veşnicie şi orice altă speranţă pentru el este prea scurtă, este prea limitată. Omul este explicabil numai dacă există o Iubire care depăşeşte orice izolare, chiar şi pe cea a morţii, într-o totalitate care transcende chiar şi spaţiul şi timpul. Omul este explicabil, îşi află sensul său cel mai profund numai dacă există Dumnezeu. Şi noi ştim că Dumnezeu a ieşit din îndepărtarea sa şi s-a apropiat, a intrat în viaţa noastră şi ne spune: “Eu sunt învierea şi viaţa. Cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri în veci” (In 11,25-26).

Să ne gândim un moment la scena de pe Calvar şi să reascultăm cuvintele pe care Isus, din înălţimea Crucii, le adresează răufăcătorului răstignit la dreapta sa: “Adevăr îţi spun, astăzi vei fi cu mine în paradis!” (Lc 23,43). Să ne gândim la cei doi discipoli de pe drumul de la Emaus atunci când, după ce au parcurs o bucată de drum cu Isus Înviat, îl recunosc şi pleacă fără întârziere spre Ierusalim pentru a vesti Învierea Domnului (cf. Lc 24,13-35). În minte revin cu claritate reînnoită cuvintele Învăţătorului: “Să nu se tulbure inima voastră! Credeţi în Dumnezeu şi credeţi în mine! În casa Tatălui meu sunt multe locuinţe. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus: Mă duc să vă pregătesc un loc?” (In 14,1-2). Dumnezeu s-a arătat cu adevărat, a devenit accesibil, atât de mult a iubit lumea “încă l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In 3,16), şi în supremul act de iubire al Crucii, cufundându-se în abisul morţii, a învins-o, a înviat şi ne-a deschis şi nouă porţile veşniciei. Cristos ne susţine prin noaptea morţii pe care El însuşi a străbătut-o; este Bunul Păstor, conducerii căruia putem să ne încredinţăm fără nici o frică pentru că El cunoaşte bine drumul, chiar şi prin întuneric.

În fiecare duminică, recitând Crezul, noi reafirmăm acest adevăr. Şi mergând în cimitire ca să ne rugăm cu dragoste şi cu iubire pentru răposaţii noştri, suntem invitaţi, încă o dată, să reînnoim cu curaj şi cu forţă credinţa noastră în viaţa veşnică, ba chiar să trăim cu această mare speranţă şi să o mărturisim lumii: în spatele prezentului nu este nimicul. Şi tocmai credinţa în viaţa veşnică dă creştinului curajul de a iubi şi mai intens acest pământ al nostru şi să lucreze pentru a-i construi un viitor, pentru a-i da o speranţă adevărată şi sigură. Mulţumesc.