Origene alexandrinul: Gândirea
miercuri, 2 mai 2007

Dragi fraţi şi surori,

Cateheza de miercurea trecută a fost dedicată marii figuri a lui Origene, doctor alexandrin al secolelor II-III. În acea cateheză am luat în consideraţie viaţa şi opera literară a marelui maestru alexandrin, scoţând în evidenţă “tripla lectură” a Bibliei, realizată de el, nucleu ce a însufleţit întreaga sa operă. Am lăsat deoparte – pentru a trata astăzi – două aspecte ale doctrinei origeniene, pe care le consider a fi dintre cele mai importante şi de actualitate: vreau să vorbesc despre învăţăturile sale referitoare la rugăciune şi la Biserică.

Într-adevăr, Origene – autor al unui important şi mereu actual tratat Despre rugăciune – întrepătrunde în mod constant opera sa exegetică şi teologică realizată cu experienţe şi referinţe la rugăciune. În ciuda densităţii teologice a gândirii sale, ea nu este niciodată un tratat pur academic; este mereu întemeiată pe experienţa rugăciunii, pe contactul cu Dumnezeu. Conform părerii sale, de fapt, înţelegerea Scripturilor cere, mai mult decât studiu, intimitatea cu Cristos şi rugăciunea. El este convins că mijlocul, calea privilegiată pe care se ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu este iubirea, şi că nu se realizează o autentică scientia Christi fără a te îndrăgosti de el. În Scrisoarea către Grigore Origene recomandă: “Dedică-te citirii dumnezeieştilor Scripturi, trudeşte la acesta cu perseverenţă. Angajează-te la lectio cu intenţia de a crede şi de a-i plăcea lui Dumnezeu. Dacă în timpul citirii ajungi în faţa unei uşi închise, bate şi ţi-o va deschide acel paznic, despre care Isus a spus: «Paznicul îi va deschide».

Străduindu-te astfel la lectio divina caută cu sinceritate şi credinţă neclintită în Dumnezeu sensul Scripturilor dumnezeieşti, care se ascunde în ele cu o mare bogăţie. Nu trebuie să te mulţumeşti să baţi şi să cauţi: pentru a înţelege lucrurile lui Dumnezeu îţi este absolut necesară rugăciunea. Tocmai pentru a ne îndemna la ea Mântuitorul ne-a spus nu doar: «Căutaţi şi veţi găsi», şi «Bateţi şi vi se va deschide», dar a adăugat: «Cereţi şi veţi primi» (Ep. Gr. 4). Sare imediat în ochi “rolul primordial” jucat de Origene în istoria aşa-numitei lectio divina. Episcopul de Milano, Ambroziu – care va învăţa să citească Scripturile din scrierile lui Origene – o va introduce apoi în Occident, pentru a o încredinţa lui Augustin şi tradiţiei monastice ulterioare.

După cum am amintit deja, cel mai înalt grad al cunoaşterii lui Dumnezeu, conform lui Origene, izvorăşte din iubire. La fel este şi între oameni: cineva cunoaşte într-adevăr în mod profund pe un altul doar dacă există iubire, dacă se deschid inimile. Pentru a demonstra aceasta el se bazează pe o semnificaţie dată uneori verbului a cunoaşte în ebraică, adică atunci când este folosit pentru a exprima actul de iubire umană: “Adam a cunoscut-o pe Eva, soţia sa, care a zămislit” (Gen 4,1). Astfel este sugerat că unirea în iubire duce la cunoaşterea cea mai autentică. După cum bărbatul şi femeia sunt “doi într-un singur trup”, la fel Dumnezeu şi credinciosul devin “doi într-unul şi acelaşi duh”. În acest mod rugăciunea Alexandrinului ajunge la niveluri mai înalte decât mistica, după cum este confirmat de Predicile la Cântarea Cântărilor elaborate de el. Ne lămureşte aceasta un fragment din prima Omilie, unde Origene mărturiseşte: “Adesea – Dumnezeu îmi este martor – am simţit că Mirele mi se alătura foarte mult; apoi se îndepărta dintr-odată, şi eu nu puteam să găsesc ceea ce căutam. Din nou mă cuprinde dorinţa ca el să vină, şi câteodată el revine, şi când mi-a apărut, când îl cuprind cu mâinile, iată că iar îmi scapă, şi din moment ce a plecat încep din nou să-l caut…” (Hom. Cant. 1,7).

Îmi revine în minte ceea ce venerabilul meu Predecesor scria, ca martor autentic, în Novo millennio ineunte, acolo unde el arăta credincioşilor “cum rugăciunea poate să progreseze, ca şi adevărat şi autentic dialog de iubire, până la a face ca persoana umană să fie total stăpânită de Iubitul divin, mişcător la atingerea Duhului, abandonată în spirit filial în inima Tatălui… Este vorba”, continuă Ioan Paul al II-lea, “de un drum susţinut în întregime de har, care cere însă o mare angajare spirituală şi cuprinde şi purificări dureroase, dar care ajunge, în diferite forme posibile, la bucuria de negrăit trăită de mistici ca şi «unire maritală»” (n. 33).

Ajungem, în sfârşit, la o învăţătură a lui Origene despre Biserică, şi mai precis – în cadrul ei – despre preoţia comună a credincioşilor. Într-adevăr, după cum afirmă Alexandrinul în cea de-a noua Omilie despre Levitic a sa, “acest discurs ne priveşte pe noi toţi” (Hom. Lev. 9,1). În aceeaşi Omilie Origene – referindu-se la interdicţia dată lui Aron, după moartea celor doi fii ai săi, de a intra în Sancta sanctorum “oricând” (Lev 16,2) – astfel îi avertizează pe credincioşi: “Prin aceasta se arată că dacă cineva intră oricând în sanctuar, fără pregătirea cuvenită, fără a fi îmbrăcat cu hainele preoţeşti, fără a fi pregătit ofrandele prescrise şi a aduce jertfă lui Dumnezeu, va muri… Aceste cuvinte ne privesc pe noi toţi. Ne porunceşte de fapt să luăm aminte la felul în care se vine la altarul lui Dumnezeu. Sau nu ştii că şi ţie, adică întregii Biserici a lui Dumnezeu şi întregului popor al celor credincioşi, i-a fost oferită preoţia? Ascultă cum le vorbeşte Petru credincioşilor: ‘Neam ales’, spune, ‘împărătesc, preoţesc, naţiune sfântă, popor pe care Dumnezeu şi l-a dobândit’. Tu, aşadar, ai preoţia pentru că eşti ‘neam preoţesc’, şi de aceea trebuie să-i oferi lui Dumnezeu jertfa… Dar pentru ca tu să o poţi oferi cu demnitate, ai nevoie de veşminte curate şi diferite de hainele obişnuite ale altor oameni, şi îţi este necesar focul divin” (ibidem).

Astfel, pe de o parte “coapsele încinse” şi “veşmintele preoţeşti”, înseamnă puritatea şi onestitatea vieţii; pe de altă parte “candela mereu aprinsă”, adică credinţa şi cunoaşterea Scripturilor, se prezintă drept condiţiile indispensabile pentru exercitarea preoţiei universale, care cere puritate şi onestitate a vieţii, credinţă şi cunoaşterea Scripturilor. Şi mai mult sunt indispensabile aceste condiţii, în mod evident, pentru exercitarea preoţiei ministeriale. Aceste condiţii – integritatea comportamentului, dar mai ales primirea şi studiul Cuvântului – realizează o adevărată şi proprie “ierarhie a sfinţeniei” în preoţia comună a creştinilor. În punctul cel mai înalt al acestui drum de perfecţiune Origene aşează martiriul. În aceeaşi a noua Omilie despre Levitic se referă la “focul pentru ofrandă”, adică la credinţa şi cunoaşterea Scripturilor, care niciodată nu trebuie să se stingă pe altarul celui care îşi exercită preoţia. Apoi adaugă: “Dar fiecare dintre noi are în sine” nu doar focul; are “şi jertfa, şi de la jertfa sa aprinde altarul, pentru ca să ardă mereu. Eu, dacă renunţ la tot ceea ce am şi îmi iau crucea şi-l urmez pe Cristos, ofer jertfa mea pe altarul lui Dumnezeu; şi dacă îmi dau trupul ca să fie ars, trăind iubirea, şi voi dobândi gloria martiriului, ofer jertfa mea pe altarul Domnului” (Hom. Lev. 9,9).

Acest continuu drum de perfecţiune “ne priveşte pe noi toţi”, numai cu condiţia ca “privirea inimii noastre” să fie îndreptată spre contemplarea Înţelepciunii şi a Adevărului, care este Isus Cristos. Predicând despre discursul lui Isus din Nazaret – când “în sinagogă ochii tuturor erau îndreptaţi spre el” (Lc 4,16-30) – Origene pare să ni se adreseze chiar nouă: “Şi astăzi, dacă vreţi, în această adunare ochii voştri pot să-l privească atent pe Mântuitorul. Când de fapt tu îţi vei îndrepta privirea cea mai pătrunzătoare a inimii spre contemplarea Înţelepciunii, a Adevărului şi a Fiului unic al lui Dumnezeu, atunci ochii tăi îl vor vedea pe Dumnezeu. Fericită adunare, aceea despre care Scriptura spune că ochii tuturor erau fixaţi asupra lui! Cât de mult aş vrea ca această adunare să primească o mărturie asemănătoare, că ochii tuturor, ai celor nebotezaţi şi ai credincioşilor, ai femeilor, ai bărbaţilor şi ai copiilor, nu ochii trupului, ci aceia ai sufletului, privesc spre Isus!… Întipărită asupra noastră este lumina chipului tău, o Doamne, căruia îi aparţin slava şi puterea în vecii vecilor. Amin! (Hom. Lc. 32,6).