Sfântul Paul
Ambientul religios-cultural
miercuri, 2 iulie 2008

Iubiţi fraţi şi surori,

Aş vrea să încep astăzi un nou ciclu de cateheze, dedicat marelui apostol, sfântul Paul. Aşa cum ştiţi, lui îi este consacrat acest an care începe de la sărbătoarea liturgică a sfinţilor Petru şi Paul din 29 iunie 2008 şi durează până la aceeaşi sărbătoare din 2009. Apostolul Paul, figură renumită şi aproape inimitabilă, dar oricum stimulatoare, stă în faţa noastră ca exemplu de dăruire totală Domnului şi Bisericii sale, de asemenea de mare deschidere către omenire şi către culturile sale. Aşadar, este drept să-i rezervăm un loc deosebit, nu numai în veneraţia noastră, ci şi în efortul de a înţelege ceea ce el are de spus şi pentru noi, creştinii de astăzi. În această primă întâlnire vrem să ne oprim să vedem ambientul în care a trăit şi a lucrat. O temă de acest gen ar părea să ne ducă departe de timpul nostru, dat fiind faptul că trebuie să ne inserăm în lumea de acum două mii de ani. Şi totuşi, acest lucru este adevărat numai aparent şi oricum numai în parte, deoarece vom putea constata că, sub diferite aspecte, contextul socio-cultural de astăzi nu diferă aşa de mult de cel de atunci.

Un factor primar şi fundamental de care trebuie ţinut cont este constituit de raportul dintre ambientul în care Paul se naşte şi se dezvoltă şi contextul global în care se inserează după aceea. El vine dintr-o cultură foarte precisă şi circumscrisă, desigur minoritară, care este aceea a poporului lui Israel şi a tradiţiei sale. În lumea antică şi mai precis în cadrul Imperiului Roman, aşa cum ne învaţă cercetătorii în materie, evreii erau cam 10% din populaţia totală; aici la Roma, apoi, numărul lor pe la jumătatea secolului I era într-un raport şi mai mic, ajungând la maxim 3% din locuitorii oraşului. Credinţele lor şi stilul lor de viaţă, aşa cum se întâmplă şi astăzi, îi deosebeau clar de ambientul înconjurător; şi acest lucru putea să aibă două rezultate: ori derâderea, care putea duce la intoleranţă, ori admiraţia, care se exprima în forme diferite de simpatie ca în cazul “temătorilor de Dumnezeu” sau al “prozeliţilor”, păgâni care se asociau la sinagogă şi împărtăşeau credinţa în Dumnezeul lui Israel. Ca exemple concrete ale acestei duble atitudini putem cita, pe de o parte, părerea tăioasă a unui orator cum a fost Cicero, care dispreţuia religia lor şi chiar oraşul Ierusalim (cf. Pro Flacco, 66-69) şi, pe de altă parte, atitudinea soţiei lui Nero, Poppea, care este amintită de Iosif Flaviu ca “simpatizantă” a iudeilor (cf. Antichităţi iudaice 20,195-252; Viaţa 16), pentru a nu spune că deja Iulius Cezar recunoscuse oficial drepturile lor particulare care ne-au fost transmise de istoricul evreu menţionat, Iosif Flaviu (cf. ibid. 14,200-216). Sigur este că numărul evreilor, aşa cum de altfel se întâmplă şi astăzi, era mult mai mare în afara ţării lui Israel, adică în diaspora, decât în teritoriul pe care alţii îl numeau Palestina.

Deci nu uimeşte faptul că Paul însuşi a fost obiectul evaluării duble, contrastante, despre care am vorbit. Un lucru este sigur: particularismul culturii şi al religiei iudaice găsea loc în mod liniştit în cadrul unei instituţii aşa de atotpătrunzătoare cum era Imperiul Roman. Mai dificilă şi frământată va fi poziţia grupului acelora, evrei sau păgâni, care vor adera cu credinţă la persoana lui Isus din Nazaret, în măsura în care ei se vor distinge fie de iudaism, fie de păgânismul care domnea. În orice caz, doi factori au favorizat angajarea lui Paul. Primul a fost cultura greacă sau mai bine zis elenistă, care după Alexandru cel Mare devenise patrimoniu comun cel puţin al Mediteranei orientale şi al Orientului Mijlociu, chiar dacă integra în el multe elemente ale culturilor de popoare considerate în mod tradiţional barbare. Un scriitor al timpului afirmă, în această privinţă, că Alexandru “a poruncit ca toţi să considere ca patrie întreaga ecumene… şi că grecul şi barbarul să nu se mai deosebească” (Plutarh, De Alexandri Magni fortuna aut virtute, §§ 6.8). Al doilea factor a fost structura politico-administrativă a Imperiului Roman, care garanta pace şi stabilitate din Britannia până în Egiptul meridional, unificând un teritoriu cu dimensiuni care n-au mai existat înainte. În acest spaţiu exista posibilitatea de mişcare cu suficientă libertate şi siguranţă, având la dispoziţie între altele un sistem stradal extraordinar şi găsind în fiecare punct de sosire caracteristici culturale de bază care, fără să fie în dauna valorilor locale, reprezentau oricum un ţesut comun de unificare super partes, aşa încât filozoful evreu Filon Alexandrinul, contemporan al lui Paul însuşi, îl laudă pe împăratul August pentru că “a adunat în armonie toate popoarele sălbatice… devenind gardian al păcii” (Legatio ad Caium, §§ 146-147).

Viziunea universalistă tipică a personalităţii sfântului Paul, cel puţin a lui Paul creştin după evenimentul de pe drumul Damascului, îşi datorează desigur impulsul său de bază credinţei în Isus Cristos, deoarece figura Celui Înviat este situată de acum dincolo de orice restricţie particularistă; de fapt, pentru apostol “nu mai este nici iudeu, nici grec, nici sclav, nici om liber, nici bărbat şi nici femeie: voi toţi sunteţi una în Cristos Isus” (Gal 3,28). Totuşi, şi situaţia istorico-culturală din timpul său şi din ambientul său nu se poate să nu fi avut influenţă asupra alegerilor sale şi asupra angajării sale. Cineva l-a definit pe Paul “om din trei culturi”, ţinând cont de matricea sa iudaică, de limba sa greacă şi de prerogativa se de “civis romanus“, aşa cum atestă şi numele de origine latină. Trebuie amintită în special filozofia stoică, dominantă în timpul lui Paul, care a avut influenţă, deşi în măsură marginală, şi asupra creştinismului. În acest sens, nu putem să nu amintim câteva nume de filozofi stoici cum ar fi iniţiatorii Zenon şi Cleante, şi apoi pe cei mai aproape din punct de vedere cronologic de Paul cum ar fi Seneca, Musoniu şi Epictet: în ei se găsesc valori foarte înalte de umanitate şi de înţelepciune, care vor fi desigur acceptate în creştinism. Aşa cum scrie foarte bine un cercetător în materie, “Stoa… a vestit un nou ideal, care impunea omului obligaţii faţă de semenii săi, dar în acelaşi timp îl elibera de toate legăturile fizice şi naţionale şi făcea din el o fiinţă pur spirituală” (M. Pohlenz, La Stoa, I, Firenze 19782, pag. 565 şi urm.). De exemplu, să ne gândim la doctrina despre univers înţeles ca un unic mare corp armonios, şi prin urmare la doctrina despre egalitatea dintre toţi oamenii fără distincţii sociale, la echivalarea cel puţin de principiu între bărbat şi femeie şi apoi la idealul cumpătării, al măsurii juste şi al stăpânirii de sine pentru a evita orice exces. Atunci când Paul le scrie Filipenilor: “Preocupaţi-vă de acestea: toate cele adevărate, toate cele demne, toate cele drepte, toate cele curate, toate cele plăcute, toate cele vrednice de laudă, tot ce e nobil, ce e drept, ce e curat, ce e vrednic de iubire, ce e vrednic de cinste” (Fil 4,8), nu face decât să reia o concepţie pur umanistă proprie acelei înţelepciuni filozofice.

În timpul sfântului Paul era în desfăşurare şi o criză a religiei tradiţionale, cel puţin în aspectele sale mitologice şi chiar civice. După ce Lucreţiu, deja cu un secol înainte, afirmase în mod polemic că “religia a condus la atâtea nenorociri” (De rerum natura, 1,101), un filozof ca Seneca, mergând mult dincolo de orice ritualism exteriorist, învăţa că “Dumnezeu este aproape de tine, este cu tine, este înlăuntrul tău” (Scrisori către Luciliu, 41,1). În mod asemănător, atunci când Paul se adresează unui auditoriu de filozofi epicureici şi stoici în Areopagul din Atena, spune textul că “Dumnezeu nu locuieşte în temple făcute de mână de om… căci în el trăim, ne mişcăm şi suntem” (Fap 17,24.28). Cu aceasta el afirmă desigur credinţa iudaică într-un Dumnezeu care nu poate fi reprezentat în termeni antropomorfi, dar se plasează şi pe o lungime de undă religioasă pe care auditorii săi o cunoşteau bine. În afară de asta, trebuie să ţinem cont de faptul că multe culte păgâne făceau abstracţie de templele oficiale din oraş şi se desfăşurau în locuri private care favorizau iniţierea adepţilor. De aceea, nu constituia motiv de uimire că şi reuniunile creştine (ekklesiai), aşa cum ne atestă mai ales scrisorile pauline, aveau loc în case private. De altfel, pe moment încă nu exista nici un edificiu public. De aceea, adunările creştinilor trebuiau să apară contemporanilor ca o simplă variantă a acestei practici religioase a lor mai intime. Oricum, diferenţele dintre cultele păgâne şi cultul creştin nu sunt de mică importanţă şi se referă atât la conştiinţa identitară a participanţilor cât şi la participarea în comun a bărbaţilor şi femeilor, celebrarea “cinei Domnului” şi citirea Scripturilor.

În concluzie, din această rapidă trecere în revistă a ambientului cultural din primul secol al erei creştine apare clar că nu-l putem înţelege în mod adecvat pe sfântul Paul fără a-l plasa pe fundalul, atât iudaic cât şi păgân, al timpului său. În felul acesta figura creşte în importanţă istorică şi ideală, revelând în acelaşi timp împărtăşire şi originalitate faţă de ambientul său. Dar acest lucru este valabil în mod asemănător pentru creştinism în general, pentru care apostolul Paul este o paradigmă de prim rang, de la care noi toţi avem încă mereu multe de învăţat. Acesta este scopul Anului Paulin: să învăţăm de la sfântul Paul, să învăţăm credinţa, să-l învăţăm pe Cristos, în sfârşit să învăţăm calea vieţii drepte.