Sfântul Paul
Doctrina justificării: de la fapte la credinţă
miercuri, 19 noiembrie 2008

Iubiţi fraţi şi surori,

În drumul pe care-l facem sub conducerea sfântului Paul, vrem acum să ne oprim asupra unei teme care se află în centrul controverselor din secolul Reformei: chestiunea justificării. Cum devine drept omul în ochii lui Dumnezeu? Atunci când Paul l-a întâlnit pe Cel Înviat pe drumul Damascului era un om realizat: ireproşabil cât priveşte dreptatea care derivă din Lege (cf. Fil 3,6), îi depăşea pe mulţi de vârsta lui în respectarea prescrierilor mozaice şi era zelos în susţinerea tradiţiilor părinţilor (cf. Gal 1,14). Iluminarea din Damasc i-a schimbat radical existenţa: a început să considere meritele, dobândite într-o carieră religioasă foarte integră, ca “gunoi” în faţa sublimităţii cunoaşterii lui Isus Cristos (cf. Fil 3,8). Scrisoarea către Filipeni ne oferă o mărturie emoţionantă a trecerii lui Paul de la o dreptate întemeiată pe Lege şi dobândită prin respectarea faptelor stabilite, la o dreptate bazată pe credinţa în Cristos: el a înţeles că tot ceea ce până atunci i s-a părut un câştig, în realitate în faţa lui Dumnezeu era o pierdere şi de a ceea a decis să-şi parieze toată existenţa sa pe Isus Cristos (cf. Fil 3,7). Comoara ascunsă în ogor şi mărgăritarul preţios pe care pentru a le obţine trebuia investit tot restul nu mai erau faptele Legii, ci Isus Cristos, Domnul său.

Raportul dintre Paul şi Cel Înviat a devenit aşa de profund încât l-a făcut să susţină că Cristos nu mai era numai viaţa sa ci trăirea sa, până acolo încât pentru a putea ajunge la el chiar şi moartea devenea un câştig (cf. Fil 1,21). Nu că ar dispreţui viaţa, ci a înţeles că pentru el a trăi nu mai avea de acum alt scop şi de aceea nu avea altă dorinţă decât să ajungă la Cristos, ca într-o competiţie de atletism, pentru a rămâne mereu cu el: Cel Înviat devenise începutul şi scopul existenţei sale, motivul şi ţinta alergării sale. Numai preocuparea pentru maturizarea în credinţă a celor pe care i-a evanghelizat şi grija faţă de toate Bisericile întemeiate de el (cf. 2Cor 11,28) îl făceau să încetinească alergarea spre unicul său Domn, pentru a-i aştepta pe discipoli, pentru ca împreună cu el să poată alerga spre ţintă. Dacă în precedenta respectare a Legii nu avea nimic să-şi reproşeze din punctul de vedere al integrităţii morale, odată ce a fost cucerit de Cristos prefera să nu rostească evaluări despre sine însuşi (cf. 1Cor 4,3-4), ci se limita să-şi propună să alerge pentru a-l cuceri pe cel de către care a fost cucerit (cf. Fil 3,12).

Tocmai datorită acestei experienţe personale a raportului cu Isus Cristos, Paul plasează de acum în centrul evangheliei sale o opoziţie de neclintit între două parcursuri alternative către dreptate: unul construit pe faptele Legii, celălalt întemeiat pe harul credinţei în Cristos. Alternativa între dreptatea prin faptele Legii şi cea prin credinţa în Cristos devine astfel unul din motivele dominante care străbat scrisorile sale: “Noi suntem iudei din naştere, şi nu păcătoşi dintre păgâni. Ştiind că omul nu este justificat din faptele Legii, ci doar prin credinţa în Isus Cristos, am crezut şi noi în Isus Cristos ca să fim justificaţi prin credinţa în Cristos, şi nu prin faptele Legii, pentru că nimeni nu va fi justificat prin faptele Legii” (Gal 2,15-16). Iar creştinilor din Roma le reafirmă că “toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu, dar sunt justificaţi în mod gratuit de harul lui, prin răscumpărarea în Cristos Isus” (Rom 3,23-24). Şi adaugă: “Căci noi credem că omul este justificat prin credinţă, fără faptele Legii” (Rom 3,28). Luther a tradus la acest punct: “Justificat numai prin credinţă”. Voi reveni asupra acestui punct la sfârşitul catehezei. Mai întâi trebuie să clarificăm ce este această “Lege” de care suntem eliberaţi şi ce sunt acele “fapte ale Legii” care nu justifică. Deja în comunitatea din Corint exista opinia care avea să revină apoi în mod sistematic în istorie; opinia consta în a considera că ar fi vorba de legea morală şi că libertatea creştină ar consta deci în eliberarea de etică. Astfel la Corint circula expresia grecească “totul îmi este permis”. Este clar că această interpretare este greşită: libertatea creştină nu este libertinism, eliberarea despre care vorbeşte sfântul Paul nu este eliberare de la a face binele.

Dar ce înseamnă atunci Legea de care suntem eliberaţi şi care nu mântuieşte? Pentru sfântul Paul, ca pentru toţi contemporanii săi, cuvântul Lege însemna Torah în totalitatea sa, adică cele cinci cărţi ale lui Moise. Torah implica, în interpretarea fariseică, cea studiată şi însuşită de Paul, un ansamblu de comportamente care mergea de la nucleul etic până la normele rituale şi cultuale care determinau în mod substanţial identitatea omului drept. Îndeosebi circumcizia, normele cu privire la mâncarea curată şi în general la puritatea rituală, regulile cu privire la respectarea sâmbetei, etc. Comportamente care apar adesea şi în dezbaterile dintre Isus şi contemporanii săi. Toate aceste norme care exprimă o identitate socială, culturală şi religioasă deveniseră deosebit de importante în timpul culturii eleniste, începând din secolul al III-lea d.C. Această cultură, care devenise cultura universală din acea vreme, şi era o cultură aparent raţională, o cultură politeistă, aparent tolerantă, constituia o presiune puternică faţă de uniformitatea culturală şi astfel ameninţa identitatea lui Israel, care din punct de vedere politic era constrâns să intre în această identitate comună a culturii eleniste cu respectiva pierdere a propriei identităţi, deci şi pierdere a moştenirii preţioase a credinţei părinţilor, a credinţei în unicul Dumnezeu şi în promisiunile lui Dumnezeu.

Împotriva acestei presiuni culturale, care ameninţa nu numai identitatea israelită, ci şi credinţa în unicul Dumnezeu şi în promisiunile sale, era necesară crearea uni zid de deosebire, a unui scut de apărare pentru a ocroti moştenirea preţioasă a credinţei; acest zid consta tocmai în normele şi prescrierile iudaice. Paul, care îşi însuşise aceste norme chiar în funcţia lor de apărare a darului lui Dumnezeu, a moştenirii credinţei într-un singur Dumnezeu, a văzut ameninţată această identitate de libertatea creştinilor: pentru aceasta îi persecuta. În momentul întâlnirii sale cu Cel Înviat a înţeles că odată cu învierea lui Cristos situaţia se schimbase radical. Cu Cristos, Dumnezeul lui Israel, unicul Dumnezeu adevărat, devenea Dumnezeul tuturor popoarelor. Zidul – aşa spune el în Scrisoarea către Efeseni – dintre Israel şi păgâni nu mai era necesar: Cristos e cel care ne ocroteşte împotriva politeismului şi a tuturor devierilor sale; Cristos ne uneşte cu şi în unicul Dumnezeu; Cristos garantează adevărata noastră identitate în diversitatea culturilor. Zidul nu mai este necesar, identitatea noastră comună în diversitatea culturilor este Cristos, şi el ne face drepţi. A fi drept înseamnă pur şi simplu a fi cu Cristos şi în Cristos. Şi acest lucru este suficient. Nu mai sunt necesare alte norme. De aceea expresia “sola fide” a lui Luther este adevărată, dacă nu se opune credinţei carităţii, iubirii. Credinţa înseamnă a-l privi pe Cristos, a ne încredinţa lui Cristos, a ne alipi de Cristos, a ne conforma lui Cristos, vieţii sale. Şi forma, viaţa lui Cristos este iubirea; deci a crede înseamnă a ne conform lui Cristos şi a intra în iubirea lui. De aceea, sfântul Paul în Scrisoarea către Galateni, în care a dezvoltat mai ales doctrina justificării, vorbeşte despre credinţa care acţionează prin intermediul iubirii (cf. Gal 5,14).

Paul ştie că în dubla iubire a lui Dumnezeu şi a aproapelui este prezentă şi împlinită toată Legea. Astfel, în comuniunea cu Cristos, în credinţa care creează iubirea, toată Legea este realizată. Devenim drepţi intrând în comuniune cu Cristos care este iubirea. Vom vedea acelaşi lucru în evanghelia din duminica următoare, solemnitatea lui Cristos Rege. Este evanghelia judecătorului al cărui unic criteriu este iubirea. Ceea ce întreabă este numai asta: “Tu m-ai vizitat când eram bolnav? Când eram în închisoare? Tu mi-ai dat să mănânc atunci când mi-a fost foame, tu m-ai îmbrăcat atunci când am fost gol?”. Şi astfel dreptatea se decide în caritate. Astfel, la sfârşitul acestei evanghelii, putem aproape să spunem: numai iubirea, numai caritatea. Dar nu există contradicţie între această evanghelie şi sfântul Paul. Este aceeaşi viziune, aceea conform căreia comuniunea cu Cristos, credinţa în Cristos creează caritatea. Şi caritatea este realizare a comuniunii cu Cristos. Astfel, fiind uniţi cu el suntem drepţi şi în nici un alt mod.

La sfârşit putem doar să-l rugăm pe Domnul ca să ne ajute să credem. Să credem realmente; a crede devine astfel viaţă, unitate cu Cristos, transformare a vieţii noastre. Şi astfel, transformaţi de iubirea sa, de iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui, putem fi realmente drepţi în ochii lui Dumnezeu.