Clement Alexandrinul
miercuri, 18 aprilie 2007

Dragi fraţi şi surori,

După timpul sărbătorilor ne reîntoarcem la catehezele obişnuite, chiar dacă în mod evident în Piaţă este încă sărbătoare. Cu aceste cateheze ne întoarcem, după cum am spus, acolo unde rămăseserăm. Am vorbit mai întâi despre cei doisprezece Apostoli, apoi despre discipolii apostolilor, acum despre marile personalităţi ale Bisericii de la începuturi, ale Bisericii antice. În ultima cateheză am vorbit despre Sfântul Irineu de Lyon, astăzi vorbim despre Clement Alexandrinul, un mare teolog care s-a născut probabil la Atena pe la jumătatea celui de-al doilea secol. De la Atena a moştenit acel deosebit interes pentru filozofie, care avea să facă din el unul dintre reprezentanţii dialogului dintre credinţă şi raţiune în tradiţia creştină. Încă de tânăr el a ajuns la Alexandria, “oraşul-simbol” al acelei fecunde întâlniri dintre diferitele culturi care a caracterizat perioada elenistică. Acolo a fost ucenicul lui Panten, până i-a ajuns succesor la conducerea şcolii catehetice. Numeroase izvoare atestă că a fost hirotonit preot. În timpul persecuţiei din 202-203 a părăsit Alexandria pentru a se refugia la Cezareea, în Capadocia, unde a murit pe la anul 215.

Lucrările cele mai importante care ne-au rămas de la el sunt trei: Protretticul, Pedagogul şi Stromata. Chiar dacă nu aceasta pare să fi fost intenţia iniţială a autorului, este un fapt clar că aceste scrieri formează o adevărată trilogie, destinată să însoţească în mod eficace maturizarea spirituală a creştinului. Protretticul, după cum o spune şi numele însuşi, este o “exortaţie” adresată celui care începe şi caută drumul credinţei. Mai mult încă, Protretticul coincide cu o Persoană: Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos, care devine “cel care îndeamnă cu stăruinţă” pe oameni, pentru ca ei să înainteze cu hotărâre pe drumul spre Adevăr. Acelaşi Isus Cristos se face apoi Pedagogul, adică “educatorul” acelora care, în virtutea Botezului, au devenit de acum fiii lui Dumnezeu. Acelaşi Isus Cristos, în sfârşit, este şi Didascalo, adică “Maestrul” care propune învăţăturile cele mai profunde. Ele sunt strânse în cea de-a treia lucrare a lui Clement, Stromata, cuvânt grec care înseamnă “tapiţerii”: este vorba de fapt de o culegere de diferite argumente, nestructurată, rod direct al învăţăturii obişnuite a lui Clement.

În ansamblul lor, cateheza clementină însoţeşte pas cu pas drumul catecumenului şi al celui botezat pentru ca, folosind cele două “aripi” ale credinţei şi ale raţiunii, ei să ajungă la o intimă cunoaştere a Adevărului, care este Isus Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu. Doar această cunoaştere a persoanei care este adevărul este “adevărata gnoză“, expresia greacă ce se foloseşte pentru “cunoaştere” pentru “inteligenţă”. Este edificiul construit de raţiune sub impulsul unui principiu supranatural. Credinţa însăşi construieşte adevărata filozofie, adică adevărata convertire în drumul ce trebuie urmat în viaţă. Aşadar adevărata “gnoză” este o creştere a credinţei, generată de Isus Cristos în sufletul unit cu el. Clement distinge apoi două trepte în viaţa creştină. Pe prima se află creştinii care trăiesc credinţa în mod obişnuit, dar mereu deschişi spre orizonturile sfinţeniei. Cea de-a doua treaptă este aceea a “gnosticilor” adică a acelora care trăiesc o viaţă de perfecţiune spirituală. În orice caz creştinul trebuie să plece de la baza comună a credinţei şi, înaintând pe un drum de căutare, trebuie să se lase călăuzit de Cristos pentru a ajunge astfel la cunoaşterea Adevărului şi a adevărurilor care alcătuiesc conţinutul credinţei. O asemenea cunoaştere, ne spune Clement, devine în suflet o realitate vie: nu este doar o teorie, este o forţă de viaţă, este o unire de iubire ce transformă. Cunoaşterea lui Cristos nu este doar gând, ci este iubire care deschide ochii, transformă omul şi creează comuniune cu Logos-ul, cu Cuvântul divin care este adevăr şi viaţă. În această comuniune, care este cunoaşterea perfectă şi este iubire, creştinul perfect realizează contemplarea, unirea cu Dumnezeu.

Clement reia învăţătura conform căreia scopul ultim al omului este acela de a deveni asemănător lui Dumnezeu. Suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, dar aceasta este şi o provocare, un drum; de fapt scopul vieţii, ultima destinaţie, este într-adevăr aceea de a deveni asemenea lui Dumnezeu. Acest lucru este posibil datorită naturii comune pe care o avem cu El, natură pe care omul a primit-o în momentul creaţiei, în virtutea căreia omul este deja prin sine imagine a lui Dumnezeu. O asemenea natură comună ne îngăduie să cunoaştem realităţile divine, la care omul aderă înainte de toate prin credinţă şi, prin credinţa trăită, practicarea virtuţilor, poate să crească până la contemplarea lui Dumnezeu. Astfel în drumul perfecţiunii Clement recunoaşte componentei morale aceeaşi importanţă pe care o atribuie componentei intelectuale. Cele două merg împreună întrucât nu se poate cunoaşte fără a trăi şi nu se poate trăi fără a cunoaşte. Asemănarea cu Dumnezeu şi contemplarea lui nu pot să fie realizate doar prin cunoaşterea raţională: pentru aceasta este necesară o viaţă conformă cu Logosul, o viaţă conformă cu adevărul. Şi prin urmare, faptele bune trebuie să însoţească cunoaşterea intelectuală aşa cum umbra însoţeşte trupul.

Două sunt virtuţile care împodobesc într-un chip aparte sufletul “adevăratului gnostic”. Prima este libertatea faţă de pasiuni (apatheia); cealaltă este unirea intimă cu Dumnezeu. Iubirea oferă pacea perfectă şi îl face pe “adevăratul gnostic” capabil să înfăptuiască cele mai mari sacrificii, chiar şi sacrificiul suprem în urmarea lui Cristos, şi îl face să urce din treaptă în treaptă până pe culmea virtuţilor. Astfel idealul etic al filozofiei antice, adică eliberarea de pasiuni, este redefinit de Clement şi unit cu iubirea, în procesul neîncetat de asemănare cu Dumnezeu.

În acest fel Alexandrinul construieşte cea de-a doua mare ocazie de dialog dintre mesajul creştin şi filozofia greacă. Ştim că Sfântul Paul în Areopagul din Atena, unde s-a născut Clement, făcuse prima încercare de dialog cu filozofia greacă – şi în mare parte eşuase -, dar îi spuseseră: “Te vom asculta altă dată”. Acum Clement, reia acest dialog, şi îl înnobilează în gradul cel mai înalt în tradiţia filozofică greacă. După cum a scris şi venerabilul meu Predecesor Ioan Paul al II-lea în encliclica Fides et ratio, Alexandrinul ajunge să intepreteze filozofia ca şi o “instruire pregătitoare la credinţa creştină” (n. 38). Şi, de fapt, Clement a ajuns până la punctul în care se susţină că Dumnezeu a dat filozofia grecilor “ca pe un Testament propriu lor” (Strom. 6,8,67,1). Pentru el tradiţia filozofică greacă, aproape la fel ca şi Legea pentru Evrei, este un cadru al “revelaţiei”, fiind de fapt două râuri care în definitiv duc la Logosul însuşi. Astfel Clement continuă să indice cu hotărâre drumul celui care caută să “confirme” propria credinţă în Isus Cristos. El se poate sluji de exemplul creştinilor, al cateheţilor şi al teologilor timpului nostru, cărora Ioan Paul al II-lea, în aceeaşi enciclică, le recomanda să “recupereze şi să evidenţieze cât mai bine dimensiunea metafizică a adevărului, pentru a intra într-un dialog critic şi exigent şi cu gândirea filozofică contemporană”.

Încheiem însuşindu-ne câteva expresii din celebra “rugăciune către Cristos Logosul“, prin care Clement încheie Pedagog-ul său. El se roagă astfel: “Fii binevoitor faţă de fii tăi”; “Dă-ne să trăim în pacea ta, să trecem fără să ne scufundăm prin valurile păcatului, să fim conduşi la linişte de Duhul Sfânt şi de Înţelepciunea negrăită: noi, care noapte şi zi, până în ultima clipă, cântăm un cântec de mulţumire unicului Tată, …. Fiului pedagog şi învăţător, împreună cu Duhul Sfânt. Amin! (Ped. 3,12,101).