Geniul sfântului Toma de Aquino
miercuri, 16 iunie 2010

Iubiţi fraţi şi surori,

Astăzi aş vrea să continui prezentarea sfântului Toma de Aquino, un teolog de o aşa valoare încât studierea gândirii sale a fost recomandată în mod explicit de Conciliul al II-lea din Vatican în două documente, decretul Optatam totius, despre formarea la preoţie, şi declaraţia Gravissimum educationis, care tratează despre educaţia creştină. De altfel, deja în anul 1880 Papa Leon al XIII-lea, marele său admirator şi promotor al studiilor tomiste, a voit să-l declare pe sfântul Toma ca Patron al Şcolilor şi al Universităţilor Catolice.

Motivul principal al acestei aprecieri se află nu numai în conţinutul învăţăturii sale, ci şi în metoda adoptată de el, mai ales noua sa sinteză şi distincţie între filozofie şi teologie. Părinţii Bisericii se confruntau cu diferite filozofii de tip platonic, în care se prezenta o viziune completă despre lume şi despre viaţă, incluzând problema lui Dumnezeu şi a religiei. În confruntarea cu aceste filozofii, ei înşişi elaboraseră o viziune completă despre realitate, pornind de la credinţă şi folosind elemente din platonism, pentru a răspunde la problemele esenţiale ale oamenilor. Această viziune, bazată pe revelaţia biblică şi elaborată cu un platonism corectat în lumina credinţei, ei o numeau „filozofia noastră”. Cuvântul „filozofie” nu era deci expresie a unui sistem pur raţional şi, ca atare, distinct de credinţă, ci însuşit şi gândit de raţiune; desigur o viziune care mergea dincolo de capacităţile proprii ale raţiunii, dar care, ca atare, era şi satisfăcătoare pentru ea. Pentru sfântul Toma întâlnirea cu filozofia pre-creştină a lui Aristotel (mort în jurul anului 322 î.C.) deschidea o nouă perspectivă. Filozofia aristotelică era, desigur, o filozofie elaborată fără cunoaşterea Vechiului şi a Noului Testament, o explicaţie a lumii fără revelaţie, numai prin raţiune. Şi această raţionalitate care rezulta era convingătoare. Astfel, vechea formă a „filozofiei noastre” a părinţilor nu mai funcţiona. Relaţia dintre filozofie şi teologie, dintre credinţă şi raţiune, trebuia regândită. Exista o „filozofie” completă şi convingătoare în ea însăşi, o raţionalitate care precede credinţa, şi apoi „teologia”, o gândire cu credinţa şi în credinţă. Problema urgentă era aceasta: lumea raţionalităţii, filozofia gândită fără Cristos, şi lumea credinţei sunt compatibile? Sau se exclud? Nu lipseau elemente care afirmau incompatibilitatea între cele două lumi, însă sfântul Toma era ferm convins de compatibilitatea lor – ba chiar că filozofia elaborată fără cunoaşterea lui Cristos aproape că aştepta lumina lui Isus pentru a fi completă. Aceasta a fost marea „uimire” a sfântului Toma, care a determinat drumul său de gânditor. A arăta această independenţă de filozofie şi teologie şi, în acelaşi timp, relaţionalitatea lor reciprocă a fost misiunea istorică a marelui învăţător. Şi astfel se înţelege că, în secolul al XIX-lea, când se declara puternic incompatibilitatea dintre raţiunea modernă şi credinţă, Papa Leon al XIII-lea l-a indicat pe sfântul Toma drept călăuză în dialogul dintre una şi cealaltă. În munca sa teologică, sfântul Toma presupune şi concretizează această relaţionalitate. Credinţa consolidează, integrează şi luminează patrimoniul de adevăr pe care raţiunea umană îl dobândeşte. Încrederea pe care sfântul Toma o acordă acestor două instrumente ale cunoaşterii – credinţa şi raţiunea – poate fi referită la convingerea că ambele provin din unicul izvor al oricărui adevăr, Logos-ul divin, care acţionează fie în cadrul creaţiei, fie în cel al răscumpărării.

Împreună cu acordul dintre raţiune şi credinţă, trebuie să se recunoască, pe de altă parte, că ele se folosesc de proceduri de cunoaştere diferite. Raţiunea primeşte un adevăr în virtutea clarităţii sale intrinsece, mediate sau nemediate; credinţa, în schimb, acceptă un adevăr pe baza autorităţii cuvântului lui Dumnezeu care se revelează. Scrie sfântul Toma la începutul operei sale Summa Theologiae: „Este dublă ordinea ştiinţelor; unele pornesc de la principii cunoscute prin lumina naturală a raţiunii, cum este matematica, geometria şi altele asemenea; altele pornesc de la principii cunoscute printr-o ştiinţă superioară: după cum perspectiva porneşte de la principii cunoscute prin intermediul geometriei şi muzica de la principii cunoscute prin intermediul matematicii. Şi în acest mod sfânta învăţătură (adică teologia) este o ştiinţă care porneşte de la principii cunoscute prin lumina unei ştiinţe superioare, adică ştiinţa lui Dumnezeu şi a sfinţilor” (I, q. 1, a. 2).

Această distincţie asigură autonomia atât a ştiinţelor umane, cât şi a ştiinţelor teologice. Însă ea nu echivalează cu despărţirea, ci implică mai degrabă o colaborare reciprocă şi avantajoasă. De fapt, credinţa ocroteşte raţiunea de orice tentaţie de neîncredere în propriile capacităţi, o stimulează să se deschidă la orizonturi tot mai vaste, ţine vie în ea căutarea fundamentelor şi, atunci când raţiunea însăşi se ocupă de sfera supranaturală a raportului dintre Dumnezeu şi om, îmbogăţeşte munca sa. De exemplu, conform sfântului Toma, raţiunea umană poate desigur să ajungă la afirmarea existenţei unui singur Dumnezeu, însă numai credinţa, care primeşte Revelaţia divină, este în măsură să ia din misterul iubirii lui Dumnezeu Unul şi Întreit.

Pe de altă parte, nu numai credinţa ajută raţiunea. Şi raţiunea, cu mijloacele sale, poate face ceva important pentru credinţă, aducându-i un triplu serviciu pe care sfântul Toma îl rezumă în introducerea de la comentariul său la De Trinitate a lui Boetius: „A demonstra fundamentele credinţei; a explica prin asemănări adevărurile credinţei; a respinge obiecţiile care se aduc împotriva credinţei” (q. 2, a. 2). Toată istoria teologiei este, în fond, exercitarea acestei activităţi a inteligenţei, care arată inteligibilitatea credinţei, articularea şi armonia ei internă, raţionalitatea ei şi capacitatea ei de a promova binele omului. Corectitudinea raţionamentelor teologice şi reala lor semnificaţie de cunoaştere se bazează pe valoarea limbajului teologic, care este, conform sfântului Toma, îndeosebi un limbaj analogic. Distanţa dintre Dumnezeu, Creatorul, şi fiinţa creaturilor sale este infinită; neasemănarea este mereu mai mare decât asemănarea (cf. DS 806). Cu toate acestea, în toată diferenţa dintre Creator şi creatură, există o analogie între fiinţa creată şi fiinţa Creatorului, care ne permite să vorbim cu cuvinte umane despre Dumnezeu.

Sfântul Toma a întemeiat doctrina despre analogie, în afară de argumentările în mod rafinat filozofice, şi pe faptul că prin Revelaţie însuşi Dumnezeu ne-a vorbit şi ne-a autorizat, deci, să vorbim despre el. Consider important să amintesc această învăţătură. De fapt, ea ne ajută să depăşim câteva obiecţii ale ateismului contemporan, care neagă că limbajul religios este înzestrat cu o semnificaţie obiectivă, şi susţine, în schimb, că are numai o valoare subiectivă sau pur şi simplu emotivă. Această obiecţie rezultă din faptul că gândirea pozitivistă este convinsă că omul nu cunoaşte fiinţa, ci numai funcţiile experimentabile ale realităţii. Cu sfântul Toma şi cu marea tradiţie filozofică noi suntem convinşi că, în realitate, omul nu cunoaşte numai funcţiile, obiect al ştiinţelor naturale, ci cunoaşte ceva din fiinţa însăşi – de exemplu cunoaşte persoana, acel tu al celuilalt, şi nu doar aspectul fizic şi biologic al fiinţei.

În lumina acestei învăţături a sfântului Toma, teologia afirmă că, oricât de limitat ar fi, limbajul religios este înzestrat cu sens – pentru că atingem fiinţa – precum o săgeată se îndreaptă spre realitatea pe care o semnifică. Acest acord fundamental dintre raţiunea umană şi credinţa creştină se poate vedea într-un alt principiu fundamental al gândirii sfântului Toma de Aquino: Harul divin nu anulează, ci presupune şi perfecţionează natura umană. Aceasta din urmă, de fapt, chiar şi după păcat, nu este complet coruptă, ci rănită şi slăbită. Harul, dăruit de Dumnezeu şi comunicat prin misterul Cuvântului întrupat, este un dar absolut gratuit cu care natura este vindecată, potenţată şi ajutată să urmărească dorinţa înnăscută în inima oricărui bărbat şi a oricărei femei: fericirea. Toate facultăţile fiinţei umane sunt purificate, transformate şi înălţate de harul divin.

O aplicaţie importantă a acestei relaţii dintre natură şi har se observă în teologia morală a sfântului Toma de Aquino, care este de mare actualitate. În centrul învăţăturii sale în acest domeniu el pune legea cea nouă, care este legea Duhului Sfânt dat tuturor celor care cred în Cristos. La acest har se uneşte învăţătura scrisă şi orală a adevărurilor doctrinale şi morale, transmisă de Biserică. Sfântul Toma, subliniind rolul fundamental, în viaţa morală, a acţiunii Duhului Sfânt, a harului, din care provin virtuţile teologale şi morale, ne face să înţelegem că orice creştin poate să ajungă la înaltele perspective din „Predica de pe Munte” dacă trăieşte un raport autentic de credinţă în Cristos, dacă se deschide la acţiunea Duhului său Sfânt. Însă – adaugă sfântul Toma de Aquino – „chiar dacă harul este mai eficace decât natura, totuşi natura este mai esenţială pentru om” (Summa Theologiae, I, q. 29, a. 3), motiv pentru care, în perspectiva morală creştină există un loc pentru raţiune, care este capabilă să discearnă legea morală naturală. Raţiunea poate s-o recunoască luând în considerare ceea ce este bine să facă şi ceea ce este bine să evite pentru dobândirea acelei fericiri care este îndrăgită de fiecare şi care impune şi o responsabilitate faţă de alţii, deci, căutarea binelui comun. Cu alte cuvinte, virtuţile omului, teologale şi morale, sunt înrădăcinate în natura umană. Harul divin însoţeşte, susţine şi stimulează angajarea etică, dar, în sine, conform sfântului Toma, toţi oamenii, credincioşi sau necredincioşi, sunt chemaţi să recunoască exigenţele naturii umane exprimate în legea naturală şi să se inspire din ea în formularea legilor pozitive, adică acelea date de autorităţile civile şi politice pentru a reglementa convieţuirea umană.

Atunci când legea naturală şi responsabilitatea pe care ea o implică sunt negate, se deschide în mod dramatic calea spre relativismul etic pe planul individual şi spre totalitarismul statului pe planul politic. Apărarea drepturilor universale ale omului şi afirmarea valorii absolute a demnităţii persoanei cer un fundament. Nu este chiar legea naturală acest fundament, cu valorile ne-negociabile pe care ea le indică? Venerabilul Ioan Paul al II-lea scria în enciclica sa Evangelium vitae cuvinte care rămân de mare actualitate: „Aşadar, este urgent pentru viitorul societăţii şi pentru dezvoltarea unei democraţii sănătoase, să se redescopere existenţa de valori umane şi morale esenţiale şi native, care provin din însuşi adevărul fiinţei umane, şi exprimă şi tutelează demnitatea persoanei: de aceea, valori pe care nici un individ, nici o majoritate şi nici un stat nu le vor putea crea, modifica sau distruge vreodată, ci vor trebui numai să le recunoască, să le respecte şi să le promoveze” (nr. 71).

În concluzie, Toma ne propune un concept despre raţiunea umană larg şi încrezător: larg pentru că nu este limitat la spaţiile aşa-numitei raţiuni empirico-ştiinţifice, ci deschisă la toată fiinţa, deşi şi la problemele fundamentale şi la care nu se poate renunţa ale vieţii umane; şi încrezător pentru că raţiunea umană, mai ales dacă primeşte inspiraţiile credinţei creştine, este promotoare a unei civilizaţii care recunoaşte demnitatea persoanei, intangibilitatea drepturilor sale şi forţa de constrângere a obligaţiilor sale. Nu surprinde faptul că doctrina cu privire la demnitatea persoanei, fundamentală pentru recunoaşterea inviolabilităţii drepturilor omului, s-a format în locuri de gândire care au receptat moştenirea sfântului Toma de Aquino, care avea un concept foarte înalt despre creatura umană. A definit-o, cu limbajul său în mod riguros filozofic, „ceea ce există mai perfect în toată natura, adică un subiect subzistent într-o natură raţională” (Summa Theologiae, I, q. 29, a. 3).

Profunzimea gândirii sfântului Toma de Aquino provine – să nu uităm asta niciodată – din credinţa lui vie şi din evlavia lui ferventă, pe care o exprima în rugăciuni inspirate, ca aceasta în care îi cere lui Dumnezeu: „Dă-mi, te rog, o voinţă care să te caute, o înţelepciune care să te găsească, o viaţă care să-ţi placă, o perseverenţă care să te aştepte cu încredere şi o încredere care la sfârşit să ajungă să te aibă”.