Magnificat – Cântecul Fericitei Fecioare
miercuri, 15 februarie 2006

Dragi fraţi şi surori,

1. Am ajuns de acum la punctul final al lungului itinerar început chiar acum cinci ani, în primăvara anului 2001, de predecesorul meu, neuitatul Papa Ioan Paul al II-lea. Marele Papă voise să parcurgă în catehezele sale întreaga parte a Psalmilor şi a Cântărilor care alcătuiesc ţesătura de rugăciune fundamentală a Liturgiei Laudelor şi Vesperelor. Ajunşi de acum la sfârşitul acestui pelerinaj textual, asemănător unei călătorii în grădina înflorită a laudei, a invocaţiei, a rugăciunii şi a contemplaţiei, să facem acum loc acelui Cântec care marchează fiecare celebrare a Vesperelor, imnul Magnificat (Lc 1,46-55).

Este un cântec care dezvăluie în mod subtil spiritualitatea acelor anawim biblici, sau acei credincioşi care se recunoşteau “săraci” nu doar prin îndepărtarea de orice idolatrie a bogăţiei şi a puterii, dar şi în umilinţa profundă a inimii, despuiată de ispita orgoliului, deschisă revărsării puternice a harului sfânt mântuitor. Întregul Magnificat, pe care l-am auzit acum din Capela Sixtină, este, de fapt, marcat de această “umilinţă”, în limba greacă tapeinosis, care indică o situaţie de concretă umilinţă şi sărăcie.

2. Prima mişcare a cântecului marian (cfr Lc 1,46-55) este un fel de voce solo care se înalţă spre cer pentru a ajunge la Domnul. Auzim tocmai vocea Mariei care vorbeşte astfel despre Mântuitorul ei, care a făcut lucruri mari în sufletul şi în trupul ei. Se observă, de fapt, ecoul constant al persoanei întâi: “Sufletul meu… duhul meu… mântuitorul meu… mă vor numi fericită… mari lucruri mi-a făcut…”. Sufletul rugăciunii este, aşadar, celebrarea harului divin care s-a revărsat în inima şi în existenţa Mariei, făcând-o Mama Domnului.

Structura intimă a cântecului ei de rugăciune este, prin urmare, lauda, mulţumirea, bucuria recunoscătoare. Dar această mărturie personală nu este solitară şi izolată, cu totul individuală, întrucât Fecioara Mamă este conştientă că are o misiune de îndeplinit pentru umanitate şi ceea ce i se întâmplă se inserează în istoria mântuirii. Şi astfel poate spune: “Milostivirea lui rămâne din neam în neam peste cei ce se tem de el” (v. 50). Maria prin această laudă a Domnului dă glas tuturor creaturilor răscumpărate în acel “Fiat” al său, şi astfel în chipul lui Isus născut din Fecioară, găsim milostivirea lui Dumnezeu.

3. Tocmai în acest punct se realizează cea de-a doua mişcare poetică şi spirituală a imnului Magnificat (cfr vv. 51-55). Ea are o tonalitate mai corală, ca şi cum vocii Mariei i s-ar uni aceea a întregii comunităţi a credincioşilor care celebrează alegerile surprinzătoare ale lui Dumnezeu. În originalul grec al Evangheliei după Luca avem şapte verbe la aorist, care indică tot atâtea acţiuni pe care Domnul le împlineşte în mod permanent în istorie: “A arătat puterea… i-a risipit pe cei mândri… i-a dat jos pe cei puternici… i-a înălţat pe cei smeriţi… i-a copleşit cu bunuri pe cei flămânzi… i-a lăsat cu mâinile goale pe cei bogaţi… l-a sprijinit pe Israel”.

În acest ansamblu de şapte lucrări divine este evident “stilul” după care Domnul istoriei îşi inspiră comportamentul: el se dă de partea celor din urmă. Proiectul său este unul care este cel mai adesea ascuns sub terenul întunecat al evenimentelor umane, care văd triumfând ” pe cei mândri, puternici şi bogaţi”. Şi totuşi puterea sa secretă este destinată să se descopere în cele din urmă, pentru a arăta cine sunt adevăraţii preaiubiţi de Domnul: “Cei care se tem de el”, credincioşi cuvântului său; “cei umili, flămânzi, Israel servitorul său”, sau comunitatea poporului lui Dumnezeu care, ca şi Maria, este formată din cei care sunt “săraci”, cu inima simplă şi curată. Este acea “mică turmă” care primeşte invitaţia de a nu se teme pentru că Tatălui i-a plăcut să-i dea ei împărăţia sa (cfr Lc12,32). Şi astfel acest cântec ne invită să ne alăturăm acestei mici turme, să fim cu adevărat membri ai Poporului lui Dumnezeu în puritatea şi simplitatea inimii, în iubirea de Dumnezeu.

4. Să primim, prin urmare, invitaţia pe care în comentariul său la textul Magnificat ne-o adresează sfântul Ambroziu, marele Doctor al Bisericii: “Să fie în fiecare dintre noi sufletul Mariei care-l preamăreşte pe Domnul, să fie în fiecare dintre noi duhul Mariei care tresaltă în Dumnezeu; dacă, după trup, una singură este mama lui Cristos, prin credinţă toate sufletele dau naştere lui Cristos; fiecare de fapt primeşte în sine Cuvântul lui Dumnezeu… Sufletul Mariei preamăreşte pe Domnul, şi duhul ei tresaltă de bucurie în Dumnezeu, întrucât consacrată cu sufletul şi duhul Tatălui şi Fiului ea adoră cu afecţiune plină de devoţiune un singur Dumnezeu, de la care toate provin, şi un singur Domn, prin puterea căruia există toate lucrurile” (Expoziţia Evangheliei după Luca, 2, 26-27: SAEMO, XI, Milano-Roma 1978, p. 169).

În acest minunat comentariu al imnului Magnificat al sfântului Ambroziu mă mişcă mereu mai ales cuvântul surprinzător: “Dacă, după trup, o singură mamă este mama lui Cristos, prin credinţă toate sufletele dau naştere lui Cristos; fiecare de fapt primeşte în sine Cuvântul lui Dumnezeu”. Astfel sfântul Doctor, interpretând cuvintele Mariei însăşi, ne invită să facem în aşa fel încât în sufletul nostru şi în viaţa noastră Domnul să-şi găsească o locuinţă. Nu trebuie doar să-l purtăm în inimă, dar trebuie să-l ducem lumii, astfel încât şi noi să putem să-l naştem pe Cristos pentru vremurile noastre. Să-l rugăm pe Domnul ca să ne ajute să-l preamărim cu duhul şi cu sufletul Mariei şi să-l purtăm din nou pe Cristos lumii noastre.