Despre preoţie şi munus docendi
miercuri, 14 aprilie 2010

Dragi prieteni,

În această perioadă pascală, care ne conduce la Rusalii şi care ne îndreaptă spre celebrările de închidere a Anului Preoţiei, programate pentru zilele de 9,10 şi 11 iunie, îmi este drag să dedic câteva reflecţii temei Ministerului Preoţiei, oprindu-mă asupra realităţii fecunde a configurării preotului după Hristos Capul, în exercitarea celor trei funcţii – tria munera – pe care le primeşte, adică a celor trei funcţii de a învăţa, a sfinţi şi a guverna.

Pentru a înţelege ce înseamnă a acţiona in persona Christi Capitis – în persoana lui Hristos Capul – din partea preotului, şi pentru a înţelege şi ce consecinţe derivă din sarcina de a-L reprezenta pe Domnul, în mod special în exercitarea acestor trei funcţii, trebuie să clarificăm mai întâi ce anume se înţelege prin “reprezentare”. Preotul îl reprezintă pe Hristos. Ce vrea să spună, ce înseamnă a-l “reprezenta” pe cineva? În limbajul comun, vrea să spună – în general – o delegare a unei persoane pentru a fi prezentă în locul alteia, a vorbi şi a acţiona în locul ei, pentru că cel care este reprezentat este absent de la acţiunea concretă. Ne întrebăm: preotul îl reprezintă pe Domnul în acelaşi fel? Răspunsul este nu, pentru că în Biserică Hristos nu este absent niciodată, Biserica este trupul său viu şi Capul Bisericii este El, prezent şi lucrător în ea. Hristos nu este niciodată absent, dimpotrivă este prezent într-un fel cu totul liber de limitele spaţiului şi timpului, datorită evenimentului Învierii, pe care îl contemplăm în mod special în acest timp Pascal.

De aceea, preotul care acţionează în persona Christi Capitis şi reprezentându-l pe Domnul, nu acţionează niciodată în numele unui absent, ci în numele Persoanei lui Hristos Înviat, care se face prezent cu acţiunea Sa cu adevărat eficace. Acţionează în mod real şi realizează ceea ce preotul nu ar putea face: consacrarea vinului şi a pâinii pentru ca să fie cu adevărat prezenţa Domnului, iertarea păcatelor. Domnul face prezentă propria acţiune în persoana care împlineşte aceste gesturi. Aceste trei sarcini ale preotului – pe care Tradiţia le-a identificat în diferitele cuvinte de misiune ale Domnului: a învăţa, a sfinţi şi a guverna – în diferenţierea lor şi în unitatea lor profundă, sunt o specificare a acestei reprezentări eficace. Ele sunt în realitate cele trei acţiuni ale lui Hristos Înviat, acelaşi care astăzi în Biserică şi în lume învaţă şi astfel creează credinţa, reuneşte poporul Său, creează prezenţa adevărului şi construieşte cu adevărat comuniunea Bisericii universale; şi sfinţeşte şi conduce.

Cea dintâi sarcină despre care aş dori să vorbesc astăzi este munus docendi, adică aceea de a învăţa. Astăzi, în plină urgenţă educativă, munus docendi a Bisericii, exercitată în mod concret prin intermediul ministerului fiecărui preot, este deosebit de importantă. Trăim într-o mare confuzie referitor la alegerile fundamentale ale vieţii noastre şi la întrebările asupra ce anume este lumea, de unde vine, unde mergem, ce trebuie să facem pentru a înfăptui binele, cum trebuie să trăim, care sunt valorile cu adevărat pertinente. În ceea ce priveşte toate acestea există multe filozofii contradictorii, care se nasc şi dispar, creând o confuzie referitor la deciziile fundamentale, la cum să trăim, pentru că nu mai ştim, în general, de ce şi pentru ce anume suntem făcuţi şi unde mergem. În acest context se împlineşte cuvântul Domnului, care a avut milă de mulţime pentru că erau ca oile fără păstor (cf. Mc. 6,34). Domnul a făcut această constatare când a văzut mii de persoane care îl urmau în deşert pentru că, în diversitatea curentelor din acele timpuri, nu ştiau care era adevăratul sens al Scripturii, ce anume spunea Dumnezeu. Domnul, împins de compasiune, a interpretat cuvântul lui Dumnezeu, El însuşi fiind cuvântul lui Dumnezeu, şi le-a dat astfel o orientare.

Aceasta este funcţia in persona Christi a preotului: a face prezentă, în confuzie şi în dezorientarea vremurilor noastre, lumina cuvântului lui Dumnezeu, lumina care este Hristos însuşi în această lume a noastră. Deci preotul nu învaţă propriile idei, o filozofie pe care el însuşi a inventat-o, a găsit-o sau care îi place; preotul nu vorbeşte despre sine, nu vorbeşte pentru sine, pentru a-şi crea eventual admiratori sau un partid propriu; nu spune lucruri proprii, proprii invenţii, ci, în confuzia tuturor filozofiilor, preotul învaţă în numele lui Hristos prezent, propune adevărul care este Hristos însuşi, cuvântul său, felul său de a trăi şi de a merge înainte. Pentru preot este valabil ceea ce a spus Hristos despre El însuşi: “Învăţătura Mea nu este a Mea” (Io. 7,16); Hristos nu se propune deci pe Sine însuşi, ci, ca Fiu, este vocea, cuvântul Tatălui. Şi preotul trebuie întotdeauna să spună şi să acţioneze aşa: “învăţătura mea nu este a mea, nu propovăduiesc ideile mele sau ceea ce îmi place, ci sunt gura şi inima lui Hristos şi fac prezentă această unică şi comună doctrină, care a creat Biserica universală şi care creează viaţa veşnică”.

Acest fapt, respectiv că preotul nu inventează, nu creează şi nu proclamă idei proprii deoarece doctrina pe care o anunţă nu este a sa, ci a lui Hristos, nu înseamnă, pe de altă parte, că el este neutru, aproape ca un purtător de cuvânt care citeşte un text pe care poate nu şi-l însuşeşte. Şi în acest caz este valabil modelul lui Hristos, care a spus: Eu nu sunt de la Mine şi nu trăiesc pentru Mine, ci vin de la Tatăl şi trăiesc pentru Tatăl. De aceea, în această profundă identificare, doctrina lui Hristos este aceea a Tatălui şi El însuşi este una cu Tatăl. Preotul care vesteşte cuvântul lui Hristos, credinţa Bisericii şi nu propriile idei, trebuie să spună şi el: eu nu trăiesc de la mine şi pentru mine, ci trăiesc cu Hristos şi de la Hristos şi de aceea ceea ce Hristos a spus devine cuvântul meu chiar dacă nu este al meu. Viaţa preotului trebuie să se identifice cu Hristos şi, în acest fel, cuvântul care nu este propriu devine, totuşi, un cuvânt în mod profund personal. Sfântul Augustin, pe această temă, vorbind despre preoţi, a spus: “Şi noi ce suntem? Miniştri (ai lui Hristos), slujitorii lui; pentru că ceea ce vă dăm vouă nu este lucrul nostru, ci îl scoatem din cămara sa. Şi şi noi trăim din el, pentru că suntem slujitori ca şi voi” (Discorso 229/E, 4).

Învăţătura pe care preotul este chemat să o ofere, adevărurile de credinţă, trebuie să fie interiorizate şi trăite într-un intens itinerar spiritual personal, astfel ca preotul să intre cu adevărat într-o profundă şi interioară comuniune cu Hristos însuşi. Preotul crede, primeşte şi caută să trăiască, înainte de toate ca propriu, ceea ce Domnul a învăţat şi Biserica a transmis, în acel parcurs de identificare cu propriul minister despre care Sfântul Ioan Maria Vianney este un martor exemplar (cf. Scrisoarea de deschidere a Anului Preoţiei). “Uniţi în aceeaşi iubire”, afirmă încă o dată Sfântul Augustin, “suntem cu toţii ascultători ai celui care este pentru noi în cer unicul Învăţător” (Enarr. in Ps. 131,1.7). Vocea preotului, drept consecinţă, nu rareori ar putea părea “vocea unuia care strigă în deşert” (Mc. 1,3), dar tocmai în aceasta constă forţa sa profetică: în a nu fi niciodată omologat, nici omologabil, la vreo cultură oarecare sau la mentalitatea dominantă, ci în a arăta unica noutate capabilă să înfăptuiască o autentică şi profundă reînnoire a omului, respectiv că Hristos este Cel Viu, este Dumnezeu cel aproape, Dumnezeul care lucrează în şi pentru viaţa lumii şi ne dăruieşte adevărul, felul de a trăi.

În pregătirea atentă a predicării festive, fără a o exclude pe cea ferială, în efortul nostru de formare catehetică, în şcoli, în instituţiile academice şi, în mod special, prin intermediul acelei cărţi scrise care este însăşi viaţa sa, preotul este întotdeauna “docent”, învaţă. Dar nu cu prezumţia celui care impune propriile adevăruri, ci dimpotrivă cu smerita şi bucuroasa certitudine a celui care a întâlnit Adevărul, a fost cuprins şi transformat, şi de aceea nu poate să nu îl vestească. Preoţia, într-adevăr, nimeni nu poate să şi-o aleagă de la sine putere, nu este un mod de a ajunge la o siguranţă în viaţă, pentru a câştiga o poziţie socială: nimeni nu poate să şi-o dea singur, nici nu poate să o caute de la sine. Preoţia este răspunsul la chemarea Domnului, la voinţa Sa, pentru a deveni vestitori nu ai unui adevăr personal, ci al adevărului Său.

Iubiţi confraţi preoţi, poporul creştin cere să asculte din învăţăturile noastre doctrina eclezială genuină, prin intermediul căreia să poată să reînnoiască întâlnirea cu Hristos care dăruieşte bucuria, pacea, mântuirea. Sfânta Scriptură, scrierile Părinţilor şi ale Doctorilor Bisericii, Catechismul Bisericii Catolice constituie, în acest sens, puncte de referinţă obligatorii în exercitarea munus docendi, atât de esenţial pentru convertire, pentru drumul de credinţă şi pentru mântuirea oamenilor. “Hirotonirea preoţească înseamnă: a fi scufundaţi [...] în Adevăr” (Predica la Liturghia Crismei, 9 aprilie 2009), acel Adevăr care nu este pur şi simplu un concept sau o adunare de idei de transmis şi asimilat, ci care este Persoana lui Hristos, cu care, pentru care şi în care să trăim şi astfel, în mod necesar, se naşte şi actualitatea şi înţelegerea vestirii. Numai această conştientizare a Adevărului făcut Persoană în Întruparea Fiului justifică mandatul misionar: “Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura” (Mc. 16,15). Numai dacă Adevărul este destinat tuturor făpturilor, nu este o impunere a ceva, ci o deschidere a inimii către acel pentru care a fost creat.

Iubiţi fraţi şi surori, Domnul a încredinţat preoţilor o mare sarcină: aceea de a fi vestitorii Cuvântului Său, ai Adevărului care mântuieşte; a fi vocea Sa în lume pentru a duce ceea ce este de folos adevăratului bine al sufletelor şi autenticului drum de credinţă (cf. 1Cor. 6,12). Sfântul Ioan Maria Vianney să fie exemplu pentru toţi preoţii. A fost un om de o mare înţelepciune şi de o eroică forţă în a rezista presiunilor culturale şi sociale ale timpului său pentru a conduce sufletele la Dumnezeu: simplitatea, fidelitatea şi promptitudinea erau caracteristicile esenţiale ale predicării, transparenţei credinţei şi sfinţeniei sale. Poporul creştin era edificat şi, aşa cum se întâmplă pentru marii maeştri din orice timp, recunoştea în el lumina Adevărului. Recunoştea, în definitiv, ceea ce ar trebui să se recunoască întotdeauna într-un preot: vocea Bunului Păstor.