Sfântul Paul
Rolul sacramentelor
miercuri, 10 decembrie 2008

Iubiţi fraţi şi surori,

Urmându-l pe sfântul Paul am văzut în cateheza de miercurea trecută două lucruri. Primul este că istoria noastră umană de la începuturi este poluată de abuzul libertăţii create, care vrea să se emancipeze de voinţa divină. Şi astfel nu găseşte adevărata libertate, ci se opune adevărului şi, prin urmare, falsifică realităţile noastre umane. Falsifică mai ales relaţiile fundamentale: cea cu Dumnezeu, cea dintre bărbat şi femeie, cea dintre om şi pământ. Am spus că această poluare a istoriei noastre se răspândeşte asupra întregului său ţesut şi că această lipsă moştenită a crescut şi acum este vizibilă pretutindeni. Acesta era primul lucru. Al doilea este acesta: de la sfântul Paul am învăţat că există un nou început în istorie şi a istoriei în Isus Cristos, cel care este om şi Dumnezeu. Cu Isus, care vine de la Dumnezeu, începe o istorie formată de da-ul său spus Tatălui, întemeiată de aceea nu pe mândria unei emancipări false, ci pe iubire şi pe adevăr.

Dar acum se pune problema: cum putem intra noi în acest nou început, în această nouă istorie? Cum ajunge la mine această istorie nouă? Cu prima istorie poluată suntem legaţi în mod inevitabil prin descendenţa noastră biologică, aparţinând cu toţii la unicul trup al omenirii. Însă comuniunea cu Isus, noua naştere pentru a face parte din noua omenire, cum se realizează? Cum ajunge Isus în viaţa mea, în fiinţa mea? Răspunsul fundamental al sfântului Paul, al întregului Nou Testament este: ajunge la mine prin lucrarea Duhului Sfânt. Dacă prima istorie demarează, ca să spunem aşa, cu biologia, a doua demarează în Duhul Sfânt, Duhul lui Cristos înviat. Acest Duh a creat la Rusalii începutul noii umanităţi, al noii comunităţi, Biserica, trupul lui Cristos.

Însă trebuie să fim şi mai concreţi: acest Duh al lui Cristos, Duhul Sfânt, cum poate să devină Duhul meu? Răspunsul este că acest lucru are loc în trei moduri, intim legate unul cu altul. Primul este acesta: Duhul lui Cristos bate la uşile inimii mele, mă atinge în interior. Dar pentru că noua umanitate trebuie să fie un adevărat trup, pentru că Duhul trebuie să ne reunească şi realmente să creeze o comunitate, pentru că este caracteristică a noului început să depăşească dezbinările şi să creeze agregarea celor risipiţi, acest Duh al lui Cristos se foloseşte de două elemente de agregare vizibilă: de cuvântul vestirii şi de sacramente, îndeosebi de Botez şi de Euharistie. În Scrisoarea către Romani, sfântul Paul spune: “Dacă îl mărturiseşti cu gura ta pe Domnul Isus şi crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morţi, vei fi mântuit” (10,9), adică vei intra în noua istorie, istorie de viaţă şi nu de moarte. Apoi sfântul Paul continuă: “Aşadar, cum îl vor invoca, dacă nu au crezut? Şi cum să creadă, dacă nu au auzit? Dar cum să audă, fără predicator? Însă cum să predice, dacă nu sunt trimişi?” (Rom 10,14-15). Într-un text ulterior mai spune: “Credinţa vine din predicare” (Rom 10,17). Credinţa nu este produs al gândirii noastre, al reflecţiei noastre, este ceva nou pe care nu putem să-l inventăm, ci numai să-l primim ca dar, ca o noutate produsă de Dumnezeu. Şi credinţa nu vine din citire, ci din ascultare. Nu este numai un lucru interior, ci o relaţie cu cineva. Presupune o întâlnire cu vestirea, presupune existenţa altuia care vesteşte şi creează comuniune.

Şi în sfârşit vestirea: cel care vesteşte nu vorbeşte de la sine, ci este trimis. Se află înăuntrul unei structuri de misiune care începe cu Isus trimis de Tatăl, trece la apostoli – cuvântul apostoli înseamnă “trimişi” – şi continuă în slujire, în misiunile transmise de apostoli. Noul ţesut al istoriei apare în această structură a misiunilor, în care în acest timp din urmă îl auzim vorbind pe Dumnezeu însuşi, cuvântul său personal, Fiul vorbeşte cu noi, ajunge până la noi. Cuvântul s-a făcut trup, Isus, pentru a crea realmente o nouă umanitate. De aceea cuvântul vestirii devine sacrament în Botez, care este renaştere din apă şi din Duh, aşa cum va spune sfântul Ioan. În capitolul al şaselea din Scrisoarea către Romani sfântul Paul vorbeşte în mod foarte profund despre botez. Am auzit textul. Dar poate că este util să-l repetăm: “Sau nu ştiţi că noi toţi, care am fost botezaţi în Cristos Isus, am fost botezaţi în moartea lui? Aşadar, am fost înmormântaţi împreună cu el prin botez în moartea lui pentru ca, după cum Cristos a înviat din morţi prin gloria Tatălui, la fel şi noi să umblăm într-o viaţă nouă” (6,3-4).

Desigur, în această cateheză nu pot să intru într-o interpretare detaliată a acestui text care nu este uşor. Aş vrea să notez pe scurt numai trei lucruri. Primul: “am fost botezaţi” este un pasiv. Nimeni nu se poate boteza pe sine însuşi, are nevoie de altul. Nimeni nu se poate face creştin pe el însuşi. A deveni creştini este un proces pasiv. Numai de un altul putem fi făcuţi creştini. Şi acest “altul” care ne face creştini, ne dă darul credinţei, este în primă instanţă comunitatea credincioşilor, Biserica. De la Biserică primim credinţa, Botezul. Fără a ne lăsa formaţi de această comunitate nu devenim creştini. Un creştinism autonom, autoprodus, este o contradicţie în sine. În primă instanţă, acest altul este comunitatea credincioşilor, Biserica, dar în a doua instanţă şi această comunitate nu acţionează de la sine, după propriile idei şi dorinţe. Şi comunitatea trăieşte în acelaşi proces pasiv: numai Cristos poate să constituie Biserica. Cristos este adevăratul donator al sacramentelor. Acesta este primul punct: nimeni nu se botează pe sine însuşi, nimeni nu se face pe sine însuşi creştin. Creştini devenim.

Al doilea lucru este acesta: Botezul este mai mult decât o spălare. Este moarte şi înviere. Paul însuşi vorbind în Scrisoarea către Galateni despre cotitura din viaţa sa realizată în întâlnirea cu Cristos înviat, o descrie prin cuvintele: am murit. Începe în acel moment realmente o viaţă nouă. A deveni creştini este mai mult decât o operaţiune cosmetică, care ar adăuga ceva frumos la o existenţă deja mai mult sau mai puţin completă. Este un nou început, este renaştere: moarte şi înviere. Desigur, în înviere iese în evidenţă din nou ceea ce era bun în existenţa precedentă.

Al treilea lucru: materia face parte din sacrament. Creştinismul nu este o realitate pur spirituală. Implică trupul. Implică cosmosul. Se extinde spre noul pământ şi spre noile ceruri. Ne întoarcem la ultimul cuvânt din textul sfântului Paul: astfel – spune el – putem “să umblăm într-o viaţă nouă”. Element al unei examinări a conştiinţei pentru noi toţi: a umbla într-o viaţă nouă. Asta pentru Botez.

Să venim acum la sacramentul Euharistiei. Am arătat deja în alte cateheze cu ce respect profund sfântul Paul transmite verbal tradiţia despre Euharistie pe care a primit-o chiar de la martorii din ultima noapte. Transmite aceste cuvinte ca o comoară preţioasă încredinţată fidelităţii sale. Şi astfel îi auzim în aceste cuvinte realmente pe martorii din ultima noapte. Să ascultăm cuvintele apostolului: “Căci eu am primit de la Domnul ceea ce v-am transmis: că Domnul Isus, în noaptea în care era vândut, a luat pâinea şi, mulţumind, a frânt-o şi a zis: Acesta este trupul meu cel care este pentru voi. Faceţi aceasta în amintirea mea. De asemenea, după cină, a luat potirul spunând: Acesta este potirul noului legământ în sângele meu. Faceţi aceasta ori de câte ori beţi în amintirea mea” (1Cor 11,23-25). Este un text inepuizabil. Şi aici, în această cateheză, numai două scurte observaţii. Paul transmite cuvintele Domnului asupra potirului astfel: acest potir este “noul legământ în sângele meu”. În aceste cuvinte se ascunde o aluzie la două texte fundamentale din Vechiul Testament. Prima aluzie este la promisiunea unei noi alianţe în Cartea profetului Ieremia. Isus le spune discipolilor şi ne spune nouă: acum, în această oră, cu mine şi cu moartea mea se realizează noua alianţă; din sângele meu începe în lume această nouă istorie a omenirii. Dar este prezentă, în aceste cuvinte, şi o aluzie la momentul alianţei de la Sinai, unde Moise a spus: “Iată sângele alianţei pe care Dumnezeu a încheiat-o cu voi pe baza acestor cuvinte” (Ex 24,8). Acolo era vorba de sânge de animale. Sângele animalelor putea să fie numai expresie a unei dorinţe, aşteptare a adevăratului sacrificiu, a adevăratului cult. Cu darul potirului Domnul ne dăruieşte adevăratul sacrificiu. Unicul sacrificiu adevărat este iubirea Fiului. Cu darul acestei iubiri, iubire veşnică, lumea intră în noua alianţă. A celebra Euharistia înseamnă că Cristos ni se dă pe sine însuşi, iubirea sa, pentru a ne conforma cu el însuşi şi pentru a crea astfel lumea nouă.

Al doilea aspect important al învăţăturii despre Euharistie apare în aceeaşi primă Scrisoare către Corinteni unde sfântul Paul spune: “Potirul binecuvântării pe care îl binecuvântăm nu este oare împărtăşire cu sângele lui Cristos? Pâinea pe care o frângem nu este oare împărtăşire cu trupul lui Cristos? Pentru că este o singură pâine, noi, cei mulţi, suntem un singur trup, căci toţi ne împărtăşim din aceeaşi unică pâine” (10,16-17). În aceste cuvinte apare la fel caracterul personal şi caracterul social al sacramentului Euharistiei. Cristos ne uneşte pe toţi cu el şi ne uneşte pe noi toţi, pe unul cu altul. Îl primim la Împărtăşanie pe Cristos. Însă Cristos se uneşte la fel cu aproapele meu: Cristos şi aproapele sunt inseparabile în Euharistie. Şi astfel noi toţi suntem o singură pâine, un singur trup. O Euharistie fără solidaritate cu alţii este o Euharistie abuzată. Şi aici suntem şi la rădăcina şi în acelaşi timp în centrul învăţăturii despre Biserică, trup al lui Cristos, al lui Cristos înviat.

Vedem şi tot realismul acestei învăţături. Cristos ne dă în Euharistie trupul său, se dă pe sine însuşi în trupul său şi astfel ne face trup al său, ne uneşte cu trupul său înviat. Dacă omul mănâncă pâine normală, această pâine în procesul digestiei devine parte a trupului său, transformat în substanţă de viaţă umană. Dar în sfânta Împărtăşanie se realizează procesul invers. Cristos, Domnul, ne asimilează în el, ne introduce în trupul său glorios şi astfel noi toţi împreună devenim trup al său. Cine citeşte numai capitolul 12 din prima Scrisoare către Corinteni şi capitolul 12 din Scrisoarea către Romani ar putea să creadă că cuvântul despre trupul lui Cristos ca organism al carismelor este numai un fel de parabolă sociologico-teologică. Realmente în politologia romană această parabolă a trupului cu diferite mădulare care formează o unitate era folosită pentru statul însuşi, pentru a spune că statul este un organism în care fiecare are o funcţie proprie, multiplicitatea şi diversitatea funcţiilor formează un trup şi fiecare are locul său. Citind numai capitolul 12 din prima Scrisoare către Corinteni s-ar putea crede că Paul se limitează să transfere numai asta Bisericii, că şi aici e vorba numai de o sociologie a Bisericii. Dar ţinând cont de acest capitol al zecelea vedem că realismul Bisericii este cu totul altul, mult mai profund şi adevărat decât cel al unui stat-organism. Pentru că realmente Cristos dă trupul său şi ne face trup al său. Devenim realmente uniţi cu trupul înviat al lui Cristos şi astfel uniţi unul cu altul. Biserica nu este numai o corporaţie asemenea statului, este un trup. Nu este pur şi simplu o organizaţie, ci un adevărat organism.

La sfârşit, numai un cuvânt foarte scurt despre sacramentul Căsătoriei. În Scrisoarea către Corinteni se găsesc câteva aluzii, în timp ce Scrisoarea către Efeseni a dezvoltat realmente o profundă teologie a căsătoriei. Paul defineşte aici căsătoria “mare mister”. Spune asta “cu privire la Cristos şi la Biserică” (5,32). Trebuie relevat în acest text o reciprocitate care se configurează într-o dimensiune verticală. Supunerea reciprocă trebuie să adopte limbajul iubirii, care îşi are modelul în iubirea lui Cristos faţă de Biserică. Acest raport Cristos-Biserică face primar aspectul teologal al iubirii matrimoniale, preamăreşte relaţia afectivă dintre soţi. O căsătorie autentică va fi bine trăită dacă în creşterea umană şi afectivă constantă se va strădui să rămână mereu legată de eficacitatea cuvântului şi de semnificaţia botezului. Cristos a sfinţit Biserica, purificând-o prin baia apei, însoţită de cuvânt. Participarea la trupul şi sângele Domnului, pe lângă a vizibiliza, nu face altceva decât să cimenteze o unire făcută prin har indisolubil.

Şi la sfârşit să auzim cuvântul sfântului Paul spus filipenilor: “Domnul este aproape” (Fil 4,5). Mi se pare că am înţeles că, prin cuvânt şi prin sacramente, în toată viaţa noastră Domnul este aproape. Să-l rugăm ca să putem fi tot mai mult atinşi în interiorul fiinţei noastre de această apropiere a sa, pentru ca să se nască bucuria – acea bucurie care se naşte atunci când Isus este realmente aproape.